ANI Integrity Evaluation: Compatibility of Senator with Company Administrator Status and EU Data Protection Compliance Under Law 176/2010

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Agenţia Naţională de Integritate solicitând anularea Raportului de evaluare nr. x din 12 martie 2014, întocmit de pârâtă, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 2881 din 21 aprilie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Reclamantul a formulat o cerere completatoare prin care a precizat că activitatea societăţii nu a fost reluată la 30 aprilie 2012, aşa cum în mod eronat susţine pârâta ANI.

Reluarea activităţii societăţii a fost dispusă începând cu data de 1 aprilie 2014, aşa cum rezultă din Rezoluţia nr. 5618 din 7 mai 2014 a Directorului ORC Maramureş.

A mai arătat că, la aceeaşi dată, 1 aprilie 2014, s-a dispus şi revocarea din funcţia de administrator a reclamantului şi numirea în funcţia de administrator a d-nei B., în baza Hotărârii adunării generale a asociaţilor nr. 1 din 3 aprilie 2014.

A invocat art. 70 alin. (1) din Legea nr. 30/1991 susţinând că legiuitorul a instituit o incompatibilitate între funcţia de senator şi cea de administrator, nu şi între cea de senator şi cea de asociat, tocmai în considerarea calităţii executive, de a face operaţiuni în numele societăţii, descrise de articolul de lege sus-citat.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 1228 din 12 aprilie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, acţiunea astfel cum a completată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile atacate a formulat recurs reclamantul A. invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. civ.

Sub un prim aspect, recurentul reclamant a susţinut că sentinţa recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a legii, prin aceea că instanţa de fond a omis să constate nulitatea absolută a actelor efectuate de Pârâta Agenţia Naţională de Integritate - ANI în lucrarea nr. x, inclusiv a Raportului de evaluare nr. x din 12 martie 2014, cu care a fost finalizată această lucrare, în temeiul art. 20, coroborat cu art. 13, alin. (2) din Legea nr. 176/2010.

Se precizează că procedura evaluării incompatibilităţii este însoţită de o garanţie procedurală potrivit căreia persoana evaluată trebuie informată şi invitată pentru a prezenta un punct de vedere, precum şi de sancţiunea nulităţii absolute a actelor îndeplinite cu încălcarea acestei garanţii.

În context, recurentul arată că prin Raportului de evaluare contestat în cauză a fost informat şi invitat să prezinte un punct de vedere după ce au fost solicitate date şi informaţii ce-l privesc de la autorităţi publice.

Astfel, pârâta ANI i-a comunicat personal recurentului-reclamant A. aceste drepturi la data de 17 ianuarie 2014, însă a solicitat şi a obţinut date şi informaţii înainte de această dată, după cum urmează:

- Administraţia Finanţelor Publice Baia Mare, la 6 decembrie 2013;

- Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, în 12 decembrie 2013.

În consecinţă, se susţine că în temeiul art. 20 coroborat cu art. 13, alin. (2) din Legea nr. 176/2010, în cauză, inspectorul de integritate a întocmit actele lucrării de evaluare, inclusiv Raportul contestat, pe baza datelor sau informaţiilor care nu sunt publice, solicitate persoanelor juridice, fără ca persoana evaluată să fie informată şi invitată să depună un punct de vedere, iar toate aceste acte sunt lovite de nulitate absolută. Drept urmare, se impunea admiterea contestaţiei şi anularea Raportului contestat.

Un alt motiv de casare invocat se referă la împrejurarea că sentinţa recurată este pronunţată cu aplicarea greşită şi încălcarea normelor de drept material referitoare la definiţia incompatibilităţii reţinute prin raportul contestat, conţinute de art. 82 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, dat fiind că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale incompatibilităţii.

Apreciază că recurentul-reclamant A. nu s-a aflat niciun moment într-o situaţie de incompatibilitate: între 1 mai 2009 şi 1 aprilie 2014 activitatea societăţii C. SRL a fost suspendată, întreruptă temporar, iar începând cu 1 aprilie 2014, fost revocat din funcţia de administrator.

Toată legislaţia referitoare la incompatibilităţi foloseşte termenul de "exercitare" pentru a se referi la situaţia ce dă naştere acestei stări. Instanţa de fond alege să ignore această realitate normativă şi invocă metoda de interpretare teleologică, pe care o aplică însă în mod greşit.

Se susţine în acest sens că nu au relevanţă titlurile celor două acte normative invocate, ci scopul legii, iar în acest sens, scopul reglementării este "asigurarea integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice" (art. 8 alin. (1) din Legea nr. 176/2010).

Arată recurentul reclamant că distincţia introdusă de instanţa de fond, între "deţinerea", respectiv "exercitarea" funcţiei de administrator, nu este conţinută de textul legal. Legiuitorul nu se referă în niciun text la "deţinerea" calităţii, în consecinţă, potrivit unui principiu general de drept, unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face.

