Court of Accounts housing audit measures annulled; ANRE prevails on statutory caps inapplicability.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Acţiunea judiciară

Prin acţiunea înregistrată la data de 7 octombrie 2015 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a solicitat anularea:

1. punctului 3 din Încheierea nr. 88 din 17 septembrie 2015 emisă de Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi, prin care a fost respinsă contestaţia formulată de ANRE împotriva măsurii dispuse la pct. II.16. din Decizia nr. 30/2014;

2. măsurii dispuse la pct. II pct. 4 din Decizia nr. 19 din 13 iulie 2015 emisă de Curtea de Conturi a României;

3. Procesului-verbal de constatare nr. x din 11 iunie 2015, în ceea ce priveşte abaterea mai sus menţionată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a, contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 1042 din 28 martie 2016, a respins acţiunea reclamantei.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, care a solicitat casarea acesteia şi, în urma judecării cauzei, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut faptul că sentinţa contestată este nemotivată şi a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestor motive de recurs au fost formulate de către recurentă critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare.

* Prima instanţă a adus argumente contradictorii când a statuat, pe de o parte, că Legea nr. 160/2012 prevede, la art. 1 alin. (1), faptul că Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei este o autoritate administrativă, autonomă, cu personalitate juridică, sub control parlamentar, finanţată integral din venituri proprii, independentă decizional, organizatoric şi funcţional, iar, pe de altă parte, a reţinut că membrilor Comitetului de Reglementare le sunt aplicabile prevederile art. 3 din O.U.G. nr. 80/2001.

De asemenea, instanţa de fond s-a mai contrazis când a afirmat că recunoaşte autonomia ANRE, dar, cu toate acestea, nu a argumentat înlăturarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 33/2007, aprobată prin Legea nr. 160/2012 şi nici nu a prezent motivele concrete pentru care a respins apărările ANRE.

Astfel, susţine că judecătorul fondului nu s-a referit la motivele de nelegalitate invocate de ANRE în ceea ce priveşte respectarea de către actele emise de Curtea de Conturi a prevederilor imperative şi speciale ale O.U.G. nr. 33/2007.

Mai mult, deşi judecătorul fondului a făcut referire la independenţa ANRE, în baza dispoziţiilor art. 1 din O.U.G. nr. 33/2007, a reţinut că aceasta nu avea dreptul să emită ordinele prin care s-a stabilit dreptul membrilor Comitetului de Reglementare de a li se deconta cheltuielile cu cazarea.

Recurenta-reclamantă susţine că Legea nr. 160/2012 îi dă dreptul să stabilească prin Ordin al preşedintelui modul şi cuantumul remuneraţiei membrilor Comitetului corelativ cu indemnizaţiile pentru plata cazării. Astfel, conform art. 4 alin. (17) din Legea nr. 160/2012, ANRE a stabilit, prin regulament propriu, regimul şi principiile remunerării membrilor Comitetului de Reglementare, respectiv Ordinul nr. 9 din 13 decembrie 2012, apreciind că instituţia, pe lângă autonomia decizională, se bucură şi de o autonomie organizatorică şi funcţională, critici cărora prima instanţă nu le-a răspuns.

* A doua critică adusă hotărârii recurate vizează faptul că prima instanţă a apreciat în mod eronat că nu are relevanţă natura juridică a ordinelor emise de Preşedintele ANRE, care au stat la baza decontării cazării membrilor Comitetului de Reglementare al ANRE şi a invocat drept temei legal prevederile Legii nr. 500/2002, fără a arăta în concret cum s-a încălcat acest act normativ atâta timp cât instituţia a avut un buget aprobat potrivit dispoziţiilor legale.

