Validity of collective management organization authorization without copyright repertoire submission and economic capacity verification

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantele Asociaţia Română pentru Drepturi de Autor (ARDA) şi Uniunea Producătorilor de Film şi Audiovizual - Asociaţia Română de Gestiune a Operelor Audiovizuale (UPFAR - ARGOA) a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Oficiul Român pentru Drepturi de Autor (ORDA) şi A. anularea Deciziei ORDA nr. 94/2015 privind avizarea constituirii şi funcţionării ca organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor şi conexe ale producătorilor de opere cinematografice şi alte opere audiovizuale a A., decizie publicată în M. Of. nr. 728/29.09.2015.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 3581 din 16 noiembrie 2016, a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active, lipsei de interes şi lipsei procedurii prealabile.

Totodată, a respins acţiunea formulată de reclamante, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva Sentinţei civile nr. 3581 din 16 noiembrie 2016 au declarat recurs reclamantele Asociaţia Română pentru Drepturi de Autor (ARDA) şi Uniunea Producătorilor de Film şi Audiovizual - Asociaţia Română de Gestiune a Operelor Audiovizuale (UPFAR - ARGOA), solicitând casarea hotărârii, rejudecarea cauzei în fond şi admiterea acţiunii lor, aşa cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac, recurentele susţin că sentinţa atacată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material iar un prim argument în acest sens este acela că intimata pârâtă A. este avizată de către ORDA să funcţioneze ca şi organism de gestiune colectivă pentru două categorii distincte de drepturi şi anume: drepturi de autor (în ceea ce priveşte operele audiovizuale) şi drepturi conexe (în ceea ce priveşte videogramele), dar aceasta nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de Legea nr. 8/1996.

Astfel, A. nu a depus la ORDA un repertoriu în ceea ce priveşte operele audiovizuale, aceasta limitându-se la a depune doar un repertoriu în ceea ce priveşte videogramele. Aceste aspect rezultă fără putinţă de tăgadă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către pârâta ORDA, cât şi din răspunsurile ORDA la interogatoriu.

Cu privire la situaţia juridică mai sus prezentată, instanţa de fond reţine următoarele:

"Cutea apreciază că este suficientă invocarea doar a unor drepturi conexe, nu şi a unor drepturi de autor, având în vedere prevederile exprese ale art. 125 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 potrivit cărora "aceste organisme sunt create distinct de titularii drepturilor de autor sau ai drepturilor conexe".

Este adevărat că în decizia contestată se menţionează că se avizează A. ca "organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor şi conexe", în timp ce repertoriu depus se referă doar la videograme (care sunt drepturi din categoriile enumerate în Titlul II al Legii nr. 8/1996 intitulat "Drepturi conexe dreptului de autor şi drepturi sui generis"), însă categoria este restrânsă prin menţiunea ulterioară potrivit căreia drepturile ce sunt gestionate de A. aparţin "producătorilor de opere cinematografice şi alte opere audiovizuale", adică tocmai categoria din care fac parte membrii A. şi ale căror drepturi au fost menţionate în repertoriul depus pentru obţinerea avizului.

Prin urmare, pârâta A. a fost avizată prin decizia contestată să gestioneze doar drepturi ce aparţin producătorilor de opere cinematografice, nu şi ale regizorilor sau ale realizatorilor de opere audiovizuale (care sunt autorii operei cinematografice sau audiovizuale potrivit art. 65 şi art. 66 din Legea nr. 8/1996), astfel că critica reclamantelor întemeiată pe lipsa depunerii a unui repertoriu privind deţinerea unor drepturi de autor, este neîntemeiată."

În definitoriu, instanţa de fond consideră că producătorii de opere cinematografice şi alte opere audiovizuale sunt numai titulari de drepturi conexe, iar nu şi de drepturi de autor, din moment ce se consideră că ne aflăm în prezenţa unei "categorii restrânse", iar repertoriul A. este valabil pentru categoriile de drepturi a căror gestiune colectivă este avizată de către ORDA.

Argumentele prezentate şi interpretarea acordată de către instanţa de fond Legii nr. 8/1996 sunt eronate, apreciază recurentele, întrucât producătorii de opere cinematografice şi alte opere audiovizuale pot fi titulari atât cu privire la drepturile de autor, cât şi cu privire la drepturilor conexe.

Susţine reclamantele recurente că din analiza conţinutului art. 13, art. 66 şi art. 70 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 rezultă caracterul eronat al concluziei instanţei de fond potrivit căreia "A. a fost avizată prin decizia contestată să gestioneze doar drepturi ce aparţin producătorilor de opere cinematografică, nu şi ale regizorilor sau ale realizatorilor de opere audiovizuale."

