Constitutional review of pre-1991 penal decree: Inadmissibility due to temporal scope of constitutional control and lack of legislative status

Sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a Decretului nr. 212/1974. Condiţii şi efecte

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata

Index alfabetic : cerere de sesizare a Curţii Constituţionale

excepţie de neconstituţionalitate

Legea nr. 47/1992, art. 29 alin. (1)-(3)

Decretul nr. 212/1974

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia”.

Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a Decretului nr. 212/1974 nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 întrucât, pe de o parte, actele normative intrate în vigoare anterior Constituţiei din 1991 exced controlului de constituţionalitate pe care îl poate realiza instanţa de contencios constituţional, iar, pe de altă parte, deoarece decretul nu are valoarea normativă a unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, astfel încât este legală dispoziţia instanţei de respingere ca inadmisibilă a acestei cereri.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 5274 din 11 decembrie 2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti la 24 iunie 2016 sub nr. x/301/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, solicitând instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa:

1. să constate folosirea în mod abuziv de către pârât împotriva reclamantului a conţinutului şi dispoziţiilor unui decret penal şi ilegal, emis de Nicolae Ceauşescu la 31 octombrie 1974, sub nr. 212, în calitate de Preşedinte al Consiliului de Stat al R.S.R., cu încălcarea prevederilor constituţionale în vigoare la data respectivă;

2. să constate recunoaşterea de către România a competenţei Comisiei pentru Drepturile Omului în privinţa plângerilor individuale şi intrarea lor în vigoare la 20 octombrie 1993, prin semnarea Primului Protocol Opţional al Pactului Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice;

3. să oblige pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată în mod generic pe dispoziţiile Codului civil şi Codului de procedură civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 15621 din 25 noiembrie 2016, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, Secţia civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 25 ianuarie 2017, sub nr. x/3/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 306 din 3 martie 2017, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii.

Prin cererea formulată la 19 iunie 2017, apelantul-reclamant a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a Decretului nr. 212/1974 în raport cu prevederile art. 43 pct. 9, art. 63 pct. 3 şi art. 64 pct. 1 din Constituţia din 1965.

Prin decizia civilă nr. 751A din 29 septembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a Decretului nr. 212/1974; a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 306 din 3 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă.

Reclamantul a declarat recurs împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul deciziei civile nr. 751A din 29 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a arătat în esenţă că, prin raportare la art. 29 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, constatarea neconstituţionalităţii Decretului nr. 212/1974, în vigoare la acest moment, are legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât prevalarea de către pârât de acest decret a făcut posibilă pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti cu încălcarea art. 23 alin. 12 din Constituţia României şi a legislaţiei naţionale.

De asemenea, s-a învederat că este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 29 alin. 2 din Legea nr. 47/1992, întrucât autorul căii de atac are calitatea de parte în prezentul proces.

Recurentul-reclamant a mai arătat că nu există nicio decizie anterioară a Curţii Constituţionale care să vizeze Decretul nr. 212/1974, fiind astfel îndeplinită şi condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 29 alin. 3 din Legea nr. 47/1992.

În drept, recurentul-reclamant nu a indicat motivele de casare pe care se întemeiază recursul.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare la dosar, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului şi a reiterat concluziile de admitere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a Decretului nr. 212/1974.

În temeiul art. 493 C. proc. civ. a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 19 iunie 2018 Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Numai recurentul-reclamant a depus un punct de vedere la raport, prin care a solicitat admiterea recursului.

În şedinţa din 25 septembrie 2018 Înalta Curte a respins excepţia inadmisibilităţii recursului declarat împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, invocată de intimatul-pârât C.N.S.A.S. şi a admis în principiu acest recurs, stabilind termen de judecată la 11 decembrie 2018, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică.

Examinând decizia atacată, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că obiectul prezentului recurs îl reprezintă dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul deciziei pronunţate în apel.

În legătură cu obiectul prezentei căi de atac, se impune evocarea considerentelor deciziei nr. 321 din 9 mai 2017 (paragrafele 21 şi 22), publicată în Monitorul Oficial nr. 580 din 20 iulie 2017, prin care Curtea Constituţională a statuat că recursul declarat împotriva soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare cu excepţia de neconstituţionalitate este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din Codul de procedură civilă, având o fizionomie juridică proprie, în cadrul căruia se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. 1-3 din Legea nr. 47/1992.

