Tax assessment validity when inspection relies on penal authorities' requests and documents: independence of tax inspection vs. Art. 94(5) Fiscal Procedure Code

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 30 decembrie 2014, reclamanta Societatea A. SRL, reprezentată prin lichidator judiciar Extrem B., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, a solicitat:

- anularea Deciziei nr. 582 din 16 iulie 2014, emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti în soluţionarea contestaţiei formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x din 03 decembrie 2013;

- anularea Deciziei de impunere privind obligaţiile de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x din 03 decembrie 2013 şi a Raportului de Inspecţie Fiscală nr. x din 03 decembrie 2013, ambele emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 275 din 10 decembrie 2015, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea A. SRL, reprezentată prin lichidator judiciar Extrem B., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 275 din 10 decembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Societatea A. SRL, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (astfel cum s-a reţinut prin raportul întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului), solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Sentinţa recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor prevăzute de art. 94 alin. (5) C. proc. fisc. , în vigoare la momentul efectuării controlului fiscal, dispoziţii ce prevăd interdicţia organelor de inspecţie fiscală de a proceda la orice verificări solicitate de organele de urmărire penală în vederea lămuririi unor fapte ori împrejurări ale cauzelor aflate în lucru la aceste instituţii.

În cauză, susţine recurenta-reclamantă că rezultă din cuprinsul raportului de inspecţie fiscală nr. x din 03 decembrie 2013, cât şi din cel al deciziei de impunere privind obligaţiile de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x din 03 decembrie 2013, că respectivul control fiscal s-a realizat în urma solicitării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, în baza adresei nr. x/2013, înregistrată la Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova - Inspecţie Fiscală sub nr. x din 17 octombrie 2013, prin sondaj, exclusiv în baza documentelor contabile puse la dispoziţie de organele de cercetare penală, ceea ce, în opinia Societăţii A. SRL, nesocoteşte dispoziţiile procedurii fiscale privind modalitatea de efectuare a inspecţiei fiscale şi, respectiv, principiul independenţei şi autonomiei inspecţiei fiscale.

Critică recurenta-reclamantă împrejurarea că instanţa de fond s-a limitat doar să observe interdicţia organelor de inspecţie fiscală de a efectua strict constatări tehnico-ştiinţifice la solicitarea organelor de inspecţie fiscală, când, în realitate, textul indicat are în vedere nu numai constatările tehnico-ştiinţifice, ci şi orice alte verificări solicitate de organele de urmărire penală, independent de împrejurarea că astfel de verificări se finalizează printr-un raport de inspecţie fiscală şi/sau decizie de impunere.

În concluzie, susţine recurenta-reclamantă că prima instanţă a conchis eronat că verificările solicitate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti nu au avut ca scop lămurirea faptelor penale ori a împrejurărilor din dosarul aflat în lucru la acest organ de urmărire penală, deşi organul fiscal a ajuns la concluzii identice cu cele ale organelor de urmărire penală, respectiv că operaţiunile derulate de contribuabilul verificat, strict cu anumite persoane juridice, aflate, la rândul lor, în acelaşi dosar de urmărire penală, sunt operaţiuni nereale şi, pe cale de consecinţă, documentele ce au stat la baza acestor operaţiuni nu pot fi avute în vedere pentru justificarea de către recurentă a tratamentului contabil al TVA şi al impozitului pe profit.

Consideră Societatea A. SRL că o apreciere corectă asupra aplicabilităţii în cauză a dispoziţiilor art. 94, alin. (5) C. proc. fisc. are o deosebită importanţă, întrucât interpretarea greşită a acestei norme legale, astfel cum a fost făcută prin sentinţa recurată, lipseşte de conţinut şi aplicabilitate ansamblul prevederilor C. proc. fisc. cu privire la inspecţia fiscală, îndeosebi:

- dreptul exclusiv al organelor de inspecţie fiscală de a selecta contribuabilul ce urmează a fi supus inspecţiei fiscale (Art. 100 C. proc. fisc. );

- obligaţia organului de inspecţie fiscală de a avea în vedere examinarea tuturor stărilor de fapt şi raporturile juridice care sunt relevante pentru impunere (Art. 105, alin. (1) C. proc. fisc. );

- garanţia că inspecţia fiscală se exercită pe baza principiilor independenţei, unicităţii, şi autonomiei (Art. 105, alin. (5) C. proc. fisc. );