Prin urmare, recurentele susţin că argumentele potrivit cărora lipsa unui repertoriu a drepturilor de autor în ceea ce o priveşte pe A. este cât se poate de întemeiată, deoarece în mod nelegal ORDA a acordat un aviz unei entităţi juridice - A. - pentru a gestiona o anumită categorie de drepturi - drepturi de autor - cu privire la care nu face dovada unui repertoriu, deşi condiţiile de acordare a avizului sunt cât se poate de clare în sensul că art. 126 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 prevede obligativitatea depunerii la ORDA a repertoriului pentru categoria de drepturi pentru care se solicită acordarea avizului.

Un al doilea argument invocat de recurentele reclamante vizează faptul că o serie de videograme, declarate de pârâta A., nu aparţin producătorilor care sunt membri ai A. ci videogramele menţionate aparţin, în realitate, unui alt producător şi anume Centrul Naţional al Cinematografiei, care este membru al B.

Se constată aşadar că A. a declarat în fals prin depunerea repertoriului declarat şi asumat la ORDA că deţine anumite opere pe care în realitate nu le deţine, aşa acum rezultă din cele prezentate mai sus.

Deşi art. 126 din Legea nr. 8/1996 nu prevede în mod expres obligaţia ORDA de a verifica repertoriul entităţii care solicită obţinerea avizului, apreciază recurentele că în situaţia în care un alt organism de gestiune colectivă contestă avizul respectiv şi constată faptul că au fost declarate în fals anumite opere pentru obţinerea avizului, o instanţă de judecată are atât dreptul, cât şi obligaţia de a lua act de această situaţie juridică şi de a dispune totodată o soluţie prin care să se înlăture actul administrativ care se constată că este emis în condiţii nelegale.

Cel de al treilea argument invocat de recurentele reclamante în memoriul de recurs vizează faptul că pârâta A. nu nu are capacitatea economică de gestionarea colectivă şi nu dispune de mijloacele umane şi materiale necesare gestionării repertoriului pe întregul teritoriu al ţării, nefiind îndeplinită astfel condiţia prevăzută de art. 126 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 8/1996.

În acest sens, reclamantele arată că A. îşi desfăşoară activitatea într-o singură cameră, deţine un patrimoniu în lichidităţi de numai 1050 RON şi are în concret un singur salariat, neîndeplinind aşadar condiţia esenţială prevăzută de art. 126 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 8/1996 în sensul că pârâta A. nu are o capacitate economică de gestionare colectivă şi nu dispune de mijloace umane şi materiale necesare gestionării repertoriului pe întregul ţării.

În concluzie, recurentele apreciază că instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material prevăzute de Legea nr. 8/1996, motiv pentru care se justifică admiterea recursului, casarea sentinţei civile atacate, rejudecarea litigiului în fond şi admiterea acţiunii civile în sensul anulării Deciziei O.R.D.A. nr. 94/2015.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata A., se reţine că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că susţinerile recurentei-reclamante pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurent şi în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins în consecinţă, pentru considerentele ce urmează.

Sintetizând circumstanţele cauzei, Înalta Curte constată că reclamantele Asociaţia Română pentru Drepturi de Autor şi Uniunea Producătorilor de Film şi Audiovizual - Asociaţia Română de Gestiune a Operelor Audiovizuale au învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune având ca obiect anularea Deciziei ORDA nr. 94/2015, privind avizarea constituirii şi funcţionării ca organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor şi conexe ale producătorilor de opere cinematografice şi alte opere audiovizuale a A., decizie publicată în M. Of. nr. 728/29.09.2015.

Prin Sentinţa civilă nr. 3581 din 16 noiembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active, lipsei de interes şi lipsei procedurii prealabile iar în fond, a constatat netemeinicia acţiunii reclamantelor.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamantele, susţinând faptul că hotărârea atacată este afectată de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., pentru argumentele mai sus enunţate.

Contrar celor afirmate de recurentele reclamante, Înalta Curte constată că nu este incidentă ipoteza pronunţării hotărârii în condiţiile încălcării sau aplicării greşite a normelor de drept material, astfel că recursul de faţă apare ca fiind nefondat.

În ceea ce priveşte primul argument dedus de recurente prin prezenta cale de atac, Înalta Curte constată că avizarea înfiinţării şi funcţionării organismului de gestiune colectivă pârât în cauză s-a realizat în condiţii de legalitate şi fără ca intimata pârâtă A. să facă dovada unui repertoriu privitor la operele audiovizuale, critica recurentelor la adresa legalităţii Deciziei ORDA nr. 94/2015 având ca punct de pornire o premisă eronată şi anume aceea conform căreia ORDA ar fi avizat un organism de gestiune colectivă pentru două categorii distincte de drepturi de autor.

Or, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, Înalta Curte constată că intimata pârâtă A. a fost avizată să gestioneze doar drepturile ce aparţin producătorilor de opere cinematografice, membri ai A. şi nu drepturile ce revin regizorilor sau realizatorilor de opere audiovizuale.