Dimpotrivă, recurgând la o interpretare contextuală, recurentul apreciază că la alin. (3) al aceluiaşi articol, care instituie o excepţie de la incompatibilităţile stabilite la alin. (1), legea foloseşte chiar termenul pe care se întemeiază falsa distincţie a instanţei de fond, şi anume "exercită":

"(3) Deputaţii şi senatorii pot exercita funcţii sau activităţi în domeniul didactic, al cercetării ştiinţifice şi al creaţiei literar-artistice."

Per a contrario, dacă printr-o excepţie e permisă exercitarea, rezultă, în lipsa altor precizări, că şi interdicţia, incompatibilitatea principală se referă tot la exercitarea, şi nu la deţinerea funcţiei.

În opinia recurentului, instanţa de fond nu răspunde la o întrebare simplă: în ce mod a fost afectată integritatea prin aceea că activitatea societăţii a fost suspendată şi senatorul-administrator era astfel în imposibilitatea de drept şi de fapt de a exercita funcţia, în niciun fel, în consecinţă, scopul reglementării a fost atins.

Pe un alt palier de critică, recurentul susţine că sentinţa recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material din legislaţia Uniunii Europene (UE) privind protecţia datelor cu caracter personal, aşa cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) prin Hotărârea din Cauza C-201/14 Bara.

Recurentul-reclamant A. a susţinut că Raportul ANI contestat este nelegal, pentru că procedura de evaluare a incompatibilităţii, prevăzută de Legea nr. 176/2010, în baza căreia a fost emis acest raport, încalcă legislaţia Uniunii Europene privind protecţia datelor cu caracter personal, aşa cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin Hotărârea din Cauza CB201/14 Bara şi alţii (în continuare denumită şi "Hotărârea Bara".

Arată recurentul că prin Hotărârea Bara, CJUE a stabilit că articolele 10. 11 şi 13 din Directiva 95/46 trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naţionale, precum cele în discuţie în litigiul principal, care permit unei autorităţi a administraţiei publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorităţi a administraţiei publice, precum şi prelucrarea lor ulterioară fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare.

În prezenta cauză, Pârâta ANI a solicitat şi a primit date cu caracter personal ce-l vizează pe Reclamantul A. de la Administraţia Finanţelor Publice Baia Mare şi de la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, iar în cauză nu poate fi primită o susţinere întemeiată pe art. 15 din Legea nr. 176/2010, pentru că acest articol are un conţinut similar cu art. 315 din Legea nr. 95/2006, în temeiul căruia statul român s-a apărat în Cauza Bara, apărare care a fost invalidată de CJUE prin hotărârea pronunţată în cauză.

Datele comunicate de autorităţi şi instituţii publice către ANI sunt date cu caracter personal, în sensul Directivei, întrucât este vorba despre informaţii referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă, în consecinţă, prelucrarea corectă a acestor date impune o obligaţie de informare a persoanei vizate.

Apreciază recurentul că articolul 15 din Legea nr. 176/2010 nu poate reprezenta o excepţie de la obligaţia de informare prevăzute de art. 13 din Directivă, pentru că nu conţine definiţia informaţiilor transmisibile, precum şi modalităţile de efectuare a transmiterii acestor informaţii.

În al doilea rând, cu privire la incidenţa excepţiei de la obligaţia de informare prevăzute de art. 13 din Directivă, susţine că Directiva permite statelor membre să adopte măsuri legislative pentru a restrânge domeniul obligaţiilor şi drepturilor prevăzute la art. 10 şi art. 11 alin. (1), care sunt incidente în materia analizată, dacă o astfel de măsură este necesară pentru a proteja: securitatea statului; apărarea; siguranţa publică;prevenirea, investigarea, detectarea şi punerea sub urmărire a infracţiunilor sau a încălcării eticii în cazul profesiunilor reglementate; etc.

În opinia recurentului pentru a realiza standardul de protecţie impus de instrumentul UE, o excepţie sau o restricţie de la drepturile în materia protecţiei datelor cu caracter personal trebuie să îndeplinească următoarele condiţii cumulative să se refere la unul dintre domeniile de interes general enumerate; să fie adoptată printr-o măsură legislativă; să fie necesară şi proporţională.

În acest sens, se arată că deşi se poate aprecia că ANI exercită o funcţie de monitorizare sau de inspecţie legată de exercitarea autorităţii publice în cazurile menţionate la lit. d), şi anume prevenirea şi detectarea infracţiunilor (cu referire la atribuţiile privind sesizarea organelor de urmărire penală), totuşi, cu privire la cea de-a doua condiţie prevăzută de art. 13 din Directivă, şi anume ca excepţia să fie adoptată printr-o măsură legislativă, situaţia în privinţa evaluărilor ANI este similară cu situaţia legislaţiei incidente considerată contrară dreptului UE de către CJUE în cauza Bara.

