Suspendation of fiscal execution: insufficiency of apparent illegality and imminent damage under Law 554/2004 where arguments require merits review

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 18 iulie 2017, reclamanta Societatea A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Cluj, a solicitat:

- suspendarea parţială a executării Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. x din 28 aprilie 2017, emisă de pârâtă, în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale suplimentare de plată în cuantum de 1.246.053 RON, reprezentând TVA aferentă achiziţiilor reclamantei de la furnizorii B. SRL şi C. SRL, până la soluţionarea în fond a acţiunii în anulare;

- obligarea pârâtei la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 300 din 2 octombrie 2017, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea formulată de reclamanta Societatea A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Cluj.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 300 din 2 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Societatea A. SRL, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de suspendare.

A susţinut Societatea A. în calea de atac declarată că prima instanţă a făcut o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, întrucât aspectele reliefate de titulara cererii de suspendare, circumscrise noţiunii de "caz bine justificat" şi care puteau fi decelate la o analiză sumară, au fost înlăturate pe considerentul că a presupune antamarea fondului ori realizarea unei examinări amănunţite şi administrarea unor probatorii ample.

În acest sens, a opinat recurenta că argumentele pe care le-a invocat reprezintă simple indicii de nelegalitate, ce reliefează o îndoială serioasă asupra legalităţii deciziei de impunere nr. x din 28 aprilie 2017, fără a se impune antamarea fondului cauzei, iar jurisprudenţa instanţei supreme validează existenţa unui caz bine justificat atunci când se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ în discuţie.

A invocat recurenta-reclamantă, în reiterarea indiciilor care ar putea constitui un caz bine justificat, că un prim aspect de nelegalitate a deciziei de impunere a cărei suspendare a solicitat-o îl constituie nemotivarea sa, susţinând că raportul de inspecţie fiscală cuprinde constatări reluate din procesul-verbal al echipei de control antifraudă, lipsind o analiză proprie a inspectorilor fiscali numiţi pentru efectuarea controlului în cauză.

Un alt argument care, în opinia recurentei A., ar putea, la o analiză prima facie să confirme superficialitatea organelor de inspecţie fiscală, constă în faptul că, în cuprinsul raportului de inspecţie fiscală s-a reţinut că societatea verificată nu dispunea de documente de transport, cu toate că societatea a prezentat aceste documente, consemnate în anexa 13 la RIF nr. x din 28 aprilie 2017.

Cât priveşte valoarea probatorie a procesului-verbal întocmit de inspectorii antifraudă, arată recurenta că inspectorii fiscali nu sunt ţinuţi de constatările inspectorilor antifraudă, care, în cuprinsul actului încheiat, au considerat că a avut loc o fraudă, pe baza aprecierii lor cu privire la aplicarea prevederilor legale.

A mai susţinut Societatea A. că aparenţa de nelegalitate a deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală rezultă cu uşurinţă din analiza sumară a neconcordanţelor existente între motivarea inspectorilor fiscali şi documentele prezentate de entitatea controlată, precum şi din inserarea unor argumente referitoare la furnizorul D., deşi cu privire la această relaţie economică nu a fost stabilită nicio creanţă suplimentară în sarcina societăţii verificate.

Dintr-o altă perspectivă, a susţinut recurenta-reclamantă cu sunt îndeplinite premisele existenţei unui caz bine justificat şi pentru că, la o analiză sumară a raţionamentului organului fiscal, nu poate fi identificat un avantaj fiscal urmărit sau obţinut de A.

În pofida celor reţinute de organul fiscal prin raportul de inspecţie fiscală nr. x din 28 aprilie 2017 şi prin decizia de impunere nr. x din 28 aprilie 2017, susţine recurenta-reclamantă că presupusa fraudă, constând în efectuarea achiziţiilor intracomunitare de către societăţile "interpuse" (Societatea C. SRL, Societatea B. SRL), iar nu direct de către A., nu demonstrează, nici măcar la o analiză sumară, obţinerea vreunui avantaj fiscal pentru titulara cererii de suspendare, întrucât, într-o astfel de ipoteză, societatea ar fi trebuit să aplice taxarea inversă. În schimb, arată A. că a plătit integral TVA aferent vânzărilor către clienţii săi, diminuată cu TVA deductibilă aferentă achiziţiilor de la B. şi C., dar a plătit şi suma de TVA dedusă către aceşti doi furnizori. În aceste condiţii, solicită recurenta a se observa, prima facie, că societatea nu a beneficiat, în realitate, de niciun avantaj, întrucât ar fi suportat un cost egal cu cel al TVA de plată la bugetul de stat în scenariul imaginat de inspectorii fiscali.