Recurenta-reclamantă precizează că nu a contestat dreptul Curţii de Conturi de a verifica dacă situaţiile financiare şi contabile au fost întocmite cu respectarea Legii nr. 500/2002 şi că abaterile reţinute de Curtea de Conturi nu au făcut referire la încălcări, în concret, ale legislaţiei financiar-contabile. În speţa de faţă, Curtea de Conturi a analizat legalitatea celor două ordine emise de ANRE, ceea ce dovedeşte încălcarea autonomiei decizionale şi funcţionale a instituţiei. Susţine că judecătorul fondului nu a analizat nici aceste aspecte, deşi auditorii Curţii nu au competenţa legală de a interveni pe aspecte de organizare şi funcţionare a ANRE şi de a recalifica natura juridică a unor acte administrative emise de aceasta potrivit dispoziţiilor legii speciale.

Mai susţine că judecătorul fondului nu s-a pronunţat nici cu privire la faptul că intimata Curtea de Conturi nu are printre competenţele prevăzute de art. 21 şi următoarele din Legea nr. 94/1992 aceea de a califica sau schimba natura juridică a unui act administrativ din individual în normativ. De altfel, judecătorul fondului a recunoscut că aceste ordine nu sunt acte administrative cu caracter normativ, dar a ignorat faptul că acestea au intrat în circuitul civil şi au produs efecte juridice, motiv pentru care declararea nulităţii acestor acte poate fi constatată doar de instanţa competentă.

* A treia critică priveşte faptul că instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la aspectul că aprobarea Legii nr. 160/2012 a făcut parte dintr-un proiect de transpunere al celui de-al III-lea pachet legislativ - Energie, care a făcut obiectul unor proceduri de infrigement împotriva României, proiect în care Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional au cerut României în mod expres ca ANRE să fie o entitate distinctă din punct de vedere juridic şi independentă din punct de vedere funcţional de orice altă entitate, care să aibă alocări bugetare separate, cu autonomie în execuţia bugetului alocat şi să dispună de resursele umane şi financiare necesare îndeplinirii sarcinilor.

Invocă faptul că în revizuirea acordului stand-by cu FMI din lunile iunie 2011 şi iulie 2012 se menţionează faptul că FMI a solicitat ca ANRE să dispună de autonomie financiară pentru a putea fi operaţională, aspect reţinut şi în Memorandumul de înţelegere semnat de România cu Comisia Europeană.

După declanşarea procedurilor de infrigement, la datele de 17 iulie 2012 şi 12 octombrie 2012, România a notificat Comisiei două măsuri naţionale de transpunere a Directivei 2009/72/CE, precum şi a Directivei 2009/73/CE, însoţite de declaraţia de transpunere totală, şi anume: Legea nr. 123/2012 a energiei electrice şi a gazelor naturale şi Legea nr. 160/2012 pentru aprobarea O.U.G. nr. 33/2007. Potrivit articolului 249 alin. (3) din TCE, directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar în ce priveşte rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenta în privinţa formei şi mijloacelor pentru atingerea rezultatului.

Arată că, în concret, prevederile directivelor europene ignorate de judecătorul fondului sunt: art. 35 din Directiva 2009/72/CE privind desemnarea şi independenţa autorităţilor de reglementare, respectiv art. 39 din Directiva 2009/73/CE privind desemnarea autorităţilor de reglementare şi independenta acestora. Consideră că este responsabilitatea autorităţii de reglementare să determine modul de funcţionare, iar orice legătură ierarhică între autorităţile de reglementare şi alte instituţii sau organisme nu este compatibilă cu cerinţele de independenţă, dispuse de legiuitorii comunitari.

Autonomia în execuţia bugetului alocat presupune că numai autoritatea de reglementare poate dispune asupra utilizării bugetului avut la dispoziţie, nefiind permise niciun fel de instrucţiuni în acest sens.

* A patra critică vizează cele reţinute prin sentinţa recurată, în sensul că susţinerile sale referitoare la întemeierea de către Curtea de Conturi a constatărilor pe un act normativ care nu mai produce efecte juridice, sunt nefondate. Astfel, arată că judecătorul fondului a ignorat faptul că pârâta Curtea de Conturi şi-a întemeiat constatările şi măsura dispusă la pct. II.4 din Decizia nr. 19/2015 pe un act normativ care nu mai producea efecte juridice, respectiv H.G. nr. 69/2005, emisă în temeiul O.U.G. nr. 80/2001, act normativ ce a fost abrogat la data de 23 martie 2013 de către O.U.G. nr. 15/2013 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 101/2011, lipsind de efecte juridice actele normative subsecvente emise în temeiul acesteia. Precizează că, deşi judecătorul fondului a reţinut aceste aspecte, nu a motivat de ce a înlăturat argumentele recurentei.