De aceea, critica recurentelor, în sensul că avizarea funcţionării intimatei pârâte A. în condiţiile în care nu a depus un repertoriu în ceea ce priveşte operele audiovizuale nu atrage nelegalitatea actului administrativ atacat, în condiţiile în care activitatea intimatei pârâte A. nu priveşte gestionarea drepturilor de autor menţionate de recurentele reclamante.

Faptul că producătorii de opere cinematografice pot fi titulari atât cu privire la drepturile de autor cât şi cu privire la drepturile conexe nu poate fi interpretat în sensul contrar celor ce rezultă din decizia ORDA atacată în prezenta cauză, prin care intimata pârâtă A. a fost avizată să gestioneze doar o categorie de drepturi conexe.

În ceea ce priveşte faptul că o parte din videogramele menţionate în repertoriul A. nu aparţine membrilor A. ci altui producător (videograme nominalizate în memoriul de recurs), a reţinut prima instanţă faptul că din cuprinsul dispoziţiilor art. 126 al Legii nr. 8/1996 nu rezultă că solicitantul avizului trebuie să facă dovada drepturilor deţinute, ci doar să depună repertoriul în forma stabilită prin decizie a directorului general al ORDA, astfel că în procedura de avizare nu se verifică aspectele invocate de reclamantă şi nici instanţa de contencios administrativ nu este competentă să lămurească eventuale litigii între producătorii de opere cinematografice, ci doar să verifice îndeplinirea cerinţelor prev. de art. 126 din Legea nr. 8/1996.

Concluzia primei instanţe este corectă, constată Înalta Curte, luând act că, nici din cuprinsul dispoziţiilor art. 126 alin. (1) lit. b) şi nici din alte dispoziţii ale Legii nr. 8/1996 nu rezultă îndrituirea ORDA de a verifica realitatea datelor cuprinse în repertoriul organismului de gestiune colectivă.

Potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996, organismele de gestiune colectivă depun la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor repertoriul de opere, interpretări şi execuţii artistice, fonograme şi videograme, aparţinând propriilor membri şi pe care îl gestionează; repertoriul menţionat anterior se depune în regim de bază de date, protejat potrivit legii, în format scris şi electronic, stabilit prin decizie a directorului general, şi conţine cel puţin numele autorului, numele titularului de drepturi, titlul operei, elementele de identificare a artiştilor interpreţi şi executanţi, a fonogramelor sau videogramelor, prevede art. 126 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.

Prin urmare, odată îndeplinită cerinţa prevăzută de art. 126 alin. (1) lit. b) în condiţiile menţionate de art. 126 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, este temeinică aprecierea primei instanţe în sensul că argumentele reclamantelor privind titlul asupra celor 13 opere nu pot conduce la anularea deciziei în discuţie. În plus, Înalta Curte subliniază şi faptul că şi în condiţiile în care s-ar stabili că operele menţionate de recurentele reclamante nu aparţin producătorilor care sunt membrii săi ci unui alt producător (CNC), repertoriul A. cuprinde şi alte videograme, în privinţa cărora nu există nicio dispută de genul celei de faţă.

Altfel spus, faptul că organismul de gestiune colectivă nu face dovada mandatului pentru gestionarea drepturilor aferente unui număr dat de opere din cele menţionate în repertoriu nu poate conduce la o anulare parţială a actului de avizare şi funcţionare a înfiinţării ca OGC, existând alte remedii la îndemâna celor interesaţi pentru gestionarea fără drept a unor categorii de drepturi de autor sau conexe.

În fine, nefondată este şi critica recurentelor, în sensul că decizia atacată avizează un OGC care nu face dovada îndeplinirii condiţiei prevăzute la art. 126 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 8/1996.

Trebuie subliniat faptul nici legiuitorul dar nici recurentele reclamante nu au precizat care sunt acele minime repere care permit fundamentarea unei concluzii privitoare la îndeplinirea sau neîndeplinirea capacităţii economice de gestionare colectivă şi aceea de a dispune de mijloacele umane şi materiale necesare gestionării repertoriului pe întregul teritoriu al ţării.

Prin urmare, opinia recurentelor reclamante, în sensul că intimata pârâtă A. nu are capacitatea economică de gestionare colectivă şi resursele umane şi materiale necesare gestionării repertoriului pe întreg teritoriul ţării, prin raportare la condiţiile sediului, lichidităţilor şi a faptului că dispune de un singur angajat, are un caracter subiectiv, nefiind aptă a demonstra faptul că judecătorul fondului a aplicat greşit sau a încălcat prevederile art. 126 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 8/1996.

Faţă de aceste considerente Înalta Curte constată nefondat recursul de faţă, urmând a-l respinge în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge recursul formulat de reclamantele Asociaţia Română pentru Drepturi de Autor şi Uniunea Producătorilor de Film şi Audiovizual - Asociaţia Română de Gestiune a Operelor Audiovizuale împotriva Sentinţei nr. 3581 din 16 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 09 mai 2019.

Procesat de GGC - CT