În privinţa menţiunilor din raportul de inspecţie fiscală nr. x din 28 aprilie 2017 referitoare la lipsa documentelor de transport, în condiţiile în care Societatea A. a probat existenţa lor, soluţia primei instanţe este criticată pentru faptul că, examinând aceste argumente, judecătorul cauzei a reţinut că ele reprezintă o chestiune de apreciere a probelor, care vizează fondul litigiului de contencios fiscal, ce nu poate fi analizată în procedura sumară a suspendării efectelor actului administrativ-fiscal contestat.

O altă chestiune pe care recurenta-reclamantă a relevat-o din perspectiva aparenţei de nelegalitate de deciziei de impunere nr. x din 28 aprilie 2017 este cea referitoare la faptul că, în opinia sa, efectuarea plăţilor în avans este o practică uzuală şi, la prima vedere, nu ar putea servi drept un indiciu al unei presupuse fraude, astfel cum s-a considerat de către organul de inspecţie fiscală. În acest sens, a arătat recurenta A. că, în contra celor reţinute prin sentinţa recurată, o simplă examinare a elementelor avute în vedere de organul fiscal este de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii deciziei de impunere, care a reţinut indicii de fraudă prin faptul că societatea a efectuat plăţi în avans, această practică economică fiind una potrivit uzanţelor comerciale.

Nelegalitatea sentinţei recurate a mai fost reclamată şi pentru că, în considerentele sale, judecătorul fondului a reţinut că reclamanta tinde la verificarea legalităţii actului administrativ fiscal, Societatea A. pretextând că a urmărit, în fapt, doar să evidenţieze aparenţa unei încălcări de către organele fiscale a dreptului Uniunii Europene, astfel cum acesta a fost interpretat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

A reamintit A. că i-a fost refuzat dreptul de deducere a TVA pe motiv că furnizorii de rang I şi de rang II ai societăţii ar fi manifestat un comportament fiscal inadecvat, fără însă ca elementele acestui comportament să poată fi cunoscute de societatea achizitoare.

A menţionat recurenta-reclamantă că au relevanţă în susţinerea argumentelor sale de neimplicare în fraudă hotărâri pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în materie relevantă de TVA, respectiv cauzele C-277/14 PPUH, C-80/11 şi C-142/11 Mahageben David.

Tot din perspectiva incidenţei jurisprudenţei europene asupra litigiului de faţă, a criticat recurenta-reclamantă reţinerile primei instanţe, care a reţinut în sentinţa sa că inaplicabilitatea cauzelor E. şi F., invocate de organul fiscal în cazul societăţii, nu poate fi examinată în procedura suspendării efectelor deciziei de impunere nr. x din 28 aprilie 2017. În opinia recurentei, judecătorul cererii de suspendare poate, printr-o pipăire a fondului, să constate inaplicabilitatea acestei jurisprudenţe europene, care, în realitate, vizează alte aspecte de fapt decât cele din situaţia fiscală a Societăţii A. Aceasta deoarece, în ceea ce priveşte cauza E., organele fiscale au ignorat răspunsul oferit de Curte la cea de-a doua întrebare preliminară adresată de instanţa naţională, prin care s-a reţinut că este necesar, pe de o parte, ca din tranzacţia respectivă să rezulte un avantaj contrar scopurilor Directivei TVA (ceea ce, susţine recurenta că în cauză pare exclus, întrucât simpla derulare a operaţiunilor nu poate fi însăşi dovada abuzului de drept), iar, pe de altă parte, că există un număr de factori obiectivi care să dovedească faptul că scopul principal al respectivei tranzacţii este obţinerea unui avantaj fiscal contrar scopurilor Directivei TVA.

