Sustaining execution of tax assessment despite alleged legal basis discrepancy and criminal investigation overlap: failure to establish well-justified case for suspension

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 15 decembrie 2017, reclamanta Societatea A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Brăila, a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite în sarcina reclamantei nr. F-BR 259 din 10 noiembrie 2017, emisă de pârâtă, până la pronunţarea instanţei de fond.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 59 din 02 aprilie 2018, Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta Societatea A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Brăila.

Prin aceeaşi hotărâre, prima instanţă a dispus restituirea către reclamantă a cauţiunii în sumă de 20.917 RON, consemnată cu recipisa de consemnare nr. x, emisă de B. - Sucursala Brăila.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 59 din 02 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Societatea A. SRL, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecarea cauzei, admiterea cererii de suspendare.

Recurenta-reclamantă a susţinut că în mod greşit instanţa de fond nu a reţinut ca lipsă a motivării actului administrativ existenţa echivocului în privinţa aplicării dispoziţiilor legale. Astfel, deşi menţiunile din registrul unic de control, precum şi din procesul-verbal încheiat în urma controlului, arată că temeiul juridic al inspecţiei fiscale îl constituie Legea nr. 207/2015, în decizia de impunere se menţionează drept temei juridic O.G. nr. 92/2003.

De asemenea, în opinia recurentei, prima instanţă nu a reţinut drept o critică fundamentală de legalitate faptul că toate constatările organului fiscal s-au realizat prin accesul nelegal la informaţii care nu sunt destinate publicităţii.

Totodată, în condiţiile în care prin adresa DIICOT nr. 3150/II-6/2015 din data de 14 august 2015, se învederează că procesele-verbale întocmite în urma controlului urmează a se constitui probe în Dosarul penal nr. xD/P/2014 al DIICOT Tulcea, conform art. 233 din O.G. nr. 92/2003 şi întrucât Direcţia Regională Antifraudă Fiscală nr. 2 Constanţa a înţeles să sesizeze organele de urmărire penală în urma controlului, organul de inspecţie fiscală nu mai putea emite o decizie de impunere cu privire la aspecte care sunt cercetate de către organele de urmărire penală.

Sub acest aspect, referitor la aspectele constatate în privinţa borderourilor de achiziţie, organul de inspecţie fiscală nu putea să mai impună obligaţii decât prin constituirea ca parte civilă în dosarul penal, şi nicidecum, prin emiterea unei decizii de impunere fiscală.

Mai mult, ANAF - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală a recunoscut că documentele de corespondenţă, precum şi cele în baza cărora şi-a fundamentat concluziile, se bazează pe documente cu caracter nepublic.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că, în aplicarea dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, judecătorul fondului nu a analizat admisibilitatea cererii şi prin prisma îndeplinirii condiţiei pagubei iminente, având în vedere vătămarea gravă a intereselor societăţii, care după executarea debitului în acest cuantum, va trebui să îşi înceteze activitatea, fiind privată de mijloacele esenţiale de desfăşurare a activităţii şi s-ar afla în imposibilitatea să plătească salariaţii.

De asemenea, dacă s-ar proceda la executarea bunurilor care deja fac obiectul unei decizii de sechestru asigurător, respectiv a bunurilor imobile reprezentând ferme animale, precum şi a bunurilor mobile reprezentând utilaje şi mijloace de transport, societatea s-ar afla în imposibilitatea de a desfăşura vreo activitate comercială.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 28 martie 2019, intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Brăila, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esenţă, apărările formulate pe parcursul judecării litigiului în primă instanţă.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Criticile formulate de recurenta-reclamantă circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, sunt neîntemeiate, sentinţa pronunţată reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanţele de fapt ale cauzei.

Reclamanta societatea A. SRL a solicitat, în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite în sarcina societăţii nr. F-BR 259 din 10 noiembrie 2017, emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Brăila.

Susţinerile recurentei potrivit cărora instanţa de fond a concluzionat în mod nejustificat că argumentele aduse în favoarea nelegalităţii actului administrativ contestat nu sunt de natură a crea o îndoială serioasă, sunt neîntemeiate.

Conform dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

La modul concret, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

În acest context, trebuie subliniat faptul că principiul legalităţii actelor administrative presupune, atât ca autorităţile administrative să nu eludeze dispoziţiile legale, cât şi ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. Acest principiu, impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigenţe de către autorităţi să fie în mod efectiv asigurată.

Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare, instanţa de judecată nu va cerceta îndeplinirea condiţiilor de legalitate a actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei învestite cu soluţionarea acţiunii în anulare.

Prin urmare, pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actului administrativ, prin suspendarea acestuia, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate a actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o examinare sumară a aparenţei dreptului.

