Partial recognition of foreign judgment due to failure of double criminality for house-arrest violation

Procedura recunoaşterii şi a executării hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele statelor membre ale Uniunii Europene. Condiţii. Recunoaştere parţială

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi speciale. Proceduri prevăzute în Legea nr. 302/2004

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- procedura recunoaşterii şi a executării hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele statelor membre ale Uniunii Europene

Legea nr. 302/2004, art. 166, art. 167

În procedura de recunoaştere şi executare a două hotărâri judecătoreşti de condamnare la pedeapsa închisorii pronunţate de instanţele unui stat membru al Uniunii Europene, în ipoteza în care fapta de evadare pentru care s-a dispus condamnarea prin una dintre hotărârile judecătoreşti - constând în părăsirea imobilului în care se execută arestul la domiciliu - nu este incriminată în dispoziţiile art. 285 C. pen., nefiind îndeplinită condiţia dublei incriminări prevăzută în art. 167 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004, iar fapta pentru care s-a dispus condamnarea prin a doua hotărâre judecătorească este incriminată în legislaţia penală română, dacă autorităţile competente din statul emitent sunt de acord cu recunoaşterea parţială, instanţa respinge cererea de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti de condamnare privind fapta de evadare, dispunând numai recunoaşterea şi executarea hotărârii judecătoreşti de condamnare privind fapta incriminată în legislaţia penală română.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 256/A din 13 august 2019

Prin sentinţa nr. 128/F din 27 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, s-a constatat că autoritățile judiciare italiene au modificat obiectul cererii, în sensul înlocuirii procedurii de punere în executare a mandatului european de arestare emis la data de 12 decembrie 2018 față de persoana condamnată A. cu procedura de recunoaștere și punere în executare a hotărârilor de condamnare pronunțate în Italia față de aceeași persoană condamnată.

În temeiul art. 166 alin. (3) şi alin. (6) lit. a) raportat la art. 167 și art. 172 din Legea nr. 302/2004, a fost admisă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, astfel cum a fost precizată.

A fost recunoscută sentința penală nr. 857/2014 din 17 iunie 2014 pronunțată de către Tribunalul din Mantova, Republica Italia, definitivă la data de 31 octombrie 2014, prin care persoana condamnată A. a fost condamnată la o pedeapsă de 1 an și 4 luni închisoare.

A fost respinsă cererea de recunoaștere a sentinței penale nr. 821/2012 din 19 octombrie 2012 pronunțată de către Tribunalul din Mantova, Republica Italia, definitivă la data de 13 iulie 2018, prin care persoana condamnată A. a fost condamnată la o pedeapsă de 5 luni și 10 zile închisoare (în privința căreia nu este îndeplinită condiția dublei incriminări).

S-a constatat că prin ordonanța de executare a pedepselor concurente nr. 222/2018 SIEP emisă în data de 10 octombrie 2018 de către Parchetul Republicii de pe lângă Tribunalul din Mantova i-a fost aplicată persoanei condamnate pedeapsa totală de 1 an, 9 luni și 10 zile închisoare.

S-a scăzut din pedeapsa rezultantă de 1 an, 9 luni și 10 zile pedeapsa de 5 luni și 10 zile închisoare aplicată persoanei condamnate A. prin sentința penală nr. 821/2012 din 19 octombrie 2012 pronunțată de către Tribunalul din Mantova, Republica Italia, definitivă la data de 13 iulie 2018, persoana condamnată urmând să execute pedeapsa de 1 an și 4 luni închisoare.

S-a dispus încarcerarea persoanei condamnate A. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 1 an și 4 luni închisoare.

S-a dedus din pedeapsa de 1 an și 4 luni închisoare durata prevenției din data de 28 august 2012 până la data de 29 august 2012, precum și reținerea din perioada 16 aprilie 2019 - 17 aprilie 2019.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, la data de 17 aprilie 2019, a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, privind punerea în executare a mandatului european de arestare emis la 12 decembrie 2018 de către autorităţile judiciare din Italia cu privire la persoana solicitată A., urmărită pentru executarea unei pedepse de 1 an, 9 luni şi 10 zile închisoare (ca rezultat al comasării a două sentinţe).