În privinţa celei de-a doua condiţii cerută de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a se obţine suspendarea executării unui act administrativ fiscal, a susţinut recurenta-reclamantă că paguba iminentă este dovedită în cauză, întrucât Societatea A. se află într-o situaţie financiară extrem de dificilă, fiind de 3 ani în pierdere fiscală şi fără lichidităţi suficiente pentru acoperirea datoriilor, neputând obţine alte facilităţi de creditare şi nici utiliza activele deţinute pentru acoperirea lipsei de lichidităţi. A mai menţionat recurenta că executarea silită a sumei de 1 246 053 RON, în contextul situaţiei financiare a A., este de natură să genereze o reacţie în lanţ ce poate determina blocarea activităţii societăţii şi, în final, insolvabilitatea sa şi disponibilizarea tuturor angajaţilor.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 31 ianuarie 2018, intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul regiunii Cluj a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În esenţă, a susţinut intimata-pârâtă că nu sunt îndeplinite cerinţele existenţei unui caz bine justificat, aspectele antamate de recurenta-reclamantă fiind specifice unei analize pe fondul raporturilor fiscale ce au determinat emiterea deciziei de impunere nr. x din 28 aprilie 2017, iar cât priveşte paguba iminentă, aceasta trebuie dovedită, urmând însă a se avea în vedere şi faptul că executarea obligaţiei bugetare stabilită printr-un act administrativ fiscal ce se bucură de prezumţia de legalitate nu poate constitui prin ea însăşi o pagubă, conform jurisprudenţei instanţei supreme în materie.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Societatea A. SRL este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă A. SRL a criticat sentinţa primei instanţe pentru considerentele sale în privinţa înlăturării tuturor argumentelor persoanei vătămate ce susţineau aparenţa de nelegalitate a deciziei de impunere, pe motiv că ar reprezenta elemente de fond.

Judecătorul fondului a arătat, în considerentele sentinţei recurate, că nu pot fi decelate uşor motivele de nelegalitate a actului administrativ contestat, care să determine luarea unei măsuri provizorii de suspendare a executării sale, iar în lipsa unei vădite aparenţe de nelegalitate, nu poate intra în cercetarea aprofundată a temeiurilor pe care şi-a construit Societatea A. SRL cazul său bine justificat, nefiind permis, în procedura reglementată de art. 14 din Legea nr. 554/2004, să se confunde analiza sumară a cererii de suspendare cu soluţionarea pe fond a cererii în anularea actului administrativ pretins vătămător pentru titularul acţiunii.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se reţine că nu are un caracter întemeiat critica recurentei-reclamante referitoare la neverificarea aparenţei de nelegalitate a actului administrativ a cărui suspendare s-a solicitat, aparenţă care, în opinia Societăţii A. SRL, echivalează cu demonstrarea cazului bine justificat. Astfel cum s-a decelat în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, testul fumus boni iuris, ca referinţă în dispunerea unor măsuri provizorii de către instanţele naţionale, se aplică în situaţia în care se relevă în cauză "o controversă juridică importantă a cărei soluţie nu este evidentă de la bun început, astfel încât acţiunea nu este, la prima vedere, lipsită de un temei serios", rolul judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii trebuind să fie acela "de a se limita să aprecieze la prima vedere temeinicia motivelor invocate în cadrul litigiului pe fond pentru a stabili dacă există o probabilitate de succes al acţiunii suficient de mare" (Cauza T-8209;199/14 R, Vanbreda Risk &Benefits împotriva Comisiei Europene, pct. 22 şi 23).

Se arată în jurisprudenţa instanţei supreme (Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4889/2013), în contextul criticilor formulate de recurenta-reclamantă referitoare la înlăturarea argumentelor prezentate în cererea de suspendare, pe motiv că cercetarea acestora ar antama fondul cauzei, că "este îndeplinită cerinţa referitoare la fumus boni iuris atunci când cel puţin unul dintre motivele invocate de reclamant în susţinerea acţiunii în anulare pare la prima vedere relevant şi, în orice caz, că este întemeiat sau atunci când argumentele pe care le susţine nu pot fi înlăturate fără o examinare aprofundată, ceea ce revine instanţei competente a analiza în fond legalitatea actului administrativ-fiscal contestat. Aşadar, procedura sumară de cercetare a actului administrativ-fiscal realizată pe baza unei cereri de suspendare a executării se grefează pe analiza în aparenţă a unor motive de nelegalitate a respectivului act, ceea ce nu se confundă cu o cercetare a legalităţii respectivului act administrativ-fiscal."

În consecinţă, nu poate fi vorba despre un refuz de cercetare în fond a solicitării de suspendare în privinţa existenţei cazului bine justificat, prin prisma testului fumus boni iuris, hotărârea recurată arătând în considerentele sale care sunt argumentele pentru care nu s-a reţinut existenţa unui caz bine justificat.