O altă critică a recurentei-reclamante a fost formulată în legătură cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor prevăzute în art. 105 alin. (1) C. proc. fisc. , întrucât activitatea de inspecţie fiscală nu a avut în vedere examinarea tuturor stărilor de fapt, fiind realizată prin sondaj şi exclusiv în baza documentelor puse la dispoziţie de organele de cercetare penală, fără a se solicita reprezentanţilor societăţii controlate lămuriri cu privire la contractele de prestări servicii, situaţiile de lucrări, contractele de furnizare produse şi alte documente avute în vedere de inspecţia fiscală, limitându-se echipa de inspecţie fiscală la a indica mai degrabă comportamentul fiscal inadecvat al societăţilor C. SRL, D. SRL, şi E. SRL.

Cu privire la acest aspect, arată recurenta-reclamantă că instanţa de fond a confirmat concluzia la care au ajuns organele de inspecţie fiscală, aceea că operaţiunile cu aceste societăţi sunt fictive, deşi a reţinut existenţa documentelor financiar-contabile justificative emise în relaţiile economice ale societăţii în cauză cu celelalte trei entităţi juridice.

A mai fost criticată sentinţa primei instanţe şi pentru încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor prevăzute în art. 105 alin. (5) C. proc. fisc. , întrucât, în opinia recurentei-reclamante, prin constatările făcute, organele de inspecţie fiscală şi-au însuşit în totalitate punctul de vedere al organelor de urmărire penală referitor la o eventuală implicare a recurentei în activităţi de natură penală şi întindere a unui presupus prejudiciu, mai înainte de a exista o hotărâre penală definitivă de condamnare în acest sens, constatări ce au fost menţinute de prima instanţă, în pofida faptului că, în dosarul penal vizând posibila săvârşire de către societate, prin fostul administrator al acesteia, alături de alte persoane fizice şi juridice, a infracţiunilor de evaziune fiscală, nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă de stabilire a vinovăţiei şi a întinderii prejudiciului.

A mai arătat recurenta-reclamantă că, în interpretarea dată dispoziţiilor art. 95, alin. (5) C. proc. fisc. , instanţa de fond a nesocotit şi dispoziţiile art. 100 din acelaşi act normativ, referitoare la selectarea contribuabililor pentru inspecţie fiscală, întrucât, în cauză, organele de inspecţie fiscală nu au procedat la selecţia societăţii în vederea inspecţiei fiscale, din proprie iniţiativă, ci la solicitarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, în baza adresei nr. x/2013, înregistrată la Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova - Inspecţie Fiscală sub nr. x din 17 octombrie 2013.

Procedând astfel, susţine recurenta-reclamantă că însuşirea de către organele de inspecţie fiscală a punctului de vedere al organelor de cercetare penală pune serios în discuţie principiul independenţei inspecţiei fiscale, iar actele administrativ fiscale emise într-un asemenea context trebuie suprimate, întrucât ele servesc altui scop, decât acela al constatării şi impunerii corecte şi temeinice a taxelor şi/sau impozitelor datorate bugetului statului. Odată aleasă calea procesului penal, apreciază recurenta A. SRL că nu pot fi suplimentate remediile pe cale administrativ fiscală de către statul român, prin instituţiile sale.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 18 martie 2016, intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

4.2. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 22 martie 2016, intimata-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 28 februarie 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin Rezoluţia din 9 octombrie 2018, Înalta Curte a stabilit termenul pentru judecata pe fond a recursului, constatând că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5)-(7) C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Societatea A. SRL, prin lichidator judiciar Extrem B., este nefondat, pentru următoarele considerente:

II.1 Argumente de fapt şi de drept relevante

O primă critică a recurentei A. SRL a fost formulată în legătură cu pretinsa interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor art. 94 alin. (5) C. proc. fisc. , care prevăd următoarele:

"Nu intră în atribuţiile inspecţiei fiscale efectuarea de constatări tehnico-ştiinţifice sau orice alte verificări solicitate de organele de urmărire penală în vederea lămuririi unor fapte ori împrejurări ale cauzelor aflate în lucru la aceste instituţii."

Recurenta-reclamantă a susţinut nelegalitatea actelor de impunere fiscală întrucât controlul în urma căruia au fost emise aceste acte s-a realizat în urma solicitării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, în baza adresei nr. x/2013, înregistrată la Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova - Inspecţia Fiscală sub nr. x din 17 octombrie 2013, prin sondaj, exclusiv în baza documentelor contabile puse la dispoziţie de organele de cercetare penală.