Prin adresa emisă la 23 aprilie 2019 de către Ministerul Justiției din Italia, Direcția Generală a Justiției Penale, Oficiul II, Cooperare internațională, primită la data de 2 mai 2019, autoritățile judiciare din Italia și-au modificat obiectul cererii, în sensul înlocuirii procedurii de punere în executare a mandatului european de arestare emis la data de 12 decembrie 2018 față de persoana condamnată A. cu procedura de recunoaștere și punere în executare a hotărârilor de condamnare pronunțate în Italia față de aceeași persoană condamnată.

Cu această ocazie, autoritățile judiciare italiene au transmis certificatul menționat în art. 4 din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 în limba română şi sentinţele penale a căror recunoaştere se solicită.

La termenul de judecată din data 7 mai 2019, curtea de apel, din oficiu, a dispus, în raport cu informaţiile transmise la dosarul cauzei, emiterea unei adrese către autorităţile judiciare italiene pentru a preciza, în scris, dacă sunt de acord cu o posibilă recunoaştere parţială a hotărârilor de condamnare menţionate în certificatul transmis în conformitate cu Decizia-cadru 2008/909/JAI, în situaţia în care s-ar constata, pentru infracţiunea de evadare pentru care persoana solicitată a fost condamnată la o pedeapsă de 5 luni şi 10 zile închisoare prin sentinţa nr. 821/2012 din 19 octombrie 2012 a Tribunalului din Mantova, că respectiva infracţiune nu ar îndeplini condiţia dublei incriminări conform legislaţiei naţionale din România.

La data de 14 mai 2019, la dosar a fost depusă adresa din 9 mai 2019 emisă de către Parchetul Republicii de pe lângă Tribunalul din Mantova.

Analizând sesizarea, pe baza documentelor şi informaţiilor comunicate de către statul de condamnare şi respectiv obţinute de către instanță, curtea de apel a constatat, în principal, următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 857/2014 din 17 iunie 2014 pronunțată de către Tribunalul din Mantova, Republica Italia, definitivă la 31 octombrie 2014, intimatul A. a fost condamnat la o pedeapsă de 1 an și 4 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii prevăzute în art. 648 C. pen. italian, pentru că, în scopul de a obține un beneficiu ilicit, a primit un sistem stereo de maşină B. şi un sistem stereo de maşină C. care, în data de 6 aprilie 2009, fuseseră furate dintr-un magazin de electronice situat în Mantova.

Prin sentința penală nr. 821/2012 din 19 octombrie 2012 pronunțată de către Tribunalul din Mantova, Republica Italia, definitivă la data de 13 iulie 2018, intimatul A. a fost condamnat la o pedeapsă de 5 luni și 10 zile închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evadare prevăzută în art. 385 C. pen. italian, pentru că, fiind în mod legal deținut în arest la domiciliu în propria locuință situată în Marmirolo, în urma ordonanței emisă de către Tribunalul din Verona în data de 23 iulie 2012, a ieșit din aceasta fără motiv întemeiat și fără a deține o autorizație, deplasându-se în afara apartamentului și fiind găsit de jandarmii din cadrul Postului de Jandarmerie din Marmirolo într-un local din aproprierea blocului unde acesta locuia.

Prin ordonanța de executare a pedepselor concurente nr. 222/2018 SIEP emisă în data de 10 octombrie 2018 de către Parchetul Republicii de pe lângă Tribunalul din Mantova i-a fost aplicată persoanei condamnate pedeapsa totală de 1 an, 9 luni și 10 zile închisoare, cu deducerea a două zile executate din data de 28 august 2012 până în data de 29 august 2012.

Raportat la aspectele anterior menţionate, curtea de apel a constatat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 167 alin. (1) lit. a) - e) din Legea nr. 302/2004 privind recunoaşterea următoarei sentințe de condamnare:

Astfel, sentința penală nr. 857/2014 din 17 iunie 2014 pronunțată de către Tribunalul din Mantova, Republica Italia, definitivă la data de 31 octombrie 2014, prin care intimatul A. a fost condamnat la o pedeapsă de 1 an și 4 luni închisoare, este definitivă şi executorie, iar fapta reţinută prin această hotărâre în sarcina persoanei condamnate ar fi constituit infracţiune şi în cazul în care ar fi fost săvârşită pe teritoriul României (în concret, fapta reţinută în sarcina persoanei condamnate prin această sentinţă penală realizând conţinutul constitutiv al infracţiunii de tăinuire prevăzută în art. 270 C. pen., pedepsită cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă).