A criticat recurenta-reclamantă hotărârea dată asupra cererii de suspendare a deciziei de impunere nr. x din 28 aprilie 2017, sub un prim aspect, pentru faptul că prima instanţă a considerat, eronat, în opinia A. SRL că decizia de impunere nr. x din 28 aprilie 2017 este motivată, în condiţiile în care echipa de inspecţie fiscală a preluat mecanic constatările ce se regăsesc în procesul-verbal antifraudă nr. x din 11 august 2016.

În privinţa acestor critici, reţine Înalta Curte că nu se poate vorbi despre nemotivarea actului administrativ fiscal, întrucât constatările reluate din procesul-verbal încheiat de inspectorii antifraudă, inserate în actul respectiv şi în raportul de inspecţie fiscală ce a stat la baza emiterii deciziei de impunere, nu au fost singurele care au fundamentat soluţia fiscală contestată de către contribuabilul verificat, fiind completate de constatări proprii ale echipei de inspecţie fiscală, iar preluarea unor considerente din cuprinsul procesului-verbal antifraudă nr. x din 11 august 2016 nu conduce la existenţa unui viciu de nelegalitate a deciziei de impunere emisă în atare condiţii, cât timp aceste constatări pot fi valorificate în raport de atribuţiile stabilite pentru inspectorii antifraudă, prevăzute la art. 6 alin. (2) lit. i) din O.U.G. nr. 74/2013.

De altfel, raportul de inspecţie fiscală nr. x din 28 aprilie 2017 a fost întocmit cu respectarea prevederilor art. 113 alin. (1) şi (2) C. proc. fisc. , fiind inserate în cuprinsul său constatări proprii ale inspectorilor fiscali, cu valorificarea, totodată, a aspectelor probatorii reliefate în urma controlului antifraudă realizat anterior la Societatea A.

Pretinsa neconcordanţă între reţinerea inexistenţei unor documente de transport în cuprinsul raportului de inspecţie fiscală şi depunerea acestor documente în cuprinsul Anexei 13 la acelaşi raport nu creează aparenţa unei nelegalităţi a actului administrativ fiscal a cărui suspendare s-a cerut, întrucât menţiunea lipsei respectivelor documente a fost reţinută în cuprinsul procesului-verbal nr. x/2016 încheiat de inspectorii antifraudă, iar constatările inspectorilor fiscali s-au fundamentat pe alte aspecte care au condus la stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare de plată în sarcina A. SRL, acestea din urmă impunând verificări pe fondul raporturilor fiscale ce au determinat emiterea deciziei de impunere contestate.

Înalta Curte reţine că judecătorul fondului a analizat aparenţa legalităţii actului administrativ fiscal a cărui suspendare s-a solicitat, prin cercetarea sumară a argumentelor formulate de reclamantă, în raport de premisele procedurale impuse pentru această cerere de temporizare a efectelor deciziei de impunere contestate de contribuabilul vizat.

Sub aspect substanţial, a susţinut recurenta-reclamantă aparenţa de nelegalitate a actului administrativ fiscal contestat, dat fiind faptul că, în opinia sa, nu poate fi identificat niciun avantaj fiscal urmărit sau obţinut de către A. SRL.

Pornind de la caracterul executoriu al unui act administrativ, se reţine că suspendarea respectivului act reprezintă o situaţie excepţională, ce are ca scop protecţia juridică a persoanei potenţial vătămate, până la evaluarea legalităţii deciziei de impunere de către instanţa de contencios administrativ, o astfel de măsură neputând fi dispusă discreţionar, ci doar prin raportare la probele administrate în cauză, care trebuie să ofere destule indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fără a se analiza, pe fond, conţinutul actului administrativ.

Contrar opiniei recurentei-reclamante şi în acord cu soluţia pronunţată de prima instanţă, reţine Înalta Curte că aceste argumente de drept substanţial, ce ţin de cercetarea în fond a condiţiilor ce trebuie îndeplinite pentru acordarea dreptului de deducere pretins de recurenta-reclamantă, reprezintă chestiuni specifice acţiunii în anularea actelor administrative fiscale de impunere, contestate în procedura administrativă prealabilă, ce implică un probatoriu riguros şi amplu, fără a fi suficientă simpla lecturare a raportului de inspecţie fiscală, precum şi a înscrisurilor depuse la dosar, cum susţine recurenta-reclamantă.