Referitor la textul de lege anterior menţionat, a menţionat recurenta-reclamantă că, prin conţinutul lui "se interzice organelor de inspecţie fiscală să procedeze la orice verificări solicitate de organele de urmărire penală" în scopul prevăzut de norma citată, iar interpretarea conferită art. 94 alin. (5) C. proc. fisc. de către prima instanţă încalcă principiile independenţei şi autonomiei inspecţiei fiscale.

Punctul de vedere al recurentei-reclamante nu poate fi împărtăşit de către instanţa de control judiciar, deoarece scopul inspecţiei fiscale derulate la Societatea A. SRL nu a fost acela de a lămuri fapte sau împrejurări ale cauzei aflate în lucru la organele de urmărire penală, ci acela de a stabili, în privinţa relaţiilor economice încheiate cu societăţile C. SRL, D. SRL şi E. SRL, realitatea achiziţiilor de bunuri şi servicii înscrise în evidenţa contabilă ca fiind realizate de la aceşti furnizori, în vederea determinării corecte a obligaţiilor de plată către bugetul de stat în privinţa impozitului pe profit şi a taxei pe valoarea adăugată (Titlul II şi Titlul VI C. fisc. ).

Societatea A. SRL a fost supusă unei inspecţii fiscale parţiale, metoda de control fiind cea prin sondaj, potrivit prevederilor art. 97 alin. (3) lit. a) C. proc. fisc. , iar menţiunile cuprinse în Cap. I, pct. 10 din raport, referitoare la modalitatea de îndeplinire a dispoziţiilor stabilite la ultimul act de control, arată că societatea a mai fost verificată de organele de control din cadrul DGRFP Ploieşti - AJFP Prahova - Inspecţia fiscală, fiind întocmit procesul-verbal nr. x din 13 noiembrie 2013, prin care s-au estimat următoarele obligaţii fiscale:

- 587.198 RON impozit pe profit;

- 51.162 RON dobânzi impozit profit estimat;

- 88.080 RON penalităţi de întârziere impozit profit estimat;

- 1.479.966 RON TVA estimată;

- 174.391 RON dobânzi TVA estimată;

- 221.995 RON penalităţi de întârziere TVA estimată.

Prin urmare, verificarea efectuată la solicitarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti s-a soldat cu întocmirea procesului-verbal nr. x din 13 noiembrie 2013, care a estimat obligaţii fiscale principale cu titlul de impozit pe profit şi taxă pe valoarea adăugată, precum şi accesorii ale acestora.

În privinţa inspecţiei fiscale parţiale ce a fost efectuată prin sondaj, Înalta Curte observă că au fost respectate, în cadrul acestui control, principiile statuate în cuprinsul art. 105 alin. (5) C. proc. fisc. , fiind stabilite obligaţii fiscale suplimentare datorate bugetului de stat de către recurenta-reclamantă în urma constatărilor proprii ale echipei de inspecţie fiscală, ce a reţinut nerealitatea operaţiunilor de achiziţii a bunurilor şi serviciilor încheiate cu cei trei furnizori vizaţi în cauză, pe baza documentelor contabile înaintate de către organele de urmărire penală, precum şi din analiza deconturilor de TVA şi a declaraţiilor informative 394, informaţii furnizate din baza de date ANAF, precum şi informaţii furnizate de alte instituţii (ITM Prahova, instituţii bancare, Primăria comunei Bucov, Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră).

Prin urmare, reţine instanţa de control judiciar că a fost efectuată la recurenta-reclamantă o verificare la solicitarea organelor de urmărire penală, soldată cu procesul-verbal din 13 noiembrie 2013, după care a fost declanşată inspecţia fiscală ce a avut loc în perioada 14 noiembrie 2013 - 28 noiembrie 2013, potrivit Titlului II şi Titlului VI din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, inspecţie fiscală asupra căreia nu se confirmă critica de nelegalitate din perspectiva incidenţei prevederilor art. 94 alin. (5) C. proc. fisc. Această normă legală nu a stat la baza constatărilor proprii ale echipei de control fiscal, care, în verificările sale, a respectat atribuţiile conferite de legiuitor pentru activitatea de inspecţie desfăşurată la Societatea A. SRL.

