Refusal of family reunification residence for lack of genuine parental ties despite late recognition and regular child support payments

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2015, contestatorul A. a chemat în judecată pe intimatul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcţia pentru Imigrări a Municipiului Bucureşti - Serviciul Cetăţeni Comunitari, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună anularea deciziei de returnare nr. x din 30.04.2015 emisa de intimat şi a Deciziei nr. x emisă la data de 30.04.2015 de Inspectoratul General pentru Imigrări, de refuz al acordării unui drept de şedere temporară pe teritoriul României.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 3135 din 24 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosar nr. x/2015, a fost respinsă contestaţia ca neîntemeiată.

3. Recursul

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs contestatorul A., prin care a solicitat casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii cu consecinţa obligării pârâtei la acordarea dreptului de şedere în scopul reîntregirii familiei în România.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

Recurentul a arătat că a solicitat în faţa primei instanţe anularea deciziei de returnare şi a deciziei de respingere a cererii de prelungire a dreptului de şedere ca părinte al unui minor.

Motivul pentru care s-a luat împotriva sa măsura returnării a fost acela că nu i s-a prelungit dreptul de şedere temporară pentru întregirea familiei, pe motiv că nu are intenţia reală de a-şi exercita drepturile părinteşti.

Recurentul a arătat că, drept urmare a procesului de stabilire a pensiei de întreţinere în favoarea minorului, a fost obligat la plata acesteia până la împlinirea de către minoră a vârstei de 18 ani, obligaţie pe care recurentul o respectă, atât în bani, cât şi în produse, aspecte confirmat de declaraţia mamei minorei, astfel că exercitându-şi drepturile părinteşti, fiind îndeplinită ipoteza de la art. 62 alin. (3) lit. d) din O.U.G. nr. 194/2002. Recurentul a invocat teza a doua a textului legal, cea care se referă la obligaţia de întreţinere.

În ceea ce priveşte susţinerea pârâtei în sensul că recunoaşterea minorei a fost făcută pro causa, se arată că minora a fost recunoscută la data de 22.05.2013, deoarece la naşterea acesteia nu a avut viza valabilă; cererea de acordare a unui drept de şedere a fost făcută la data de 20.03.2015, la doi ani de la momentul recunoaşterii. În esenţă, se invocă realitatea relaţiilor de paternitate faţă de minoră şi exercitarea efectivă a drepturilor părinteşti.

Recurentul a mai invocat faptul că instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii de anulare a deciziei de returnare şi că prin deciziile dispuse, se realizează o încălcare a dreptului la viaţa de familie prev. de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind obligat ca un timp îndelungat să stea departe de familia sa, fiind încălcat şi dreptul său la libera circulaţie.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

4. Apărările intimatului

Intimatul-pârât Inspectoratul General pentru Imigrări a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Instanţa de fond a constatat în mod corect neîndeplinirea condiţiilor necesare prevăzute de O.U.G. nr. 194/2002 în vederea prelungirii dreptului de şedere temporară în calitate de membru de familie cetăţean român.

Scopul acordării dreptului de şedere este asigurarea unităţii familiale şi protejarea interesului superior al copilului. Chiar dacă străinul face dovada scriptic a faptului că este rudă de gradul I în linie ascendentă a unui cetăţean român, aceasta nu este suficientă pentru a beneficia de un drept de şedere în scopul reîntregirii familiei în România, atâta vreme cât din verificările efectuate şi a declaraţiilor date, a reieşit că intenţia acestuia este dobândirea unui drept de şedere şi nicidecum menţinerea unităţii familiei.

Spiritul O.U.G. nr. 194/2002, respectiv aşa cum rezultă din prevederile art. 2 lit. e1), reîntregirea familiei este şederea pe teritoriul României în scopul păstrării unităţii familiei. Aspectele expuse mai sus, rezultatul unor verificări justificate, nu sunt de natură a confirma intenţia străinul de a-şi păstra unitatea familială cu minorul cetăţean român, ci dimpotrivă, fac dovada faptului că acesta nu este interesat de întreţinerea relaţiilor personale fireşti ori de exercitarea obligaţiilor legale privind îngrijirea şi educarea acestuia.