În acest context, soluţionarea prezentei căi de atac nu presupune încadrarea criticilor din cererea de recurs în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 C. proc. civ., ci numai verificarea legalităţii soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. 1-3 din Legea nr. 47/1992.

Recurentul-reclamant susţine, în esenţă, că cererea de sesizare cu excepţia de neconstituţionalitate a Decretului nr. 212/1974 îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. 1-3 din Legea nr. 47/1992, întrucât actul normativ atacat este în vigoare la acest moment, are legătură cu soluţionarea cauzei şi nu există nicio decizie anterioară de declarare a neconstituţionalităţii sale.

Potrivit art. 29 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia”.

Din analiza acestui text de lege rezultă că una dintre condiţiile cumulative de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale impune ca excepţia de neconstituţionalitate să vizeze o lege sau ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare.

Verificarea îndeplinirii condiţiei de admisibilitate anterior evocate presupune determinarea actelor normative care pot face obiectul controlului de constituţionalitate din perspectiva datei la care au intrat în vigoare.

Or, sfera actelor normative care pot face obiectul controlului de constituţionalitate poate fi determinată prin raportare la cele statuate de Curtea Constituţională prin decizia nr. 3 din 2 februarie 1993, publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 17 mai 1993.

În cuprinsul acestei decizii, Curtea Constituţională a statuat că „supremaţia legii fundamentale, prevăzută de art. 51 din Constituţie, se aplică, însă, exclusiv legilor şi altor reglementări adoptate sub imperiul Constituţiei actuale. Pe baza acestui criteriu, al supremaţiei legii fundamentale, nu se poate constata violarea de către o lege anterioară Constituţiei din 1991 a unor reguli instituite de aceasta, întrucât ele nu existau la data când acea lege a fost adoptată. Deci, faţă de legile anterioare Constituţiei, cum este şi Decretul nr. 92/1950, ţinând seama de art. 150 alin. (1) din Constituţie, se poate pune numai problema dacă acestea sunt sau nu în vigoare, după cum sunt conforme sau încalcă o prevedere constituţională. În considerarea supremaţiei Constituţiei, o lege poate fi apreciată numai în funcţie de regimul constituţional sub imperiul căruia a fost adoptată. Legea, în înţeles de act juridic, este supusă regulii tempus regit actum, adică regimului constituţional din perioada când a fost adoptată, inclusiv în ce priveşte posibilitatea controlului constituţionalităţii sale”.

Din considerentele cu caracter obligatoriu ale deciziei anterior evocate rezultă că sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate poate privi numai un act normativ intrat în vigoare ulterior Constituţiei din 1991.

Per a contrario, actele normative intrate în vigoare anterior Constituţiei din 1991 nu pot face obiectul unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale, întrucât exced controlului de constituţionalitate pe care îl poate realiza instanţa de contencios constituţional.

Cum Decretul nr. 212/1974 reprezintă un act normativ intrat în vigoare anterior Constituţiei din 1991 rezultă că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 29 alin. 1 din Legea nr. 47/1992.

Mai mult decât atât, textul de lege anterior evocat permite sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate numai a unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare.

Or, Decretul nr. 212/1974 nu are valoarea normativă a unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, astfel încât condiţia impusă de art. 29 alin. 1 din Legea nr. 47/1992 apare ca fiind neîndeplinită şi din acest motiv.

Totodată, Înalta Curte constată că, în motivarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, recurentul-reclamant a invocat neconformitatea Decretului nr. 212/1974 în raport cu prevederile art. 43 pct. 9, art. 63 pct. 3 şi art. 64 pct. 1 din Constituţia din 1965.

Or, motivarea cererii de sesizare cu excepţia de neconstituţionalitate, în sensul art. 10 alin. 2 din Legea nr. 47/1992, presupune indicarea de către autorul cererii a unor norme cuprinse în actuala Constituţie a României, aceasta reprezentând unicul act normativ în raport de care Curtea Constituţională poate exercita controlul de constituţionalitate.

Având în vedere că nu este îndeplinită una dintre condiţiile cumulative de admisibilitate a sesizării prevăzute de art. 29 alin. 1-3 din Legea nr. 47/1992, devină inutilă examinarea celorlalte condiţii de admisibilitate a sesizării din perspectiva criticilor formulate prin cererea de recurs.

Prin urmare, considerentele expuse în prezenta decizie impun concluzia că dispoziţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a Decretului nr. 212/1974 este legală.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 alin. 1 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul deciziei civile nr. 751A din 29 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.