Transmiterea acestor informaţii către ANI se face tot în temeiul unor protocoale de colaborare, dintre care unele se găsesc pe site-ul de internet al ANI, iar acest tip de protocol, aşa cum s-a reţinut în Concluziile Avocatului General din cauza Bara, "nu poate fi asimilat unei măsuri legislative cu aplicabilitate generală, publicată în mod corespunzător şi opozabilă persoanelor vizate de transmiterea datelor în litigiu".

Cea de-a treia excepţie de la obligaţia de informare, prevăzută de art. 11 alin. (2) din Directivă, constă în aceea că înregistrarea sau comunicarea este prevăzută de lege, cu instituirea corelativă a unor garanţii corespunzătoare. Consideră că şi în acest caz sunt valabile aspectele reţinute în motivarea Hotărârii CJUE Bara şi aplicate mai sus în materia evaluărilor de integritate, în sensul că definiţia informaţiilor transmisibile, precum şi modalităţile de efectuare a acestor informaţii nu au fost elaborate prin intermediul unei măsuri legislative, ci prin intermediul unor protocoale administrative.

În concluzie, se susţine că problema de drept din prezenta cauză este identică cu cea din Hotărârea Bara şi este în acelaşi timp suficient de clară, de aceea poate fi aplicată în mod direct, prioritar şi efectiv de către judecătorul naţional.

Un alt motiv de nelegalitate invocat se circumscrie prevederilor art. 488, pct. 6 C. proc. civ., în sensul că sentinţa recurată este pronunţată cu încălcarea principiului priorităţii dispoziţiilor din dreptul Uniunii Europene faţă de normele cuprinse în legislaţia naţională, referitoare la lipsa de efecte juridice, după 1 decembrie 2009, a Deciziei Comisiei Europene 2006/928/CE, precum şi a legislaţiei naţionale de implementare a Deciziei sus-amintite, Legea 176/2010.

În concret, se susţine că Decizia Comisiei Europene 2006/928/CE de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei este caducă, lipsită de efecte juridice, începând cu 1 decembrie2009, data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, dat fiind că sus-amintita Decizie nu se poate încadra, nu se mai regăseşte în competenţele Uniunii Europene post-Lisabona.

Având în vedere că Decizia MCV este invalidă, caducă, lipsită de efecte juridice şi legislaţia naţională de implementare a Deciziei MCV, în speţă Legea nr. 176/2010, este, la rândul ei, caducă, lipsită de efecte juridice şi trebuie înlăturată de la aplicare, având în vedere că reprezintă legislaţia naţională de implementare a Deciziei MCV.

Prin înlăturarea de la aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 176/2010, procedura de evaluare desfăşurată în privinţa Recurentului-reclamant D., inclusiv Raportul contestat, rămâne fără temei legal, drept pentru care Raportul contestat trebuie anulat, ca fiind nelegal (nu are temei legal).

A mai arătat recurentul că lipsa din cuprinsul sentinţei recurate a motivării cu privire la respingerea principalelor sale apărări formulate prin concluziile orale şi scrise, întruneşte şi elementele motivului de recurs referitor la lipsa motivelor pe care se întemeiază sentinţa recurată (art. 488, pct. 6 C. proc. civ.).

La aceasta se adaugă preluarea în mod automat, fără o analiză critică, a susţinerilor intimatei-pârâte ANI, ceea ce, cumulate cu lipsa evidenţiată mai sus, echivalează cu o lipsă de judecată asupra fondului, de aceea solicită, în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare, în temeiul art. 20, alin. (3) din Legea nr. 554/2001.

Instanţa de fond, pe de o parte, ignoră sau tratează superficial punctele esenţiale ale apărărilor reclamantului A., pe de altă parte, preia în mod automat argumentele din raportul contestat.

La termenul de judecată din data de 11 aprilie 2019, recurentul reclamant a înţeles să îşi completeze motivele de recurs invocate prin cererea iniţială, cu un motiv de casare de ordine publică, constând în invocarea efectelor Legii 54/2019.

Concret, recurentul susţine că răspunderea sa pentru faptele imputate prin raportul de evaluare ANI contestat este înlăturată, dat fiind că fapta de incompatibilitate imputată prin raportul sus-menţionat s-a prescris în termen de 3 ani de la data săvârşirii faptei - 11 decembrie 2013, şi anume la 11 decembrie 2016, drept pentru care raportul contestat este lipsit de interes şi se impune a fi anulat.

Apreciază recurentul că prevederile Legii nr. 54/2019 sunt de imediată aplicare şi vin să consolideze considerentele Deciziei CCR 9/2015, care au statuat în acelaşi sens.

Pe de altă parte, soluţionarea unei cauze cu ignorarea existenţei unui termen de prescripţie în materie disciplinară, a fost considerată de CEDO o încălcare a dreptului la un proces echitabil. în Cauza Volkov c. Ucrainei, nr. 21722/11, Hotărâre din 9 ianuarie 2013.