O a doua critică a recurentei-reclamante a privit modalitatea de interpretare şi aplicare, de către prima instanţă, a prevederilor art. 105 alin. (1) C. proc. fisc. , susţinându-se, în cadrul acestor aserţiuni, că societatea controlată nu a putut prezenta niciun fel de documente contabile, întrucât ele au fost anterior ridicate de către organele de urmărire penală, iar judecătorul fondului a reţinut, în mod inexplicabil, în opinia Societăţii A. SRL, că organele fiscale au procedat la verificarea tuturor stărilor de fapt şi a raporturilor juridice relevante pentru impunere, stabilindu-se, în pofida volumului mare de documente contabile menţionate în cuprinsul sentinţei recurate, că operaţiunile societăţii controlate cu cele trei entităţi juridice anterior menţionate sunt fictive. Aceste reţineri au născut, în logica recurentei-reclamante, întrebarea privind conformitatea documentelor contabile cu normele legale în privinţa relaţiilor economice derulate cu alte entităţi juridice, în afara celor trei furnizori (C. SRL, D. SRL şi E. SRL), de natură a nu permite organelor de inspecţie fiscală să reconsidere şi alte cheltuieli ale persoanei verificate în sensul ajustării similare a TVA şi a impozitului pe profit.

Pornind de la prevederile art. 105 alin. (1) C. proc. fisc. , în care se arată că "inspecţia fiscală va avea în vedere examinarea tuturor stărilor de fapt şi raporturile juridice care sunt relevante pentru impunere", observă instanţa de control judiciar că recurenta-reclamantă nu a arătat, în concret, care sunt acele documente de care ar fi dorit să se prevaleze pentru a explica organelor de control fiscal situaţiile de fapt care au fost avute în vedere la întocmirea RIF nr. x/2013. În ceea ce priveşte opinia potrivit căreia, în caz de dubiu, echipa de inspecţie fiscală trebuia să interogheze contribuabilul punctual, în referire la fiecare operaţiune analizată, acest punct de vedere nu este unul care să aibă un fundament legal, fiind obligatorie pentru organul fiscal îndeplinirea măsurilor prevăzute la art. 94 alin. (3) C. proc. fisc. , iar sub aspect probator, este de reamintit că decizia de impunere, ca act administrativ fiscal, se bucură de o prezumţie relativă de legalitate asupra constatărilor sale, până la dovedirea contrarie a celor cuprinse în conţinutul său. În consecinţă, întrebarea retorică a recurentei-reclamante privind aspectele reţinute de echipa de control fiscal, menţinute de către judecătorul fondului, are un caracter pur formal, în condiţiile în care nu sunt prezentate argumente de substanţă care să conducă la reţinerea unei alte stări factuale şi juridice decât cea constatată prin actele de impunere contestate.

De altfel, în recurs nu se critică chestiunea caracterului nereal al operaţiunilor derulate de Societatea A. SRL, ca problemă de fond ce a condus la stabilirea de obligaţii suplimentare datorate bugetului de stat de către acest contribuabil, ci doar s-au invocat aspecte privind numărul mare de documente contabile ce au fost verificate de către organul fiscal, precum şi chestiuni referitoare la respectarea/nerespectarea normelor fiscale pentru alte operaţiuni derulate de societate, ce exced controlului prin sondaj la care a fost supusă, având ca obiectiv verificarea relaţiilor economice desfăşurate doar cu cele trei societăţi furnizoare.

Declaraţia solicitată conform art. 105 alin. (8) C. proc. civ. ar fi fost necesară în situaţia în care documentaţia contabilă s-ar fi aflat la contribuabilul supus inspecţiei fiscale, însă, fiind ridicată anterior toată această documentaţie contabilă de către organele de cercetare penală, nu mai subzista raţiunea normei legale de fi conferită garanţia cercetării, de către echipa de control, a tuturor documentelor şi informaţiilor solicitate de inspectorii fiscali, precum şi a restituirii acestor documente către contribuabil la finalizarea inspecţiei.

În concret, reţine Înalta Curte că judecătorul fondului a stabilit corect că nu a existat o încălcare a drepturilor conferite contribuabilului în cadrul unei inspecţii fiscale, decurgând din modalitatea în care au fost aplicate prevederile art. 105 alin. (1) C. proc. civ., iar alegaţiile recurentei-reclamante în construcţia acestei critici de nelegalitate a sentinţei atacate sunt formale, urmând a fi respinse ca nefondate.

O ultimă critică din cuprinsul căii de atac declarate în cauză a fost formulată în referire la încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor prevăzute de art. 105 alin. (5) C. proc. civ., în sensul însuşirii de către organul fiscal a punctului de vedere al organelor de urmărire penală, referitor la o eventuală implicare a societăţii controlate în activităţi de natură penală şi întinderea unui presupus prejudiciu, mai înainte de a exista o hotărâre penală definitivă de condamnare în acest sens.