În fine, recurenta arată că instanţa de fond avea obligaţia să analizeze legalitatea măsurii dispuse la pct. II.4 din Decizia Curţii de Conturi nr. 19/2015 prin prisma actelor normative în baza cărora a fost emisă.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, ca nefondată.

În esenţă, partea susţine că recurenta-reclamantă nu a negat cele constatate de echipa de audit cu privire la cuantumul cheltuielilor cu cazarea aprobate, care depăşesc limita legală, prevăzută în O.U.G. nr. 15/2013, de 18.600 RON/anual, stabilită pentru locuinţele administrate de RA APPS, precum şi limita de 1.200 RON/lună, stabilită prin H.G. nr. 69/2005 pentru alte locuinţe închiriate din fondul pieţii, însă apreciază că aceste prevederi nu sunt incidente în cauză, în raport de autonomia sa decizională, organizatorică şi funcţională, reglementată de Legea nr. 160/2012.

Arată că Ordinul nr. 10/2012 a fost emis de Preşedintele ANRE în baza prevederile art. 3 din O.U.G. nr. 80/2001, ulterior, asigurarea temporară a locuinţelor de serviciu fiind reglementată prin O.U.G. nr. 15/2013.

Precizează că limita de 18.600 RON/an, prevăzută la art. 142 din O.U.G. nr. 15/2013, a fost stabilită pentru locuinţa de serviciu din fondul locativ aflat în administrarea RAPPS, pusă la dispoziţia beneficiarilor prevăzuţi la art. 141 din acest act normativ, respectiv ministru şi miniştrilor delegaţi, pe durata mandatului, respectiv secretarilor de stat şi persoanelor care ocupă funcţii asimilate celei de secretar de stat.

În speţă, potrivit H.G. nr. 42/2012, membrii Comitetului de reglementare al ANRE, au fost numiţi de Parlament, în temeiul prevederilor art. 3 şi art. 4 din O.U.G. nr. 33/2007, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 160/2012, aceste funcţii fiind similare cu cele prevăzute la art. 141 din O.U.G. nr. 15/2013, în sensul că sunt obţinute prin numire în condiţiile legii.

Consideră că ANRE a stabilit un nivel maxim al cheltuielilor cu cazarea pentru locuinţele de serviciu puse la dispoziţia membrilor Comitetului de Reglementare, peste limitele legale stabilite, astfel că în mod corect instanţa de fond a reţinut faptul că, în analiza legalităţii măsurii dispuse la pct. II.4 din Decizia nr. 19/2015, nu are relevanţă natura juridică a ordinelor emise de Preşedintele ANRE, atâta timp cât nu există o bază legală pentru respectiva cheltuială.

În temeiul art. 77 şi art. 78 din Legea nr. 24/2000, ordinele sunt acte date în executarea unui act normativ şi trebuie să se limiteze la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise. În speţa de faţă recurenta - reclamantă nu a făcut dovada că ordinele au fost emise în baza şi în executarea legilor, a hotărârilor şi a ordonanţelor Guvernului, aceste cheltuieli nefiind reglementate distinct printr-un act normativ de rangul legilor, a hotărârilor sau a ordonanţelor Guvernului.

Intimata consideră că, pentru decontarea cheltuielilor cu cazarea membrilor Comitetului de Reglementare, ANRE trebuia să se încadreze în limita de 18.600 RON/anual/membru, prevăzută în O.U.G. nr. 15/2013, pe perioada cât aceştia au beneficiat de locuinţe de la RA APPS, precum şi în limita de 1.200 RON/lună, stabilită prin H.G. nr. 69/2005, pentru perioada cât au beneficiat de locuinţe din fondul pieţii, acte normative care reglementează respectiva cheltuială.