De asemenea, se susţine că soluţionarea unei cauze cu ignorarea existenţei unui termen de prescripţie în materie disciplinară încalcă şi dreptul la un proces echitabil garantat de art. 47 CDFUE, dar şi considerentele Deciziei CCR 449/2015.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata ANI a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Cu privire la motivele de nulitate absolută a actelor efectuate de intimate pârâtă inclusiv a raportului de evaluare se arată că, sub aspect procedural, au fost îndeplinite prevederile Legii nr. 176/2010 în ceea ce priveşte informarea persoanei evaluate, astfel că A. a fost informat în legătură cu declanşarea evaluării respectării regimului juridic al incompatibilităţilor, în perioada exercitării funcţiilor şi demnităţilor publice şi, totodată, a fost înştiinţat că are dreptul să fie asistat sau reprezentat de avocat. Informarea înregistrată sub nr. x din 12 noiembrie 2013 a fost transmisă la domiciliul recurentului reclamant, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire semnată de destinatar la data de 21 noiembrie 2013.

Totodată, domnul A. a fost informat şi cu privire la faptul că poate prezenta un punct de vedere în scris, cu scrisoare recomandată şi confirmare de primire, sau poate să se prezinte personal cu acesta, la sediul Agenţiei Naţionale de Integritate, caz în care are poate să fie asistată sau reprezentată de un avocat.

Urmare informării transmise în data de 17 ianuarie 2014, recurentul-reclamant A., prin reprezentant, E. - avocat F. conform împuternicirii avocaţiale seria x, a transmis o adresă în care a solicitat ca toate comunicările privitoare la lucrarea nr. 51928/A/II din 12 noiembrie 2013 să se facă către E..

Apreciază intimata că interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 20 şi. respectiv, 13 şi 15 din Legea nr. 176/2010 trebuie realizată circumstanţiat, ţinându-se cont de caracterul special al normelor din art. 20. Or, procedând astfel, se poate deduce că, în fapt, activitatea de evaluare a incompatibilităţilor poate fi realizată chiar anterior solicitării unui punct de vedere persoanei în cauză, inclusiv prin solicitarea de date şi informaţii de la persoane fizice sau juridice, de vreme ce se precizează expres că solicitarea unui punct de vedere persoanei evaluate este necesară doar în "urma evaluării declaratei de interese, precum şi a altor informaţii", dacă se identifică elemente în sensul existenţei unui conflict de interese sau a unei incompatibilităţi.

Prin urmare, şi în cazul evaluării averii, activitatea de evaluare se poate legal desfăşura anterior informării persoanei în discuţie, obligaţia de informare şi solicitare a unui punct de vedere survenind doar la momentul la care se ivesc indiciile unor diferenţe semnificative, care ar putea conduce la elaborarea unui raport de evaluare, fiind nule doar acele actele întocmite de inspectorul de integritate pe baza datelor sau informaţiilor care nu sunt publice, solicitate persoanelor fizice sau juridice, după ivirea unor astfel de indicii, fără solicitarea punctului de vedere al persoanei evaluate.

Referitor la aplicarea greşită şi încălcarea normelor de drept material referitoare la incompatibilităţi conţinute de art. 82 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, se precizează că din informaţiile primite de la ONRC cu adresa nr. x din 11 decembrie 2013, cu referire la situaţia la zi a SC C. SRL, rezultă fără nici un dubiu că recurentul-reclamant a fost numit în funcţia de administrator al SC C. SRL la data de 22 martie 1993, până la data de 26 februarie 2019, dată la care mandatul de administrator expiră.

Prin urmare, din cele sus-menţionate rezultă fără echivoc faptul că reclamantul A. a deţinut în perioada 19 decembrie 2012 - 11 decembrie 2013 atât funcţia de senator în cadrul Parlamentului României - Senat cât şi calitatea de administrator în cadrul SC C. SRL.

Mai susţine intimata că, împrejurarea conform căreia a fost suspendată activitatea societăţii, nu poate constitui temei pentru a aprecia că în perioada suspendării, recurentul reclamant A., nu a deţinut calitatea de administrator al societăţii şi că incompatibilitatea prevăzută de lege nu a existat întrucât aşa cum rezultă din evidentele ONRC recurentul reclamant este administratorul societăţii.

Prin urmare, din punct de vedere al stării de incompatibilitate este irelevant dacă recurentul A. a exercitat efectiv funcţia de administrator al societăţii comerciale.

Legiuitorul a stabilit foarte clar care sunt incompatibilităţile funcţiei de senator una dintre acestea fiind deţinerea calităţii de administrator la societăţile comerciale, fiind fără relevantă dacă a desfăşurat sau nu activităţi, tipul de activităţi ori natura veniturilor.

Referitor la aplicarea greşită a normelor de drept material din legislaţia UE privind protecţia datelor cu caracter personal potrivit Hotărârii din Cauza C-201/14 Bara a CJUE, susţine că în ceea ce priveşte situaţia domnului A., Agenţia Naţională de Integritate a demarat procedura evaluării în cazul reclamantului, urmând paşii procedurali impuşi de Legea nr. 176/2010, lege specială în materie, inclusiv în privinţa informărilor persoanei evaluate, a căror lipsă ar atrage nulitatea raportului de evaluare, sancţiunea fiind prevăzută expres.