Critică recurenta-reclamantă faptul că, în opinia sa, nici instanţa de fond nu se poate disocia de cauza penală, atunci când reţine că prezumţia de nevinovăţie de care beneficiază reclamanta în materie penală nu este în măsură să afecteze legalitatea actelor administrative contestate. Aceste considerente, la care se adaugă, în logica recurentei-reclamante, lipsa unei selecţii a contribuabilului controlat pentru inspecţia fiscală, cum se prevede la art. 100 C. proc. fisc. , pun în discuţie principiul independenţei inspecţiei fiscale, considerându-se, de către A. SRL, că actele administrative de impunere servesc altui scop decât acela al constatării şi impunerii corecte şi temeinice a taxelor şi/sau impozitelor datorate bugetului statului.

Înalta Curte reţine, în legătură cu aceste critici ale recurentei-reclamante, că, potrivit alin. (2) al art. 100 C. proc. fisc. , "contribuabilul nu poate face obiecţii cu privire la procedura de selectare folosită", iar împrejurarea în care a ajuns să fie supusă recurenta A. SRL unei inspecţii parţiale prin aplicarea metodei de control prin sondaj, nu determină o încălcare a principiilor independenţei şi autonomiei inspecţiei fiscale finalizate prin emiterea RIF nr. x din 3 decembrie 2013 şi a deciziei de impunere nr. x din 3 decembrie 2013.

A pretinde că actele de impunere contestate servesc unui alt scop decât cel al determinării corecte a obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat de către contribuabilul vizat, în condiţiile în care probaţiunea administrată în cauză nu infirmă constatările intimatei-pârâte, ci menţine legalitatea raporturilor fiscale de stabilire a obligaţiilor suplimentare în sarcina entităţii controlate, nu determină reţinerea niciunui aspect care să atragă nelegalitatea actelor de impunere fiscală, fiind arătat, anterior, că inspecţia la care a fost supusă recurenta-reclamantă a respectat principiile stabilite de art. 105 alin. (5) C. proc. fisc. , iar organele de cercetare penală nu au interferat în nicio modalitate în constatările proprii ale inspectorilor fiscali ce au întocmit raportul nr. F-PH 99 din 3 decembrie 2013.

Cât priveşte calea aleasă de organele statului pentru recuperarea prejudiciului de la persoanele vinovate, Înalta Curte reţine că derularea în paralel, la acest moment, a judecăţii în Dosarul penal nr. x/2014, înregistrat la secţia penală din cadrul Tribunalului Prahova, precum şi în dosarul de faţă, ce are ca obiect anularea actelor de impunere fiscală privind obligaţii stabilite suplimentar în sarcina recurentei-reclamante, nu încalcă principiul arătat de Societatea A. SRL, acela al priorităţii unei căi alese, ce nu dă dreptul la un alt demers judiciar (electa una via non datur recursus alteram).

În cazul recurentei-pârâte sunt în desfăşurare două proceduri judiciare distincte, care urmăresc obiective diferite, fără a se putea vorbi, în situaţia de faţă, de o posibilitate a Statului român de a-şi suplimenta remediile pe calea administrativ fiscală, întrucât prejudiciul cert este acela care rezultă dintr-o decizie de impunere, astfel cum aceasta a rămas definitivă după exercitarea controlului judecătoresc de legalitate asupra ei, ceea ce conferă prioritate demersului exercitat în calea contenciosului administrativ pentru stabilirea prejudiciului fiscal.

În consecinţă, nici această critică nu este aptă de a surmonta legalitatea inspecţiei fiscale la care a fost supusă recurenta-reclamantă şi care a avut drept consecinţă emiterea deciziei de impunere nr. x din 3 decembrie 2013, decizie care şi-a menţinut prezumţia de legalitate şi în calea controlului judiciar exercitat în raport de motivele de fapt şi de drept ale căii de atac declarate de Societatea A. SRL.

II.2 Temeiul de drept al soluţiei pronunţate

Pentru considerentele anterior expuse, aplicând prevederile art. 496 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Societatea A. SRL, prin lichidator judiciar Extrem B., împotriva Sentinţei civile nr. 275 din 10 decembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sentinţă ce va fi menţinută ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. SRL, prin lichidator judiciar extrem B., împotriva Sentinţei civile nr. 275 din 10 decembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 aprilie 2019.

Procesat de GGC - CT