Cu privire la afirmaţiile reclamantului, se arată că acestea nu se bazează pe un eventual temei de nelegalitate a actului administrativ emis pe numele său, fiind simple aserţiuni, prin care reclamantul dovedeşte doar faptul că a efectuat plăţile instituite în sarcina sa de către instanţă, nu şi că îşi îndeplineşte obligaţiile de părinte sau că ar fi tatăl minorei B.

Astfel, raportat la singura preocupare a cetăţeanului străin de a încerca să probeze faptul că ar achita cu regularitate pensia de întreţinere este mai mult decât evident faptul că unicul scop al acestuia este de a obţine dreptul de şedere, eludând spiritul legii, folosindu-se de relaţia de filiaţie cu un minor cetăţean român, fără intenţia reală de a-şi exercita drepturile părinteşti, faţă de minor, în ciuda obligaţiilor legale impuse de art. 487 din C. civ. care instituie părintelui îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor convingeri, în acord cu nevoile copilului.

În cadrul activităţilor specifice pentru constatarea îndeplinirii condiţiilor legale necesare prelungirii dreptului de şedere s-au avut în vedere aspectele de interes relevate de dosarul personal al reclamantului. S-a stabilit faptul că acesta a a intrat prima data în România la data de 28.04.2012, data de naştere a copilului fiind 09.09.2012, minora fiind recunoscută pe baza declaraţiilor de recunoaştere tardivă şi a încuviinţării purtării numelui, date în data de 22.05.2013. Totodată, sentinţa judecătorească privind obligaţia achitării pensiei de întreţinere de către cetăţeanul turc, a fost definitivă şi irevocabilă la data de 07.10.2014. În context, se poate lesne observa faptul că de la data intrării străinului în România şi până la data naşterii acestuia s-a scurs o perioadă de 4 luni şi 9 zile, aproximativ 17 săptămâni, astfel chiar şi în ipoteza în care relaţia celor doi s-ar fi consumat în prima zi de şedere a străinului în România, copilul nu s-ar fi putut naşte fără probleme de sănătate majore sau chiar viu, pentru că la 17 săptămâni, fătul nu este pe deplin dezvoltat.

De asemenea, în faţa instanţei de fond, mama copilului, audiată în calitate de martor, şi-a schimbat declaraţia, având ca unic scop, ţinând cont de timpul legal al concepţiunii, înlăturarea suspiciunii recunoaşterii copilului doar pentru obţinerea unui drept de şedere. Instanţa de fond a statuat că declaraţia de recunoaştere a fost dată pro causa, în scopul preconstituirii unor elemente obiective care să îi permită acestuia solicitarea prelungirii dreptului de şedere pe teritoriul României.

Criticile recurentului cu privire la faptul că instanţa nu a analizat anularea deciziei de returnare nu sunt susţinute, cât timp instanţa de judecată a arătat în considerente că "în speţă, împotriva contestatorului a fost adoptată măsura returnării prin Decizia nr. x din data de 29.05.2012, măsură pe care acesta a contestat-o, acţiunea sa fiind anulată ca netimbrată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/2012 ."

În drept, au fost invocate prevederile O.U.G. nr. 194/2002.

5. Răspunsul la întâmpinare

Recurentul-contestator a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimat. În motivarea răspunsului, s-a arătat, în plus faţă de cele arătate prin recurs, că ancheta efectuată de autoritatea tutelară a relevat exercitarea atribuţiilor sale de părinte şi că decizia de returnare a fost analizată de instanţă înainte ca recurentul să facă dovada că este părinte al unui minor cetăţean român.

A fost invocată cauza C-256/11 Dereci şi alţii în susţinerea încălcării dreptului prev. de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

6. Procedura de soluţionare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 14 septembrie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 30 ianuarie 2018, completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursul ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., fixând termen de judecată pe fond.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Prin decizia cu nr. x emisă la data de 30.04.2015 de Inspectoratul General pentru Imigrări, i s-a comunicat contestatorului refuzul acordării unui drept de şedere temporară pe teritoriul României, solicitat în scopul reîntregirii familiei.

În motivarea deciziei, s-a arătat că din verificările efectuate s-a constatat faptul că A. nu este părintele cetăţenei române B. şi că potrivit prevederilor art. 21 din O.U.G. nr. 194/2002, dreptul de şedere în scopul reîntregirii familiei se acordă în scopul păstrării unităţii familiale.

În drept, au fost invocate prev. art. 52 alin. (1) şi 62 alin. (3) lit. d) din O.U.G. nr. 194/2002.