Faţă de conţinutul normativ al Directivei nr. 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, în primul rând intimata subliniază faptul că Legea nr. 176/2010 conţine prevederi exprese în acest sens - informările persoanei evaluate cu privire la instrumentarea datelor cu caracter personal fiind obligatorii pentru legalitatea raportului de evaluare - fiind în acord cu legislaţia europeană, iar, în al doilea rând, consideră că aplicabilitatea directă a normei unionale nu suportă incidenţă, în plan vertical, atât timp cât în legislaţia naţională există normă expresă care să reglementeze respectiva situaţie.

Pe de altă parte, apreciază ca fiind nepotrivit raţionamentul aplicării deciziei CJUE din cauza Bara prin procedeul mutatis mutandis, analogia negăsindu-şi aplicabilitate, având în vedere faptul că nu se poate asimila un act administrativ emis de o autoritate publică central (cum s-a întâmplat în cauza Bara) şi un act normativ cu caracter special, emis de puterea legislativă. Situaţia este semnificativ diferită faţă de cea expusă Curţii Europene de către doamna Smaranda Bara şi alţii, care supuneau atenţiei o serie de norme cuprinse doar în unele protocoale încheiate între două autorităţi publice centrale.

Referitor la faptul de Decizia 2006/928/CE este caducă şi prin urmare şi Legea nr. 176/2010 este caducă, arată că la data adoptării Legii nr. 161/2003, legiuitorul a avut în vedere implementarea unor măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri şi pentru prevenirea şi sancţionarea corupţiei. Astfel, fiind adoptată anterior aderării la Uniunea Europeană legiuitorul a fost clar în stabilirea cazurilor de incompatibilităţi şi a conflictului de interese în privinţa aleşilor locali.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Înalta Curte va răspunde mai întâi motivului de casare de ordine publică invocat de recurent la ultimul termen de judecată.

Este de principiu că prevederile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. recunoaşte posibilitatea invocării unor motive de casare de ordine publică peste termenul legal de motivare a recursului, doar în situaţia în care, prin intermediul lor se invocă încălcarea unor norme de procedură, sau de drept material de ordine publică.

Se observă, însă că prescrierea răspunderii pentru faptele imputate prin raportul de evaluare ANI contestat, aşa cum a fost invocată de recurent nu poate constitui un motiv de ordine publică, pentru a putea fi primit peste termenul legal de motivare a recursului.

În primul rând, potrivit disp. art. 2512 alin. (1) şi (2) din noul C. civ., în vigoare la data săvârşirii faptelor reţinute în raportul de evaluare supus prezentei analize, prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, fără ca organul de jurisdicţie să poată aplica prescripţia din oficiu.

Mai mult, conform disp. art. 2513 C. civ., prescripţia poate fi opusă, numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, cel mai târziu, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.

Prin urmare, este evident că prescrierea dreptului de a atrage răspunderea recurentului reclamant pentru fapte de incompatibilitate, nu constituie un motiv de casare de ordine publică, care să poată fi invocat, fără respectarea termenului legal de motivare a recursului.

Recurentul a arătat că motivul de casare este generat de apariţia Legii nr. 54/2019, care a intrat în vigoare la 24 martie 2019 şi care a reglementat prescrierea răspunderii civile sau administrative, disciplinare, pentru faptele care determină existenţa stării de incompatibilitate ale persoanelor aflate în exercitarea demnităţilor publice sau funcţiilor publice.

Această reglementare, însă, nu poate avea efectul urmărit de recurent în prezenta cauză, având în vedere că nu s-a invocat prescrierea dreptului de a constata fapta de incompatibilitate, deşi la instanţa de fond, erau valabile considerentele Deciziei CCR 449/2015.

Pe de altă parte, prescrierea aplicării sancţiunii disciplinare, este un argument străin de cauză, întrucât este o etapă ulterioară rămânerii definitive a raportului de evaluare.

Susţinerile recurentului în sensul că sancţiunea disciplinară a incompatibilităţii, nu are o existenţă de sine stătătoare, ci este doar un element al răspunderii, astfel că înlăturarea răspunderii disciplinare are drept consecinţă lipsa de interes în menţinerea raportului contestat, care se impune a fi anulat, nu pot fi reţinute, de vreme ce imposibilitatea punerii în executare a unui act administrativ nu se poate preconstitui într-un motiv de nulitate intrinsecă a acestuia.

Date fiind aceste argumente, Înalta Curte nu va primi motivul de casare de ordine publică invocat de recurentul reclamant şi analizat mai sus.