În ceea ce privește sentința penală nr. 821/2012 din 19 octombrie 2012 pronunțată de către Tribunalul din Mantova, Republica Italia, definitivă la 13 iulie 2018, prin care intimatul A. a fost condamnat la o pedeapsă de 5 luni și 10 zile închisoare, s-a apreciat că pentru infracțiunea pentru care acesta a fost condamnat de autoritățile italiene, respectiv infracțiunea de evadare prevăzută în art. 385 C. pen. italian, nu este îndeplinită condiția dublei incriminări prevăzută în art. 167 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004, această faptă pentru care s-a aplicat pedeapsa neconstituind, în cazul în care ar fi fost săvârşită pe teritoriul României, o infracţiune.

Curtea de apel a reţinut, în esență, că intimatul A. a fost condamnat prin sentința penală anterior menționată, întrucât, fiind în mod legal deținut în arest la domiciliu în propria locuință situată în Marmirolo, în urma ordonanței emisă de către Tribunalul din Verona în data de 23 iulie 2012, a ieșit din aceasta fără motiv întemeiat și fără a deține o autorizație, deplasându-se în afara apartamentului și fiind găsit de jandarmii din cadrul Postului de Jandarmerie din Marmirolo într-un local din aproprierea blocului unde acesta locuia.

Curtea de apel a constatat că fapta persoanei condamnate reținută prin sentința penală nr. 821/2012 din 19 octombrie 2012 pronunțată de către Tribunalul din Mantova, Republica Italia, definitivă la data de 13 iulie 2018, nu ar putea constitui infracțiunea de evadare prevăzută în art. 285 C. pen., ce presupune evadarea din starea legală de reținere sau deținere.

Curtea de apel a constatat că norma de incriminare reglementată în art. 285 C. pen. presupune ca situație premisă existența unei stări legale de reținere sau deținere de sub puterea căreia să evadeze o persoană privată de libertate.

Legiuitorul român nu a incriminat printre condițiile de tipicitate ale infracțiunii de evadare și fapta de a evada de sub puterea măsurii preventive a arestului la domiciliu.

Într-o asemenea situație, legiuitorul român a apreciat că, dacă o persoană aflată sub puterea măsurii preventive a arestului la domiciliu părăsește fără încuviințarea organelor judiciare care au dispus o asemenea măsură domiciliul la care aceasta execută respectiva măsură, atunci, față de această persoană, se poate dispune înlocuirea măsurii preventive a arestului la domiciliu cu măsura arestării preventive în condițiile art. 221 alin. (11) C. proc. pen.

Prin urmare, s-a apreciat că, în raport cu această infracțiune de evadare la care intimatul A. a fost condamnat prin sentința penală nr. 821/2012 din 19 octombrie 2012 pronunțată de către Tribunalul din Mantova, Republica Italia, definitivă la data de 13 iulie 2018, nu este îndeplinită condiția dublei incriminări.

Curtea de apel a reţinut că autoritățile italiene au fost în mod expres întrebate dacă sunt de acord cu o posibilă recunoaştere parţială a hotărârilor penale, în situaţia în care s-ar constata, pentru infracţiunea de evadare pentru care persoana solicitată a fost condamnată la o pedeapsă de 5 luni şi 10 zile închisoare prin sentinţa nr. 821/2012 din 19 octombrie 2012 a Tribunalului din Mantova, că respectiva infracţiune nu ar îndeplini condiţia dublei incriminări conform legislaţiei naţionale din România.

Prin adresa din data de 9 mai 2019 emisă de către Parchetul Republicii de pe lângă Tribunalul din Mantova, autoritățile judiciare din Italia au comunicat că sunt de acord cu recunoașterea parțială a sentințelor pronunțate împotriva persoanei condamnate A., luându-se act că infracțiunea de evadare pentru care persoana a fost condamnată la o pedeapsă de 5 luni și 10 zile închisoare prin sentința penală nr. 821/2012 din 19 octombrie 2012 pronunțată de către Tribunalul din Mantova, Republica Italia, definitivă la data de 13 iulie 2018, nu este considerată infracțiune în dreptul intern, nefiind îndeplinită cerința dublei incriminări, cu consecința deducerii pedepsei de 5 luni și 10 zile închisoare.