În speţă, împotriva contestatorului a fost adoptată măsura returnării prin Decizia nr. x din data de 29.05.2012, măsură pe care acesta a contestat-o, acţiunea sa fiind anulată ca netimbrată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/2012.

Contestatorul nu a respectat decizia de returnare, acesta fiind depistat în mai multe rânduri cu şedere ilegală pe teritoriul ţării, aşa cum reiese din procesul-verbal de depistare nr. x/27.02.2015.

În urma întocmirii acestor acte administrative, contestatorul a depus la Inspectoratul General pentru Imigrări cererea de prelungire a dreptului de şedere temporară pentru reîntregirea familiei înregistrată sub nr. x/20.03.2015, la care a ataşat certificatul de naştere, seria x nr. x, emis la data de 27.08.2014, de către Consiliul Local al sectorului 5, prin care dovedeşte că este tatăl cetăţeanului român B. Certificatul de naştere a fost emis în baza declaraţiilor de recunoaştere tardivă şi a încuviinţării purtării numelui, date de străin în data de 22.05.2013.

Totodată, a fost ataşată Sentinţa civilă nr. 8177 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, pronunţată la data de 12.06.2014, definitivă şi irevocabilă din data de 07.10.2014, prin care cetăţeanul turc A. este obligat la plata unei pensii de întreţinere în cuantum de 300 RON în favoarea minorei B., născută la data de 09.09.2012, începând cu data pronunţării şi până la majorat sau intervenirea unei cauze legale de stingere sau modificare a obligaţiei de întreţinere. Drept dovadă a respectării hotărârii instanţei, a prezentat foi depunere numerar în cont bancar pe numele C., mama minorei, începând cu luna iunie 2014, plăţi efectuate lunar, în sumă totală de 4850 RON.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Deşi în mod formal, cererea de recurs a fost întemeiată şi pe acest motiv de casare, recurentul nu a arătat în concret care sunt argumentele ce susţin nemotivarea sentinţei recurate.

Înalta Curte reţine că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

În cauză, Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, instanţa de fond a analizat şi a răspuns argumentelor esenţiale expuse de părţi în susţinerea poziţiei lor procesuale şi a prezentat raţionamentul logico-juridic ce a stat la baza concluziei sale, exprimată prin soluţia dată. Împrejurarea că instanţa nu s-ar fi aplecat asupra tuturor subargumentelor invocate de recurentul-reclamant nu duce la concluzia nemotivării, cât timp instanţa este obligată să analizeze argumentele esenţiale, de natură să tranşeze soluţia în cauză.

Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), Înalta Curte reţine că, în conformitate cu prevederile art. 62 alin. (3) lit. d) din O.U.G. nr. 194/2002, prelungirea dreptului de şedere temporară pentru reîntregirea familiei, se acordă străinilor membri de familie ai unui cetăţean român, pentru rudele de gradul I în linie ascendentă ale cetăţeanului român sau ale soţului/soţiei acestuia, dacă prezintă documente din care să rezulte existenţa legăturii de rudenie. În situaţia în care străinul este părinte al unui minor cetăţean român, acesta trebuie să facă dovada faptului că minorul se află în întreţinerea sa sau că există obligaţia plăţii pensiei de întreţinere, obligaţie pe care străinul şi-o îndeplineşte cu regularitate.

Recurentul a susţinut ca fiind un fapt esenţial acela că are o obligaţie de întreţinere faţă de un copil minor cetăţean român, obligaţie stabilită judecătoreşte, astfel că ar fi îndeplinită ipoteza de la art. 62 alin. (3) lit. d) din O.U.G. nr. 194/2002 din teza a doua a textului legal.

Or, se observă că respingerea acţiunii de către prima instanţă s-a bazat nu pe lipsa dovedirii existenţei unei asemenea obligaţii, ci pe împrejurarea că declaraţia contestatorului de recunoaştere a minorei cetăţean român B. a fost dată pro causa, în scopul preconstituirii unor elemente obiective care să-i permită acestuia solicitarea prelungirii dreptului de şedere pe teritoriul României.

Deşi existau acte de stare civilă de recunoaştere a filiaţiei şi o hotărâre judecătorească de obligare la plata pensiei de întreţinere, împrejurarea de fapt ce cădea în verificarea instanţei învestite cu soluţionarea contestaţiei privind respingerea acordării dreptului de şedere temporară şi constând în existenţa unor relaţii reale de filiaţie nu decurgea în mod incontestabil din existenţa acestor acte juridice.