Consideră că afirmaţia recurentei - reclamante în sensul că Legea nr. 160/2012 dă dreptul ANRE să stabilească, prin Ordin al Preşedintelui, modul şi cuantumul remuneraţiei membrilor Comitetului, corelativ cu indemnizaţiile pentru plata cazării, nu are temei legal.

Mai arată că, deşi în art. 4 din Legea nr. 160/2012, legiuitorul a prevăzut faptul că prin Regulament aprobat prin Ordin se stabilesc principiile remunerării membrilor comitetului de reglementare, nu s-a menţionat că aceste prevederi sunt singurele aplicabile ANRE. Începând cu octombrie 2012, conform Legii nr. 160/2012, ANRE este autoritate administrativă autonomă, finanţată integral din venituri proprii, căreia îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 500/2002, care, la art. 14 alin. (2), precizează faptul că nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în bugete şi nici angajată şi efectuată, dacă nu are o bază legală.

Referitor la afirmaţia recurentei - reclamante potrivit căreia instanţa de fond nu a ţinut cont de argumentele pe care le-a invocat în susţinerea nelegalităţii actelor atacate, respectiv acelea că măsura dispusă a fost întemeiată pe prevederile H.G. nr. 69/2005, act normativ emis în temeiul O.U.G. nr. 80/2001, abrogată la data de 23 martie 2013, apreciază că aceasta nu este întemeiată, întrucât actul normativ a produs efecte până la aceea dată cu privire la Ordinul nr. 9/13.12.2012.

De asemenea, consideră că nu sunt relevante susţinerile recurentei - reclamante, întrucât cuantumul cheltuielilor de cazare în mod succesiv a fost stabilit prin ordine ale Preşedintelui ANRE, cu încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare, atât înainte de 23 martie 2013, cât şi ulterior acestei date. Pe de altă parte, abrogarea prevederilor O.U.G. nr. 80/2001, prin O.U.G. nr. 15/2013, nu a lăsat nereglementat acest aspect, aplicându-se dispoziţiile art. 148 alin. (1)-(3) din O.U.G. nr. 101/2011, care, în speţă, nu au fost respectate.

Intimata-pârâtă mai arată că ANRE nu a urmărit realizarea unei bune gestiuni financiare în utilizarea fondurilor, conform art. 5 alin. (1) şi art. 10 din O.G. nr. 119/1999 şi că nu sunt relevante şi nu privesc obiectul cauzei susţinerile recurentei-reclamante conform cărora judecătorul fondului a ignorat dispoziţiile art. 35 din Directiva 72 şi art. 39 din Directiva 73, întrucât acestea au fost transpuse în legislaţia naţională prin Legea nr. 160/2012 şi Legea nr. 123/2012.

În ceea ce priveşte măsura de la pct. II.4 din Decizia nr. 19/2015, intimata arată că aceasta a fost dispusă în sarcina conducerii ANRE, în temeiul art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, a cadrului normativ aplicabil şi a probatoriului administrat, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

După cum s-a precizat la pct. 1 din decizie, recurenta-reclamantă a solicitat instanţei de contencios administrativ verificarea legalităţii:

- punctului 3 din Încheierea nr. 88 din 17 septembrie 2015 pronunţată de Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi;

- măsurii dispuse la pct. II pct. 4 din Decizia nr. 19 din 13 iulie 2015 emisă de Curtea de Conturi a României;

- Procesului-verbal de constatare nr. x din 11 iunie 2015 emis de aceeaşi autoritate publică.

Prima instanţă a respins acţiunea reclamantei, apreciind că nu există motive temeinice pentru anularea actelor administrative atacate.

Înalta Curte nu poate împărtăşi soluţia primei instanţe.