Revenind la susţinerile din recurs, se constată că un prim motiv de casare invocat este cel prevăzut de art. 488, pct. 6 C. proc. civ. şi se referă la lipsa din cuprinsul sentinţei recurate a motivării cu privire la respingerea principalelor apărări ale reclamantului A., formulate prin concluziile orale şi scrise.

Potrivit acestui text de lege, casarea hotărârii se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Un atare motiv de casare se justifică prin prisma faptului că în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

Este de principiu că, în conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se va arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Obligaţia judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluţia dată, pentru ce a admis susţinerile unei părţi şi le-a respins pe ale celeilalte, pentru ce a găsit bună o probă şi nesinceră o altă probă, de ce a aplicat o anumită normă de drept, sau i-a dat o anumită interpretare, este o obligaţie esenţială, a cărei încălcare duce la desfiinţarea hotărârii.

Prin urmare, textul legal sus evocat se referă la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi de altfel singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. Astfel, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, şi de altfel ea se circumscrie şi noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28 aprilie 2005 în cauza Albina c. României şi hot. CEDO din 15 martie 2007 în cauza Gheorghe c. României).

Pe de altă parte, tot atât de adevărat este că în jurisprudenţa sa privind încălcările aduse art. 6 para. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că, în general instanţelor naţionale nu le incumbă o obligaţie de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părţile implicate în litigii (hot. CEDO Van de Hurk c. Olandei, şi hot. Perez c. Franţei).

Circumstanţiind aceste aspecte teoretice la speţa dedusă judecăţii se observă că, în cauză, recurenta a invocat motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 detaliat mai sus, în legătură cu faptul că instanţa de fond nu ar fi făcut o analiză a tuturor apărărilor reclamantului A., iar pe de altă parte, a preluat, în mod automat, argumentele din raportul contestat.

Concret, se arată că două aspecte esenţiale ale apărării ar fi fost ignorate complet de instanţa de fond şi anume inexistenţa incompatibilităţii şi aplicarea Hotărârii Bara la cauza de faţă.

Verificând sentinţa instanţei de fond, din perspectiva celor susţinute în cadrul acestui motiv de recurs, se observă că, în hotărârea atacată, a fost efectuată o analiză complexă a tuturor argumentelor invocate de părţi, inclusiv a celor două de mai sus, prin prisma dispoziţiilor legale incidente în cauză, precum şi a probatoriilor administrate.

Astfel, instanţa a statuat atât asupra existenţei stării de incompatibilitate, cât şi a Hotărârii CJUE în cauza Bara, analizând argumentele părţilor şi justificând soluţia adoptată.

Prima instanţă a trecut prin filtrul propriu toate apărările părţilor şi a concluzionat în urma unor raţionamente logice care au condus în mod firesc la soluţia pronunţată.

Din această perspectivă, hotărârea instanţei de fond este la adăpost de orice critică şi nu poate fi cenzurată pe calea motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Invocându-se prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sentinţa a fost criticată cu privire la faptul că instanţa de fond a omis să constate nulitatea absolută a actelor efectuate de pârâta în lucrarea nr. x, inclusiv a Raportului de evaluare nr. x din 12 martie 2014, cu care a fost finalizată această lucrare, în temeiul art. 20, coroborat cu art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010.

În concret, se susţine că în cadrul procedurii administrative, recurentul-reclamant A. a fost informat şi invitat să prezinte un punct de vedere după ce au fost solicitate date şi informaţii ce-l privesc de la autorităţi publice, ceea ce conduce la nulitatea absolută a actelor întocmite.

Verificând aspectele semnalate, Înalta Curte observă că recurentul-reclamant A. a fost informat în legătură cu declanşarea evaluării respectării regimului juridic al incompatibilităţilor, în perioada exercitării funcţiilor şi demnităţilor publice şi, totodată, a fost înştiinţat că are dreptul să fie asistat sau reprezentat de avocat. Informarea înregistrată sub nr. x din 12 noiembrie 2013 a fost transmisă la domiciliul persoanei evaluate, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire semnată de destinatar la data de 21 noiembrie 2013, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la fila128 dosar tribunal.

Ulterior, în conformitate cu prevederile art. 20 din Legea nr. 176/2010, recurentul reclamant a fost informat prin adresa nr. x din 17 ianuarie 2014, cu privire la faptul că din activitatea de evaluare au rezultat elemente în sensul nerespectării regimului juridic al incompatibilităţilor, având în vedere că, simultan cu exercitarea funcţiei de senator în cadrul Parlamentului României, a deţinut şi calitatea de administrator în cadrul SC C. SRL în perioada 19 decembrie 2012 - 11 decembrie 2013 (data răspunsului O.N.R.C.), încălcând astfel prevederile art. 82 alin. (1) lit. 2) din Legea nr. 161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenire şi sancţionarea corupţiei.

Prin aceeaşi adresă a fost informat şi cu privire la faptul că poate prezenta un punct de vedere în scris, cu scrisoare recomandată şi confirmare de primire, sau poate să se prezinte personal cu acesta, la sediul Agenţiei Naţionale de Integritate, caz în care are poate să fie asistată sau reprezentată de un avocat.

