Labor jurisdiction affirmed for court clerks' back-pay claim against Justice Ministry.

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată adresată Tribunalului Mureş, secţia civilă, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. şi M., în contradictoriu cu Tribunalul Suceava, Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Suceava, au solicitat:

- obligarea pârâţilor la repararea prejudiciului creat ca urmare a necalculării salariilor reclamanţilor prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON plus 10% începând cu data de 1 decembrie 2015, respectiv la plata diferenţelor salariale rezultând dintre venitul pe care ar fi fost îndreptăţiţi să îl obţină, corespunzător fiecărei funcţii, grad profesional, gradaţie prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 405 RON plus 10% începând cu data de 1 decembrie 2015 şi venitul efectiv plătit, pe ultimii 3 ani sau, în subsidiar începând cu data de 9 aprilie 2015 conform Legii nr. 71/2015 plus 10% începând cu data de 1 decembrie 2015 conform art. 4 din Legea nr. 293 din 25 noiembrie 2015 şi până la data de 1 octombrie 2016, sume care să fie actualizate cu indicele de inflaţie de la data plăţii efective precum şi,

- obligarea la plata dobânzii legale penalizatoare aferente acestor sume de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată până la data plăţii lor efective.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Hotărârea Tribunalului Mureş, secţia civilă

Prin Sentinţa civilă nr. 980/2018 din 25 septembrie 2018 a Tribunalului Mureş, secţia civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că reclamanţii, grefieri la Tribunalul Suceava, au formulat o acţiune privind modul de calcul al drepturilor salariale, solicitând calcularea salariului ţinând cont de valoarea de referinţă sectorială de 405 RON.

Instanţa a reţinut că în conformitate cu dispoziţiile art. 7 din capitolul VIII din anexa VI la Legea nr. 284/2010, salarizarea personalului din justiţie se face pe baza unor ordine de salarizare pe care trebuie să le emită ordonatorul principal de credite, iar în cazul în care angajatul este nemulţumit de modalitatea de calcul a salariului care rezultă din ordin are posibilitatea de a contesta actul administrativ conform dispoziţiilor din alin. (2) al art. menţionat.

Pentru aceste considerente, instanţa a reţinut că din raţiuni de simetrie juridică acţiunea prin care se reclamă refuzul ordonatorului de credite de a emite un nou ordin de salarizare ar trebui să aibă acelaşi regim juridic ca şi acţiunea prin care se reclamă ordinul de salarizare emis.

2.2. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal

Prin Sentinţa civilă nr. 51/2019 din 1 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureş, secţia civilă.

Instanţa a constatat ivit un conflict negativ de competenţă şi a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că litigiul dedus judecăţii se subsumează unui conflict de muncă, în accepţiunea prevederilor art. 266 din C. muncii, potrivit căruia jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod.

Instanţa a reţinut că sunt incidente prevederile art. 95 pct. 1 din C. proc. civ., potrivit cărora tribunalele judecă în primă instanţă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe, deci şi cererile referitoare la executarea contractelor individuale de muncă.

Astfel, a concluzionat instanţa că în cauza dedusă judecăţii competenţa materială şi teritorială de soluţionare revine tribunalului ca instanţă de drept comun, în baza prevederilor legale prevăzute de art. 269 din C. muncii.

Totodată a reţinut instanţa că litigiul dedus judecăţii nu se grefează pe un raport juridic de drept administrativ care să atragă competenţa Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

II. Decizia ÎCCJ pronunţată în regulator de competenţă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu stabilirea regulatorului de competenţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 135 din C. proc. civ., republicat, analizând obiectul cauzei deduse judecăţii şi dispoziţiile legale incidente, va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureş, secţia civilă, pentru considerentele ce urmează:

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Înalta Curte constată că, în cauză, ne aflăm în faţa unui conflict negativ de competenţă tipic, întrucât dispoziţiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., republicat, dispun că există conflict de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competenţă între cele două tribunale îl constituie problema instanţei competente teritorial să soluţioneze cauza, în raport cu prevederile legale incidente în materie.

Înalta Curte reţine că, pentru stabilirea instanţei competente material să soluţioneze cauza, întotdeauna instanţa trebuie să se raporteze la obiectul cauzei dedus judecăţii şi la dispoziţiile legale incidente în materia supusă analizei.

Înalta Curte constată că reclamanţii au învestit instanţa de judecată cu o acţiune ce are ca obiect plata diferenţelor salariale rezultate ca urmare a necalculării salariilor reclamanţilor prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON plus 10%, începând cu data de 1 decembrie 2015.

Înalta Curte apreciază că în cauza dedusă judecăţii nu sunt incidente prevederile art. 7 din Cap. VII din Anexa VI a Legii nr. 284/2010, text legal potrivit căruia:

"(1) Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile.

(2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sau, după caz, a Curţii de Apel Bucureşti, pentru celelalte hotărâri. (...)".

Înalta Curte are în vedere că aceste dispoziţii au caracter de excepţie şi, ca urmare, sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse la alte litigii în legătură cu plata unor drepturi salariale; prevederile legale menţionate reglementează competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti doar în soluţionarea plângerilor formulate împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) (mai puţin, hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), emise ca urmare a parcurgerii procedurii reglementate de acest articol de lege.

Totodată, se constată că litigiul dedus judecăţii nu are ca obiect cenzurarea unui act administrativ tipic (ordinul de salarizare) sau a unui act administrativ asimilat, necircumscriindu-se prin urmare nici sferei contenciosului administrativ, aşa cum este definit de legiuitor prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004.

Reclamanţii nu formulează critici de nelegalitate a vreunui act administrativ emis de ordonatorul de credite şi nici nu critică un eventual refuz de emitere a unor acte administrative prin care să se stabilească o altă salarizare, ci solicită obligarea pârâţilor la plata unor drepturi salariale pe care le consideră cuvenite şi neplătite.

Nefiind contestat un act administrativ tipic sau asimilat pentru a fi incidente dispoziţiile Legii nr. 554/2004, Înalta Curte apreciază că litigiul este unul din categoria conflictelor individuale de muncă, motiv pentru care în cauza dedusă judecăţii sunt incidente dispoziţiile art. 1 lit. p) şi art. 208 din Legea nr. 62/2011, precum şi art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, competenţa materială aparţinând secţiei specializate a tribunalului.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Mureş, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa soluţionării cauzei privind pe reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. şi M. în contradictoriu cu Tribunalul Suceava, Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Suceava în favoarea Tribunalului Mureş, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 aprilie 2019.

Procesat de GGC - CL