Recurentul nu a făcut proba contrară celor reţinute de prima instanţă, care din coroborarea tuturor probelor administrate a reţinut nerealitatea relaţiilor de filiaţie şi a relaţiilor de familie. În ceea ce priveşte existenţa unui decalaj de 2 ani între data recunoaşterii minorei şi data cererii de acordare a dreptului de şedere, această împrejurare nu are suficientă relevanţă pentru a combate concluzia corectă a primei instanţe în sensul că stabilirea filiaţiei făcută pe bază de declaraţie nu are credibilitate, faţă de perioada în care s-a dovedit concret că recurentul şi mama copilului s-au aflat împreună în România.

Apoi, împrejurarea că recurentul îşi îndeplineşte cu regularitate obligaţia de întreţinere stabilită pe cale judecătorească nu poate înlătura toate celelalte aspecte reţinute de prima instanţă, care dovedesc neîndeplinirea scopului final urmărit de lege, respectiv asigurarea unităţii familiale şi protejarea interesului superior al minorului. Astfel, cum în mod corect a statuat prima instanţă, împrejurarea că începând cu luna iunie 2014 acesta îi trimite bani martorei, în baza unei sentinţe prin care a fost obligat la pensie lunară de întreţinere, nu poate constitui în favoarea acestuia drepturi legale în sensul prelungirii dreptului de şedere pe teritoriul României.

Instanţa trebuie să verifice şi să constate o îndeplinire a condiţiilor de fond reglementate de art. 62 alin. (3) lit. d) şi 82 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002, nefiind suficientă o îndeplinire strict formală a acestora. Or, faptul că acesta şi-a preconstituit nişte dovezi în sensul îndeplinirii formale a condiţiilor legale nu conduce la concluzia că scopul legii a fost atins şi anume acela de a permite legături fireşti cu familia, în condiţiile în care s-a dovedit că cetăţeanul turc nu este interesat de a întreţine relaţii personale cu copilul.

În ceea ce priveşte critica legată de nepronunţarea instanţei de fond asupra cererii de anulare a deciziei de returnare, Înalta Curte constată că omisiunea de a soluţiona un capăt de cerere nu poate fi invocată pe calea recursului, ci exclusiv pe calea procedurală a cererii de completare a sentinţei, faţă de prevederile exprese ale art. 445 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, prima instanţă a avut în vedere faptul acţiunea contestatorului împotriva deciziei de returnare nr. x din data de 29.05.2012 a fost anulată ca netimbrată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/2012. De asemenea, o cerere similară a fost anulată ca netimbrată şi în cadrul dosarului nr. x/2012 al aceleiaşi instanţe.

Din susţinerile contestatorului din cuprinsul răspunsului la întâmpinare, reiese că acesta a invocat faptul că decizia de returnare a fost analizată de instanţă înainte ca recurentul să facă dovada că este părinte al unui minor cetăţean român; astfel, acesta recunoaşte că a existat proces distinct de atacare a deciziei de returnare.

În ceea ce priveşte susţinerile legate de încălcarea dreptului la viaţa de familie prev. de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut prima instanţă faptul că protejarea dreptului la familie reglementat de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se referă la apărarea unor relaţii efective de familie, cât timp Convenţia protejează drepturi concrete şi efective, iar nu ipotetice şi iluzorii, relaţii a căror existenţă contestatorul nu a dovedit-o, nici în ceea ce-l priveşte pe copil şi nici pe mama acestuia.

Cu privire la invocarea deciziei din Cauza C-256/11, aceasta nu îşi găseşte relevanţa pentru soluţionarea prezentului recurs, deoarece se referă la situaţia în care copiii minori ai persoanei resortisante al unui alt stat sunt nevoiţi, ca urmare a refuzului acordării de către acest stat a dreptului de şedere şi permisului de muncă pentru părinţi, să părăsească teritoriul statului pentru a-şi însoţi părinţii; or, recurentul nu a dovedit că se află într-o asemenea situaţie, în care, ca urmare a refuzului de acordare a dreptului de şedere, minora va fi nevoită să părăsească statul român.

Ca urmare, şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondat.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva Sentinţei nr. 3135 din 24 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 aprilie 2018.

Procesat de GGC - GV