Reevaluând probatoriul administrat în cauză în contextul propriului demers de analiză a criticilor recurentei-reclamante, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de control judiciar reţine următoarele:

La pct. 1 (2) din Decizia nr. 19 din 13 iulie 2015, intimata Curtea de Conturi a României a reţinut:

"Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei ANRE a stabilit prin Regulament propriu (aprobat de Preşedintele ANRE, prin Ordinul nr. 9 din 13 decembrie 2012), regimul şi principiile remunerării membrilor Comitetului de reglementare, precum şi acordarea indemnizaţiilor şi a celorlalte drepturi cuvenite acestora, inclusiv cuantumul cheltuielilor de cazare, pentru locuinţele de serviciu, puse la dispoziţia acestora, din fondul locativ aflat în administrarea Regiei Autonome "Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat" (chiria, cheltuielile de întreţinere şi amortizarea bunurilor din dotare), în limita sumei de 18.600 RON.

Ulterior, limita cheltuielilor de cazare a fost modificată, după cum urmează:

- a fost majorată de la 18.600 RON la 40.500 RON, anual pe fiecare membru, în baza Ordinul nr. 27 din 13 august 2013;

- a fost majorată de la 40.500 RON la 54.000 RON, anual pe fiecare membru, în baza Ordinul nr. 34 din 4 decembrie 2013;

- a fost diminuată de la 54.000 RON Ia 30.000 RON, anual pe fiecare membru, în baza Ordinul nr. 12 din 14 iulie 2014;

Cuantumul cheltuielilor cu cazarea aprobat prin Ordinele sus menţionate, depăşeşte limita legală prevăzută în O.U.G. nr. 15/2013, de 18.600 RON/anual, stabilită pentru locuinţele administrate de RA APPS, precum şi limita de 1.200 RON/lună stabilită prin H.G. nr. 69/2005, pentru alte locuinţe închiriate din fondul pieţii.

Din cei 7 membrii ai Comitetului de reglementare al ANRE, 4 membrii au beneficiat de decontarea cheltuielilor cu cazarea în locuinţe închiriate atât din fondul locativ aflat în administrarea RAPPS cât şi de pe piaţă, conform:

- Contractului de închiriere pentru suprafeţe cu destinaţie de locuinţă de serviciu (din fondul administrat de RAPPS) nr. 1236/19 iulie 2012, prin care s-a stabilit, o chirie lunară de 1.187 RON, la care se adaugă, după caz, contravaloarea serviciilor şi utilităţilor;

- Contractului de închiriere pentru suprafeţe cu destinaţie de locuinţă de serviciu (din fondul administrat de RAPPS) nr. 1588 din 27 septembrie 2012, prin care s-a stabilit o chirie lunară de 872 RON, la care se adaugă contravaloarea serviciilor şi utilităţilor, în baza Convenţiei de prestări servicii pentru cote întreţinere nr. 1589 din 27 septembrie 2012;

- Contractului de închiriere pentru suprafeţe cu destinaţie de locuinţă de serviciu (din fondul administrat de RAPPS) nr. 1660 din 11 octombrie 2012, prin care s-a stabilit o chirie lunară de 394 RON, la care se adaugă, după caz, contravaloarea serviciilor şi utilităţilor, în baza Convenţiei de prestări servicii pentru cote întreţinere nr. 1661 din 11 octombrie 2012;

- Contractului de închiriere pentru suprafeţe cu destinaţie de locuinţă de serviciu (din fondul administrat de RAPPS) nr. 1950 din 22 noiembrie 2012, prin care s-a stabilit o chirie lunară de 732 RON, la care se adaugă, după caz, contravaloarea serviciilor şi utilităţilor, în baza Convenţiei de prestări servicii pentru cote întreţinere nr. 1951 din 22 noiembrie 2012;

- Contractului de închiriere (pentru o locuinţă închiriata de la o persoană fizică) fără nr. din 1 aprilie 2014, prin care s-a stabilit o chirie lunară de 4.450 RON;

- Contractului de închiriere (pentru o locuinţă închiriata de la o persoană fizică) fără nr. din 17 decembrie 2013, prin care s-a stabilit o chirie lunară de 4.400 RON;

- Contractului de închiriere (pentru o locuinţă închiriată de la SC A. SRL) nr. 2028 din 27 ianuarie 2014, prin care s-a stabilit o chirie lunară de 3.980 RON.