Indiciile de nelegalitate pe care recurenta-reclamantă le-a expus vizează, într-o primă chestiune, aspecte reţinute prin decizia de impunere contestată, în referire la achiziţiile efectuate de la furnizorii C. SRL şi B. SRL, societăţi interpuse în lanţul de distribuţie, astfel încât Societatea A. nu a mai aplicat taxarea inversă, ci a dedus efectiv TVA-ul aferent acestor achiziţii. Or, o analiză a acestor susţineri, în vederea verificării legalităţii dreptului de deducere a TVA de către recurenta-reclamantă, depăşeşte, în mod cert, contextul procesual al cercetării sumare pe care este îndreptăţită instanţa de contencios administrativ să o realizeze în cererea de suspendare a unui act administrativ (în cauză fiind în discuţie un act administrativ fiscal).

Recurenta-reclamantă nu invocă, în susţinerea existenţei unui caz bine justificat, argumente de vădită nelegalitate care să poată da naştere unei îndoieli rezonabile asupra nelegalităţii deciziei de impunere, ci, în construcţia sa, antamează chestiuni de fond a căror verificare reclamă mai mult decât o decelare sumară a condiţiilor în care se poate dispune măsura provizorie a suspendării. Referirile făcute, în acest context, cu privire la mecanismul achiziţiilor efectuate prin intermediul furnizorilor C. SRL şi B. SRL, din perspectiva avantajului fiscal în patrimoniul A. reprezintă, fără îndoială, veritabile chestiuni ale fondului raportului fiscal contestat, ce nu pot fi cercetate în calea procedurală reglementată de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În aceeaşi limitare procesuală se înscrie şi verificarea indiciului de fraudă relevat de organul fiscal din modalitatea aleasă de Societatea A. de a efectua plăţi în avans, nefiind relevate indicii de vădită nelegalitate a deciziei de impunere fiscală nr. x/2017, chestiunile expuse de recurenta-reclamantă implicând o analiză de substanţă asupra mecanismului comercial identificat în relaţiile economice derulate de A. SRL, pe baza unui probatoriu complex, specific cercetării judecătoreşti în cadrul unei acţiuni în anularea actului administrativ fiscal a cărui suspendare s-a solicitat în cauza de faţă.

Şi în ceea ce priveşte argumentul referitor la comportamentul fiscal al furnizorilor de rang I şi II, din perspectiva jurisprudenţei relevante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie de TVA, se reţine că verificarea contextului factual care a determinat calcularea unor obligaţii fiscale suplimentare pentru A. SRL, şi, corelativ acestor stări de fapt, regăsirea ipotezelor similare în hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene indicate de reclamantă în cererea sa, exced analizei sumare a aparenţei de nelegalitate pe care o reclamă titularul cererii de suspendare, întrucât, în realitate, se fac referiri la chestiuni substanţiale de verificat pe fondul obligaţiei fiscale stabilite în sarcina contribuabilului supus inspecţiei fiscale.

Aceleaşi reţineri ale instanţei de control judiciar se impun şi în ceea ce priveşte pretinsa inaplicabilitate a considerentelor citate de echipa de inspecţie fiscală din cauzele E. şi F., invocată de A. SRL ca argument în conturarea cazului bine justificat invocat în cererea de suspendare.

În consecinţă, niciunul dintre argumentele invocate de recurenta-reclamantă pentru a susţine existenţa unui caz bine justificat nu implică, la o primă vedere, un dubiu asupra legalităţii actului de impunere a cărui suspendare s-a solicitat, fiind menţinută aparenţa de legalitate a deciziei contestate, din perspectiva verificării acestei cerinţe.

Cât priveşte paguba iminentă, definită în cuprinsul art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 ca fiind "prejudiciul material viitor şi previzibil", s-a făcut dovada existenţei unor contracte de creditare aflate în derulare, a unor extrase ale situaţiilor financiare ce relevă pierderi în perioada 2013 - 2016, precum şi a unui proces-verbal de sechestru asigurator pe bunurile mobile, încheiat în data de 13 septembrie 2016.

Cu toate acestea, reţine Înalta Curte că doar îndeplinirea acestei condiţii nu poate conduce la rezultatul prefigurat de partea interesată care a formulat cererea de suspendare, în absenţa întrunirii cumulative a celor două cerinţe prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele anterior expuse, cu aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., raportat la prevederile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 300 din 2 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, sentinţă ce va fi menţinută, ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 300 din 2 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 aprilie 2019.

Procesat de GGC - CT