Astfel, potrivit prevederilor legale invocate de recurent, respectiv art. 13 din Legea nr. 176/2010: "(1) După repartizarea aleatorie a lucrării, inspectorul de integritate procedează la activitatea de evaluare a declaraţiilor de avere, a datelor, a informaţiilor şi a modificărilor patrimoniale existente, în sensul prezentei legi, după cum urmează:

a) până la informarea persoanei care face obiectul evaluării şi invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, desfăşoară proceduri administrative, prin raportare exclusivă la informaţii publice;

b) după informarea persoanei care face obiectul evaluării şi invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, solicită persoanelor fizice sau juridice şi date ori informaţii care nu sunt publice."

Totodată, art. 20 din acelaşi act normativ, invocat de recurent stabileşte că "dacă în urma evaluării declaraţiei de interese, precum şi a altor date şi informaţii, inspectorul de integritate identifică elemente în sensul existenţei unui conflict de interese sau a unei incompatibilităţi, informează despre aceasta persoana în cauză şi are obligaţia de a o invita pentru a prezenta un punct de vedere."

Aceste prevederi legale nu au fost încălcate de intimata pârâtă în cauză, având în vedere că activitatea de evaluare privind respectarea regimului juridic al incompatibilităţilor s-a efectuat pentru perioada 19 decembrie 2012 (data validării în mandatul de senator) -11 decembrie 2013 (data răspunsului de la O.N.R.C).

Pe de altă parte, intimata-pârâtă ANI a solicitat şi a obţinut date şi informaţii cu privire ia recurentul-reclamant, după cum urmează: Administraţia Finanţelor Publice Baia Mare, la 06 decembrie 2013; Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, în 12 decembrie 2013, deci ulterior datei informării iniţiale a părţii, care a cunoscut anterior acestor momente că împotriva sa s-a declanşat o procedură administrativă de evaluare.

Prin urmare, nu pot fi reţinute susţinerile recurentului reclamant că nu ar fi fost înştiinţat înainte de obţinerea de informaţii de la autorităţi în legătură cu persoana sa.

Aşa cum just a reţinut şi instanţa de fond, partea s-a bucurat de toate garanţiile unei corecte informări din partea autorităţii pârâte, cu respectarea dreptului său la apărare şi la informare.

Sub acelaşi aspect, sentinţa a mai fost criticată, din perspectiva faptului că a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material din legislaţia Uniunii Europene (UE) privind protecţia datelor cu caracter personal, aşa cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) prin Hotărârea din Cauza C-201/14 Bara.

În legătură cu acest aspect, se constată că prevederile legale cuprinse în Legea nr. 176/2010 nu contravin dispoziţiilor Directivei 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date.

Art. 7 lit. c) din Directiva dispune că statele membre prevăd că datele cu caracter personal să fie prelucrate numai dacă prelucrarea este necesară în vederea îndeplinirii unei obligaţii legale or, în raport de scopul şi activitatea desfăşurată de intimata pârâtă, în mod cert prelucrarea este necesară, altfel ANI nu şi-ar putea îndeplini atribuţiile prevăzute de lege.

Pe de altă parte, reclamantul a avut posibilitatea de a formula un punct de vedere şi astfel posibilitatea de a combate datele prelucrate de ANI, în sensul art. 11 alin. (1) din Directivă. Într-adevăr reclamantul a contestat calitatea de administrator în cadrul societăţii menţionate în raportul de evaluare, însă din probele administrate inclusiv în faţa instanţei de fond, nu a rezultat o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de ANI cu privire la acest aspect.

Spre deosebire de cadrul factual şi legal constatat de CJUE în cauza Bara C-201/14 (pct. 35 - 38 din Hotărârea pronunţată în afacerea Bara), în prezenta cauză ANI are, în temeiul art. 15 din Legea nr. 176/2006 o bază legală de a obţine orice date cu caracter personal care sunt necesare soluţionării dosarului de evaluare, iar, în mod corelativ, orice instituţie, autoritate publică sau persoană fizică ori juridică are obligaţia de a comunica asemenea date.

Prin urmare, Curtea constată că transmiterea informaţiilor în prezenta cauză a fost efectuată cu respectarea dispoziţiilor art. 10 din Directiva 95/46.

Câtă vreme art. 10 - 11 din Directiva 95/46 nu au fost încălcate, nu se mai pune problema necesităţii existenţei unei derogări de la drepturile şi obligaţiile stabilite, în conformitate cu art. 13 din acelaşi act juridic al Uniunii.

Dispoziţiile directivei invocate nu interzic statelor membre posibilitatea de a prevedea, printr-un act legislativ intern, prelucrarea datelor cu caracter personal atunci când aceasta este necesară în vederea îndeplinirii unei obligaţii legale a operatorului, chiar şi fără consimţământul persoanei vizate.