Curtea de apel a mai reţinut că persoana condamnată nu a consimțit la executarea pedepsei pe teritoriul țării de origine, însă lipsa consimțământului nu constituie un motiv de nerecunoaștere, deoarece acesta este cetățean român și figurează cu ultimul domiciliu în Municipiul Bucureşti.

În ceea ce privește natura şi durata pedepsei aplicate persoanei condamnate de către instanţa străină, curtea de apel a constatat că acestea corespund cu natura şi durata pedepsei prevăzute de legea penală română pentru infracţiunea similară celei reţinute în sarcina condamnatului, astfel că nu este necesară adaptarea pedepsei respective, conform art. 166 alin. (6) lit. b) din Legea nr. 302/2004 cu referire la art. 166 alin. (8) lit. a) și b) din același act normativ.

Totodată, curtea de apel a apreciat că în cauză nu poate constitui motiv de nerecunoaștere împrejurarea invocată de persoana condamnată, respectiv că nu a fost prezentă personal la procesul penal pornit împotriva sa, care a atras condamnarea la pedeapsa de 1 an și 4 luni închisoare, dispusă prin sentința penală nr. 857/2014 din 17 iunie 2014 pronunțată de către Tribunalul din Mantova, Republica Italia, definitivă la data de 31 octombrie 2014.

Astfel, curtea de apel a constatat că autoritățile italiene au comunicat în certificatul menționat în art. 4 din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, în limba română, că această persoană a fost informată personal sau prin intermediul unui reprezentant, în temeiul legislației naționale a statului emitent, de locul și data dezbaterii procesului care a dus la emiterea sentinței în contumacie.

Totodată, din cuprinsul sentinței penale nr. 857/2014 din 17 iunie 2014 pronunțată de către Tribunalul din Mantova, Republica Italia, definitivă la data de 31 octombrie 2014, curtea de apel a reținut că inculpatul a avut cunoștință despre procesul penal pornit împotriva sa, întrucât acesta a desemnat un avocat ales care să îl reprezinte în acest proces penal în fața autorităților judiciare din Italia, avocat care, ulterior, pe parcursul procesului penal, a renunțat la a mai asigura apărarea, inculpatul beneficiind de serviciile unui apărător numit din oficiu.

Or, curtea de apel a constatat că intimatul A., pe de o parte, a fost informat personal sau prin intermediul unui reprezentant, în temeiul legislației naționale a statului emitent, de locul și data dezbaterii procesului care a dus la emiterea sentinței în contumacie, iar pe de altă parte, a desemnat un avocat ales care să îl reprezinte în acest proces penal în fața autorităților judiciare din Italia, avocat care, ulterior, pe parcursul procesului penal, a renunțat la a mai asigura apărarea, inculpatul beneficiind de serviciile unui apărător numit din oficiu.

Curtea de apel a apreciat că, în urma recunoașterii hotărârii penale pronunțate de autoritățile judiciare italiene împotriva persoanei condamnate A., executarea pedepsei se va realiza exclusiv conform dispozițiilor Codului penal român. Or, în situația în care pentru fapta menționată în sentința penală nr. 821/2012 din 19 octombrie 2012 pronunțată de către Tribunalul din Mantova, Republica Italia, definitivă la data de 13 iulie 2018, nu este îndeplinită condiția dublei incriminări, pentru această faptă intimatul A. ar fi fost achitat în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., dacă ar fi fost trimis în judecată în România, întrucât fapta nu ar fi fost prevăzută de legea penală. Într-o asemenea situație, dispozițiile art. 72 C. pen. permit deducerea din pedeapsă a perioadei executate în stare de prevenție sau de detenție, chiar dacă pentru fapta care a atras starea de privare de liberate nu s-a pronunțat o soluție de condamnare, ci o soluție de clasare, încetare a procesului penal sau de achitare.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel persoana condamnată A.