În cazul a 3 membri, cheltuielile cu cazarea decontate de ANRE în anul 2014, depăşesc limita de 18.600 RON/an(pentru perioada când aceştia au locuit în locuinţe puse la dispoziţie de RA APPS), în temeiul art. 142 (1) din O.U.G. nr. 15/2013, precum şi limita de 1.200 RON/lună stabilită prin H.G. nr. 69/2005, (pentru perioada când aceştia au locuit în alte spaţii închiriate din fondul pieţii), cu suma totală de 54.227 RON (15.197 RON, în cazul Preşedintelui ANRE, B.; 20.100 RON, în cazul Vicepreşedintelui C. şi 18.930 RON, în cazul membrului Comitetului de reglementare al ANRE, D.)."

La pct. II.4 din Decizia nr. 19/2015 s-a dispus în sarcina conducerii ANRE să urmărească şi să ia măsuri privind "angajarea şi efectuarea de cheltuieli pentru cazarea membrilor Comitetului de reglementare, în limita legală aprobată pentru respectiva cheltuială. Totodată, va dispune măsuri pentru extinderea verificărilor asupra cheltuielilor efectuate în anul 2014, în vederea identificării şi a altor cheltuieli de cazare angajate şi decontate peste limita legală, înregistrarea în contabilitate a sumelor stabilite, recuperarea acestora în condiţiile legii şi corectarea rezultatelor contabile înregistrate.’'

Prin Încheierea nr. 88 din 17 septembrie 2015 (pct. 3) Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a respins contestaţia formulată de recurenta-reclamantă împotriva măsurilor dispuse la pct. II.4 din Decizia nr. 19/2015.

Conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 160/2012 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 33/2007 privind modificarea şi completarea Legii energiei electrice nr. 13/2007 şi Legii gazelor nr. 351/2004: "Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, denumită în continuare ANRE, este o autoritate administrativă autonomă, cu personalitate juridică, sub control parlamentar, finanţată integral din venituri proprii, independentă decizional, organizatoric şi funcţional, având ca obiect de activitate elaborarea, aprobarea şi monitorizarea aplicării ansamblului de reglementări obligatorii la nivel naţional necesar funcţionării sectorului şi pieţei energiei electrice, termice şi a gazelor naturale în condiţii de eficienţă, concurenţă, transparenţă şi protecţie a consumatorilor."

În temeiul art. 4 alin. (17) din aceeaşi lege, recurenta-reclamantă a stabilit prin regulament propriu regimul şi principiile remunerării membrilor Comitetului de reglementare şi personalului angajat, respectiv prin Ordinul nr. 9 din 12 decembrie 2012, care, la art. 8 prevede faptul că: "Prin Ordin al preşedintelui ANRE se stabilesc indemnizaţiile lunare ale membrilor Comitetului de reglementare, precum şi celelalte drepturi cuvenite acestora, începând cu data de 14 decembrie 2012."

În ceea ce priveşte cuantumul stabilit prin Ordinul nr. 10 din 14 decembrie 2012 privitor la dreptul de decontare a cheltuielilor de cazare pentru locuinţele de serviciu, acesta a fost stabilit în consonanţă cu dispoziţiile art. 3 din O.U.G. nr. 80/2001 privind stabilirea unor măsuri pentru asigurarea, temporar, a locuinţelor de serviciu necesare unor categorii de personal în cadrul autorităţilor publice, ministerelor, celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi instituţiilor publice, la un plafon de maxim 18.600 RON anual.