În cauză, însă, nu se pune problema antamată mai sus, de vreme ce, aşa cum s-a arătat mai sus, recurentul reclamant a fost informat, anterior obţinerii informaţiilor cu caracter personal de la autorităţi, despre existenţa unei activităţi de evaluare, în ce priveşte persoana sa, iar ulterior i s-a solicitat un punct de vedere cu privire a datele obţinute.

Prin urmare, nici cele două motive de recurs, referitoare la protecţia datelor cu caracter personal, a dreptului la informare şi a dreptului la apărare, în general, nu pot fi primite.

Un alt motiv de nelegalitate invocat se referă la faptul că sentinţa recurată este pronunţată cu aplicarea greşită şi încălcarea normelor de drept material referitoare la definiţia incompatibilităţii reţinute prin raportul contestat, conţinute de art. 82 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, dat fiind că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale incompatibilităţii.

Instanţa de fond a efectuat o precizare a faptului că din punct de vedere al existenţei stării de incompatibilitate, este irelevant dacă reclamantul a exercitat efectiv funcţia de administrator al societăţii comerciale, câtă vreme legiuitorul se referă la deţinerea simultană a celor două calităţi şi nu la exercitarea efectivă a acestei funcţii în cadrul societăţii comerciale.

Recurentul a contestat această afirmaţie a instanţei de fond, susţinând că doar exercitarea efectivă a funcţiei poate atrage starea de incompatibilitate.

Cu titlu de principiu, Înalta Curte aminteşte că incompatibilităţile au menirea de a asigura transparenţa funcţiei publice şi constituie un important instrument de prevenire a corupţiei şi o garanţie a exercitării cu imparţialitate a funcţiei publice, iar calitatea de administrator la o societate comercială, poate fi susceptibilă de premisele încălcării principiilor urmărite de legiuitor prin instituirea incompatibilităţilor.

Pe de altă parte, cu titlu particular, în prezenta cauză, distincţia între deţinere şi exercitare nu are nicio relevanţă, deoarece din documentele dosarului rezultă că recurentul reclamant a deţinut şi a exercitat, în perioada supusă evaluării atât funcţia de senator în cadrul Parlamentului României cât şi calitatea de administrator în cadrul S.C. C. S.R.L.

Astfel, potrivit disp. art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003, "Calitatea de deputat şi senator este, de asemenea, incompatibilă cu: funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituţii de credit, societăţile de asigurare şi cele financiare, precum şi la instituţiile publice".

În speţă, activitatea de evaluare a vizat perioada 19 decembrie 2012 (data validării în mandatul de senator) - 11 decembrie 2013 (data răspunsului de la O.N.R.C), aspect necontestat de niciuna dintre părţile litigiului.

O primă apărare a recurentului din perspectiva inexistenţei stării de incompatibilitate a constat în aceea că, în fapt nu a exercitat funcţia de administrator al SC C. SRL, deoarece activitatea acestei societăţi a fost suspendată.

Din datele de la ONRC aflate în copie la dosarul cauzei, dosar fond, rezultă că această societate a avut într-adevăr activitatea suspendată, însă pentru perioada 1 mai 2009 - 30 aprilie 2012, prin urmare pentru un interval anterior celui supus controlului ANI.

Pentru perioada pentru care intimata pârâtă a constatat şi reţinut starea de incompatibilitate, societatea era în activitate, nefiind indicată la starea firmei vreo menţiune de suspendare, aşa cum a susţinut recurentul.

O a doua apărare constă în faptul că acesta ar fi fost revocat din funcţia de administrator, astfel că nu se putea reţine în sarcina sa starea de incompatibilitate.

Cu privire la acest aspect, se constată că revocarea din funcţie a intervenit prin hotărârea asociatului unic nr. 1/03 aprilie 2014, deci la o dată ulterioară perioadei pentru care a fost stabilit conflictul şi care nu mai priveşte prezenta speţă.

Aşadar, toate apărările recurentului reclamant privind inexistenţa stării de incompatibilitate au fost, în mod legal respinse de prima instanţă şi vor fi confirmate de instanţa de control judiciar, motivul de recurs nefiind găsit întemeiat.

Un ultim argument de nelegalitate invocat priveşte caducitatea Deciziei 2006/928/CE de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare şi a legislaţiei naţionale de implementare, respectiv Legea nr. 176/2010, care reprezintă temeiul legal al incompatibilităţii.

Acest argument nu poate fi primit, având în vedere că potrivit art. 6 C. civ.:" legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare", iar prevederile Legii nr. 176/2010 sunt încă în vigoare în prezent, nefiind abrogate conform art. 64 şi urm. din Legea nr. 24/2000 republicată.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Raportat la toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat, motiv pentru care în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 544/2004 şi disp. art. 497 C. proc. civ., va dispune respingerea acestuia, cu consecinţa menţinerii sentinţei pronunţate de instanţa de fond ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinţei nr. 1228 din 12 aprilie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 aprilie 2019.

Procesat de GGC - LM