În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

În considerentele sentinţei recurate, procedând la analiza îndeplinirii condiţiei cazului bine justificat, prima instanţă a reţinut că motivele invocate de reclamantă nu sunt de natură a crea o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ fiscal a cărui suspendare a fost solicitată.

Astfel, în mod corect instanţa de fond a apreciat că decizia de impunere este motivată în drept, în conţinutul acesteia fiind indicate ca acte normative incidente atât O.G. nr. 92/2003, cât şi Legea nr. 207/2015, reţinându-se că în temeiul art. 352 alin. (2) din legea menţionată, raportat la perioada de desfăşurare a inspecţiei fiscale, care a fost declanşată sub imperiul O.G. nr. 92/2003, republicat, în cauză sunt aplicabile prevederile acestui din urmă act normativ, menţionate drept temei juridic al inspecţiei fiscale şi în cuprinsul raportului de inspecţie fiscală.

De asemenea, în acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar reţine că susţinerile recurentei-reclamante vizând încălcarea de organul fiscal a principiilor legalităţii în administrarea probelor şi a rolului activ al organului fiscal, sunt neîntemeiate.

În conformitate cu prevederile art. 7 şi art. 14 din Legea nr. 207/2015, organele de inspecţie fiscală sunt îndreptăţite să aprecieze relevanţa stărilor de fapt fiscale şi să adopte soluţia legală, să obţină şi să utilizeze toate informaţiile şi documentele necesare pentru determinarea corectă a situaţiei fiscale a contribuabilului, administrând mijloace de probă prevăzute de normele legale.

În acest sens, în vederea stabilirii stării de fapt fiscale a societăţii reclamante, organele de inspecţie fiscală au procedat la verificarea relaţiilor comerciale desfăşurate cu partenerii contractuali şi au utilizat informaţii provenind atât din evidenţa contabilă a societăţii, cât şi de la alte organe fiscale, context în care, sunt nefondate afirmaţiile recurentei în sensul că respectivele constatări ale organelor fiscale s-au realizat prin accesul la informaţii care nu sunt destinate publicităţii.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, nu se poate reţine că organele de inspecţie fiscală au preluat rezultatele cercetărilor efectuate de organele de urmărire penală şi că toate constatările organelor fiscale au la bază exclusiv declaraţiile unor martori din dosarul penal, observându-se că în cuprinsul deciziei de impunere sunt menţionate motivele de fapt şi de drept care au stat la baza aspectelor constatate de organele de inspecţie fiscală, care au apreciat relevanţa stărilor de fapt fiscale în limitele atribuţiilor şi a competenţelor ce le revin.

Totodată, la emiterea deciziei de impunere au fost avute în vedere şi informaţiile cuprinse în procesul-verbal nr. x din 31 mai 2017, întocmit de organul de control din cadrul Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală nr. 2 Constanţa, document cu caracter public emis de o instituţie abilitată.

Afirmaţiile recurentei vizând încălcarea dreptului său la apărare sunt, de asemenea, neîntemeiate, pe parcursul inspecţiei fiscale administratorului societăţii fiindu-i solicitate informaţii faţă de constatările organelor fiscale, acesta având posibilitatea de a depune documente justificative şi de a formula apărări în legătură cu aspectele reţinute de organele de control, astfel cum rezultă din adresa nr. x din 03 octombrie 2017.

În consecinţă, în mod judicios a constatat prima instanţă inexistenţa elementelor care să contureze îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat pentru suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 10 noiembrie 2017.

Instanţa de recurs reţine că cele două condiţii legale, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă, nu pot fi analizate decât împreună, deoarece nu se poate vorbi despre un caz bine justificat dacă nu se învederează, în acelaşi timp, iminenţa producerii unei pagube semnificative şi reciproc, prefigurarea unei pagube iminente reprezintă un element esenţial pentru a motiva existenţa cazului bine justificat de admitere a suspendării executării actului administrativ.

În cauză, condiţia pagubei iminente şi, implicit, motivele de recurs invocate sub acest aspect, nu se mai impun a fi analizate, având în vedere neîndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, ce conduce la neîntrunirea cumulativă a prevederilor legale impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 în materia suspendării executării actului administrativ.

Este necontestat că prin decizia de impunere ce se solicită a fi suspendată se naşte în sarcina reclamantei o obligaţie de plată a debitului stabilit de organele de inspecţie fiscală, însă acest fapt are la bază un act administrativ care se bucură de prezumţia de legalitate, măsura respectivă având, la rândul său, un caracter prezumat legal, care nu se circumscrie cerinţelor prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. ş) din lege.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamanta societatea A. SRL, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 59 din 2 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 aprilie 2019.

Procesat de GGC - CT