Analizând apelul formulat de persoana condamnată A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat, în principal, pentru următoarele considerente:

În mod corect a dispus instanța de fond, pe de o parte, recunoaşterea sentinţei penale nr. 857/2014 din 17 iunie 2014 pronunțată de către Tribunalul din Mantova, Republica Italia, definitivă la data de 31 octombrie 2014, prin care persoana condamnată A. a fost condamnată la o pedeapsă de 1 an și 4 luni închisoare, şi încarcerarea acesteia într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei de 1 an și 4 luni închisoare, deducând prevenția executată, având în vedere că la momentul pronunțării soluției erau îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege, iar, pe de altă parte, respingerea cererii de recunoaștere a sentinței penale nr. 821/2012 din 19 octombrie 2012 pronunțată de către Tribunalul din Mantova, Republica Italia, definitivă la data de 13 iulie 2018, prin care persoana condamnată A. a fost condamnată la o pedeapsă de 5 luni și 10 zile închisoare (în privința căreia nu este îndeplinită condiția dublei incriminări).

Din examinarea sentinţei penale nr. 857/2014 din 17 iunie 2014 pronunțată de către Tribunalul din Mantova, Republica Italia, definitivă la data de 31 octombrie 2014, se constată că este îndeplinită cerinţa dublei incriminări prevăzută în art. 167 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004, fapta comisă de persoana condamnată (constând în aceea că, în scopul de a obține un beneficiu ilicit, a primit un sistem stereo de maşină B. şi un sistem stereo de maşină C. care, în data de 6 aprilie 2009, fuseseră furate dintr-un magazin de electronice situat în Mantova) având corespondent în legislaţia penală română, realizând conţinutul constitutiv al infracțiunii de tăinuire prevăzută în art. 270 C. pen. (pedepsită cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă), în condiţiile în care, în această procedură, nu se compară elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute de legile celor două state, ci dacă fapta săvârşită în acel stat se încadrează într-o infracţiune prevăzută de Codul penal român, împrejurare în care criticile formulate în acest sens de apărare sunt nefondate.

De altfel, din actele existente la dosar şi din situaţia de fapt expusă, rezultă că apelantul persoană condamnată a cunoscut proveniența ilicită a bunurilor şi, în vederea obţinerii unui beneficiu ilicit, a primit sau ascuns bunurile provenite din săvârşirea infracţiunii de furt, prima instanţa considerând, în mod temeinic, că infracţiunea se poate încadra în dispoziţiile art. 270 C. pen.

Totodată, din actele și lucrările dosarului rezultă că sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute în dispoziţiile art. 167 din Legea nr. 302/2004, respectiv:

- hotărârea prin care i-a fost aplicată în Italia pedeapsa cu închisoarea este definitivă şi executorie la 31 octombrie 2014 (art. 167 alin. 1 lit. a din Legea nr. 302/2004);

- persoana condamnată A. este cetăţean român cu domiciliul în România - ultimul domiciliu în Municipiul Bucureşti (art. 167 alin. 1 lit. c din Legea nr. 302/2004);

- persoana condamnată nu şi-a manifestat consimţământul pentru a executa pedeapsa într-un penitenciar din România, însă consimţământul său nu este necesar, întrucât este cetăţean român şi trăiește pe teritoriul României, potrivit dispozițiilor art. 167 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 302/2004;

- nu este incident vreunul din motivele de nerecunoaștere şi neexecutare prevăzute în art. 163 din Legea nr. 302/2004 (art. 167 alin. 1 lit. e din Legea nr. 302/2004).

Sub aspectul naturii pedepsei de 1 an şi 4 luni închisoare aplicată persoanei condamnate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta corespunde cu sancțiunea reglementată de legea penală română, iar durata ei nu depăşeşte limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru infracţiunea de tăinuire (5 ani închisoare), astfel încât nu se impune adaptarea acesteia potrivit art. 166 alin. (6) lit. b) din Legea nr. 302/2004, continuarea executării ei fiind conformă exigenţelor impuse prin actul normativ menționat.