Înalta Curte apreciază că este corectă concluzia primei instanţe în sensul că incidenţa Legii nr. 160/2012 nu exclude aplicarea în speţa de faţă a dispoziţiilor din O.U.G. nr. 15/2013 care, la art. 142, prevede următoarele:

"(1) Locuinţa de serviciu se pune la dispoziţia beneficiarilor prevăzuţi la art. 141 complet dotată, inclusiv cu mobilier. Chiria, cheltuielile de întreţinere a locuinţelor de serviciu şi amortizarea bunurilor din dotarea acestora, inclusiv a mobilierului, se asigură de instituţiile publice în care îşi desfăşoară activitatea beneficiarii.

(2) Cheltuielile de cazare prevăzute la alin. (1) se decontează în limita unui plafon maxim, stabilit anual, prin hotărâre a Guvernului."

Analizând conţinutul textului normativ anterior redat, instanţa de control judiciar constată că, la momentul încheierii celor trei contracte de închiriere nominalizate la pct. 1 (2) din Decizia nr. 19 din 13 iulie 2015, nu se mai prevedea plafonul de 18.600 RON/anual pentru cheltuielile cu cazarea, indicat în actul de control. În concret, acest prag a existat până la data de 05 iulie 2013, când textul normativ aflat în discuţie a fost modificat prin pct. 2 din Legea nr. 204/2013.

În privinţa acestor contracte, s-a mai reţinut în cuprinsul actului de control faptul că aceste cheltuieli cu cazarea depăşesc şi limita de 1.200 RON/lună, stabilită prin H.G. nr. 69/2005. Concluzia reprezentanţilor autorităţii intimate, însuşită de instanţa de fond, este eronată, întrucât H.G. nr. 69/2005 nu este incident în perioada de referinţă în condiţiile în care a fost dat în aplicarea O.U.G. nr. 80/2001 (abrogată la data de 23 martie 2013, prin O.U.G. nr. 15/2003).

Cele două ordine emise de Preşedintele ANRE, anterior arătate, au fost date în virtutea autonomiei funcţionale şi nu se poate afirma faptul că ele încalcă plafonul maxim, stabilit anulat, în condiţiile în care acesta din urmă nu mai exista în cuprinsul art. 142 din O.U.G. nr. 15/2013. Aceste două ordine sunt acte administrative unilaterale cu caracter individual, sunt în vigoare, produc efecte juridice şi au fost adoptate, aşa cum s-a mai precizat, când în legislaţie nu se mai prevedea plafonul de 18.600 RON/anual pentru cheltuielile cu cazarea.

În raport de cele anterior arătate, instanţa de control judiciar reţine faptul că actele administrative contestate, în privinţa măsurii deduse controlului de legalitate al instanţei, sunt nelegale, cheltuielile cu cazarea în sumă de 54.227 RON fiind corect decontate de recurenta-reclamantă în anul 2014.

Ca atare, Înalta Curte apreciază că este fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În raport de soluţia pronunţată cu privire la acest motiv de recurs, Înalta Curte consideră că este lipsit de relevanţă să se procedeze la analizarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei împotriva Sentinţei nr. 1042 din 28 martie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal; va casa sentinţa atacată şi, rejudecând cauza: va admite acţiunea reclamantei Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, astfel cum a fost modificată şi va anula: pct. 3 din Încheierea nr. 88 din 17 septembrie 2015, emisă de Curtea de Conturi a României; pct. II.4 din Decizia nr. 19/13 iulie 2015, emisă de Curtea de Conturi a României şi pct. 2 din Procesul-verbal de constatare nr. x din 11 iunie 2015, emis de Curtea de Conturi a României.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei împotriva Sentinţei nr. 1042 din 28 martie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând cauza:

Admite acţiunea reclamantei Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, astfel cum a fost modificată.

Anulează:

- pct. 3 din Încheierea nr. 88 din 17 septembrie 2015 emisă de Curtea de Conturi a României;

- pct. II.4 din Decizia nr. 19 din 13 iulie 2015 emisă de Curtea de Conturi a României;

- pct. 2 din Procesul-verbal de constatare nr. x din 11 iunie 2015 emis de Curtea de Conturi a României.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 aprilie 2019.

Procesat de GGC - LM