Forced-sale tax measure upheld as clarification; annulment appeal dismissed.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 08.04.2015, reclamanţii A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Ministerul Finanţelor Publice anularea art. 151 ultimul paragraf din H.G. nr. 44/2004, prin care au fost adoptate normele metodologice de aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 771 alin. (1) din Legea nr. 571/2013.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 369 din data de 15 iulie 2015, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Ministerul Finanţelor Publice.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei au declarat recurs reclamanţii A. şi B., criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au solicitat casarea hotărârii şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului s-a arătat că instanţa de fond nu a analizat argumentele invocate de reclamanţi, şi-a însuşit punctul de vedere al pârâţilor, apreciind că deşi actul normativ superior nu prevede, totuşi normele de aplicare ale actului normativ inferior, nu adaugă nejustificat la lege, ci "doar explicitează".

Recurenţii au reiterat susţinerea conform căreia un act normativ inferior nu poate, în nicio circumstanţă şi pentru niciun motiv să completeze un act normativ de puterea superioară, acesta din urmă putând fi modificat sau lămurit doar printr-un act de acelaşi grad.

În opinia recurenţilor regula de bază în materia impozitelor este neimpozitarea şi nu impozitarea, deoarece din plenitudinea de activităţi umane legiuitorul a ales în mod expres pe care să le impoziteze.

Pornind de la această constatare, s-a arătat că dispoziţiile Capitolului VIII - art. 771 C. fisc. nu conţin nicio dispoziţie care să includă şi executarea silită printre operaţiunile generatoare de venituri impozabile, recurenţii apreciind că vânzarea prin executare silită exclude acordul dintre două sau mai multe manifestări de voinţă specific actului juridic între vii.

Este evidentă intenţia legiuitorului de a exclude executarea silită din noţiunea de transfer prin acte juridice între vii, câtă vreme art. 771 alin. (6) Codul fiscal enumeră printre modurile de transfer al proprietăţii doar procedura notarială şi cea realizată prin hotărâre judecătorească.

Intimatul-pârât Ministerul Finanţelor Publice a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a sentinţei atacate.

4. Procedura derulată în recurs

Recursul fiind de competenţa Înaltei Curţi, a fost urmată procedura de filtrare prevăzută de dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., iar prin încheierea din 5 octombrie 2017, în temeiul art. 493 alin. (7) din acelaşi cod, completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen pentru judecarea acestuia în şedinţă publică, în condiţii de contradictorialitate.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenţii-reclamanţi au învestit instanţa de contencios administrativ, în condiţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, cu solicitarea de anulare parţială a Normelor metodologice de aplicare a Codul fiscal aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, respectiv art. 1517 ultimul paragraf, invocându-se nelegalitatea acestuia prin raportare la actele normative în temeiul şi în executarea cărora au fost emise.

Curtea de apel a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată, reţinând, în esenţă, că textul de lege contestat stabileşte în mod uniform categoriile şi situaţiile în care are loc transferul dreptului de proprietate şi pentru care se datorează impozit, fără să "adauge la lege".

Reclamanţii au criticat această soluţie, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform cărora casarea unei hotărâri poate fi solicitată atunci când aceasta a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în sensul că instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Efectuând propria evaluare a materialului probator administrat în cauză, Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt şi a interpretat şi aplicat corect prevederile legale incidente.

Astfel, din examinarea conţinutului normei contestate prin raportare la actele normative cu forţă juridică superioară, respectiv Legea nr. 571/2003 în temeiul căreia a fost emisă, conform principiului ierarhiei actelor normative consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţia României şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, care presupune obligativitatea conformităţii actelor administrative cu caracter normativ cu actele normative cu forţă juridică superioară în executarea cărora se emit, Înalta Curte nu poate reţine elemente de nelegalitate a acesteia.

Dispoziţiile art. 771 C. fisc. stabilesc faptul că "la transferul dreptului de proprietate şi al dezmembrămintelor acestuia, prin acte juridice între vii asupra construcţiilor de orice fel şi a terenurilor aferente acestora, precum şi asupra terenurilor de orice fel fără construcţii, contribuabilii datorează un impozit."

În mod corelativ, dispoziţiile art. 1517 din H.G. nr. 44/2004, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, definesc noţiunea de contribuabil în contextul transferului dreptului de proprietate ori al dezmembrămintelor acestuia.

Contrar susţinerilor recurenţilor, Înalta Curte reţine că dobânditorul dreptului de proprietate asupra unui imobil ca efect al executării silite nu se circumscrie noţiunii de "contribuabil" prevăzute de art. 771 C. fisc. şi apreciază că are calitatea de contribuabil numai persoana din patrimoniul căreia se transferă dreptul de proprietate şi căreia îi revine obligaţia de plată a impozitului prevăzut de textul de lege menţionat, în cazul executării silite debitorul urmărit conservându-şi calitatea de vânzător.

În acelaşi timp, excepţiile de la plata impozitului pe venit sunt expres şi limitativ prevăzute în cuprinsul art. 771 alin. (2) C. fisc. , iar vânzarea silită nu se numără printre acestea.

Paragraful final al art. 1517 contestat de recurenţi nu face altceva decât să stabilească posibilitatea pentru organul de executare, respectiv cumpărătorul, de a solicita stabilirea impozitului, în situaţia în care debitorul executat silit avea obligaţia declarării venitului în maxim 10 zile de la data transferului.

În acord cu cele reţinute de instanţa de fond, Înalta Curte apreciază că dispoziţiile art. 1517 din H.G. nr. 44/2004 nu adaugă la lege, ci doar explicitează dispoziţiile Codul fiscal, respectiv situaţia în care se conservă calitatea de vânzător-contribuabil, chiar şi în situaţia în care transferul dreptului de proprietate se realizează prin executare silită. Această concluzie este întărită şi de controlul de constituţionalitate exercitat în privinţa art. 771 C. fisc. , potrivit Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 662/11.11.2014.

Reţinând netemeinicia argumentelor prezentate de recurenţi, Înalta Curte apreciază că dispoziţiile art. 1517 din H.G. nr. 44/2004 nu reprezintă o adăugare, ci o explicitare a dispoziţiilor art. 771 C. fisc. , ele fiind emise cu respectarea principiului ierarhiei actelor normative, date în aplicarea dispoziţiilor C. fisc. anterior citate, adică în executarea unei reglementări primare, a unui act normativ superior, în limitele marjei de apreciere conferite emitentului de către legiuitor.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa instanţei de fond nu este afectată de nelegalitate şi reflectă o corectă interpretare a normelor de drept, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva Sentinţei nr. 369 din 15 iulie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2018.

Procesat de GGC - GV