Cu privire la critica formulată de apărare potrivit căreia persoana condamnată nu a fost prezentă personal la judecată, nu a avut un avocat ales, iar apărătorul din oficiu nu a luat legătura niciodată cu aceasta, apelantul necunoscând, pe tot parcursul procesului penal în urma căruia, prin sentința penală nr. 857/2014 din 17 iunie 2014 pronunțată de către Tribunalul din Mantova, Republica Italia, a fost condamnată la pedeapsa de 1 an și 4 luni închisoare, şi nici ulterior, identitatea avocatului, fiind incident cazul de nerecunoaștere şi neexecutare prevăzut în art. 163 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 302/2004, neexistând niciuna dintre situaţiile de excludere a aplicării textului de lege, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Reglementând motivele de nerecunoaștere şi neexecutare ale hotărârii pronunţate de un stat membru al Uniunii Europene, legiuitorul a prevăzut în alin. (1) lit. g) al art. 163 din Legea nr. 302/2004 că o hotărâre judecătorească dată în alt stat membru al Uniunii Europene nu va fi recunoscută şi pusă în executare în România, chiar dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 167, atunci când persoana condamnată nu a fost prezentă personal la judecată, stabilind, totodată, că nu se consideră o persoană judecată în lipsă (și deci nu poate reprezenta un motiv de refuz al cererii de recunoaștere și punere în executare a hotărârii de condamnare pronunțate în Italia) situaţia în care statul emitent informează că, în conformitate cu legislaţia sa:

(i) persoana a fost încunoștințată, în timp util, prin citaţie scrisă înmânată personal sau prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin orice alte asemenea mijloace, cu privire la ziua, luna, anul şi locul de înfățișare şi la consecinţele legale în caz de neprezentare; sau

(ii) persoana, având cunoştinţă de ziua, luna, anul şi locul de înfățișare, a mandatat pe avocatul său ales sau desemnat din oficiu să o reprezinte, iar reprezentarea juridică în faţa instanţei de judecată a fost realizată în mod efectiv de către avocatul respectiv; sau

(iii) după ce i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare şi a fost încunoștințată că hotărârea este supusă unei căi de atac, ocazie cu care instanţa competentă poate verifica hotărârea atacată inclusiv pe baza unor probe noi, şi că, în urma soluţionării căii de atac, la judecarea căreia poate participa personal, hotărârea de condamnare poate fi desfiinţată, persoana condamnată fie a renunțat în mod expres la calea de atac, fie nu a declarat, în termenul prevăzut de lege, respectiva cale de atac.

Raportând consideraţiile teoretice anterior enunţate la speţa dedusă judecăţii, se constată, pe de o parte, că din certificatul menționat în art. 4 din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, tradus în limba română, rezultă că autoritățile italiene au comunicat în mod explicit faptul că persoana condamnată A. a fost informată personal sau prin intermediul unui reprezentant, în temeiul legislației naționale a statului emitent, de locul și data dezbaterii procesului care a dus la pronunţarea sentinței în contumacie, iar, pe de altă parte, din cuprinsul sentinței penale nr. 857/2014 din 17 iunie 2014 pronunțată de către Tribunalul din Mantova, Republica Italia, definitivă la data de 31 octombrie 2014, reiese că apelantul a avut cunoștință despre procesul penal pornit împotriva sa, întrucât şi-a angajat un apărător ales care să îl reprezinte în fața autorităților judiciare din Italia, avocat care, ulterior, pe parcursul procesului penal, a reziliat contractul de asistenţă juridică, apărarea efectivă a persoanei condamnate A. fiind asigurată de un apărător desemnat din oficiu.

Prin urmare, împrejurarea că apărătorul ales, pe parcursul procesului, în cursul judecăţii, nu a mai asigurat asistenţa juridică a persoanei condamnate A. nu poate reprezenta un motiv de refuz al cererii de recunoaștere și punere în executare a hotărârii de condamnare pronunțate în Italia, în condiţiile în care aceasta a avut cunoştinţă de existenţa procesului penal în care avea calitatea de inculpat, având în vedere că apărătorul ales a renunțat la asigurarea apărării la termenul din 17 mai 2013, deci ulterior trimiterii în judecată (conform citației emise la 16 noiembrie 2012 şi depuse la 20 noiembrie 2012), împrejurare în care apelantul a nu a întreprins niciun demers ulterior pentru a se interesa de stadiul respectivului proces penal, ci dimpotrivă a dat dovadă de o totală lipsă de diligență cu privire la situaţia sa juridică.

În concluzie, se constată că nu este incident motivul de nerecunoaștere şi neexecutare prevăzut în art. 163 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 302/2004, motiv pentru care criticile formulate de apărare în acest sens vor fi respinse ca nefondate.

Din examinarea sentinţei penale nr. 821/2012 din 19 octombrie 2012 pronunțată de către Tribunalul din Mantova, Republica Italia, definitivă la data de 13 iulie 2018, prin care persoana condamnată A. a fost condamnată la o pedeapsă de 5 luni și 10 zile închisoare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în mod corect, aceasta a fost respinsă, în condiţiile în care pentru infracțiunea de evadare prevăzută în art. 385 C. pen. italian (pentru care A. a fost condamnat de autoritățile italiene) nu este îndeplinită condiția dublei incriminări prevăzută în art. 167 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004, fapta constând în părăsirea imobilului în care se dispusese prin ordonanța din 23 iulie 2012 a Tribunalului din Verona executarea arestului la domiciliu, fără motiv întemeiat și fără a deține o autorizație, deplasându-se în afara apartamentului și fiind găsit de jandarmii din cadrul Postului de Jandarmerie din Marmirolo într-un local din aproprierea imobilului, neconstituind, în cazul în care ar fi fost săvârşită pe teritoriul României, infracțiunea de evadare prevăzută în art. 285 C. pen., întrucât aceasta presupune, ca situație premisă, existența unei stări legale de reținere sau deținere de sub puterea căreia să evadeze o persoană privată de libertate. Or, legiuitorul român nu a incriminat și fapta de a evada de sub puterea măsurii preventive a arestului la domiciliu, ci a prevăzut, în art. 221 alin. (11) C. proc. pen., că, în cazul încălcării cu rea-credinţă a obligaţiilor care îi revin inculpatului aflat în arest la domiciliu (printre care şi aceea de a nu părăsi imobilul unde locuieşte, fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura), se poate dispune înlocuirea măsurii preventive a arestului la domiciliu cu cea a arestării preventive.

Mai mult decât atât, se observă că, la solicitarea primei instanţe, autoritățile judiciare din Italia au comunicat, prin adresa din 9 mai 2019 emisă de către Parchetul Republicii de pe lângă Tribunalul din Mantova, că sunt de acord cu recunoașterea parțială a sentințelor pronunțate împotriva persoanei condamnate A., luându-se act că infracțiunea de evadare pentru care persoana a fost condamnată la o pedeapsă de 5 luni și 10 zile închisoare prin sentința penală nr. 821/2012 din 19 octombrie 2012 pronunțată de către Tribunalul din Mantova, Republica Italia, definitivă la data de 13 iulie 2018, nu este considerată infracțiune în dreptul intern, nefiind îndeplinită cerința dublei incriminări, cu consecința deducerii pedepsei de 5 luni și 10 zile închisoare.

Prin urmare, în mod corect, judecătorul fondului a apreciat că, în raport cu această infracțiune de evadare, la care apelantul A. a fost condamnat prin sentința penală nr. 821/2012 din 19 octombrie 2012 a Tribunalului din Mantova, Republica Italia, nu este îndeplinită condiția dublei incriminări, cu consecinţa deducerii inclusiv a perioadei executate (din data de 28 august 2012 până la data de 29 august 2012), având în vedere că executarea pedepsei se realizează exclusiv conform dispozițiilor Codului penal român, respectiv ale art. 72 C. pen., care permit deducerea din pedeapsă a perioadei executate în stare de prevenție sau de detenție, chiar dacă pentru fapta care a atras starea de privare de liberate nu s-a pronunțat o soluție de condamnare, ci o soluție de clasare, încetare a procesului penal sau de achitare, această din urmă soluţie fiind aceea care urma să fie dispusă în situaţia în care apelantul ar fi fost trimis în judecată în România, întrucât fapta nu ar fi fost prevăzută de legea penală, devenind astfel incidente prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Faţă de considerentele arătate, constatând că sentinţa nr. 128/F din 27 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală este legală şi temeinică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de persoana condamnată A.