Tax authority appeals fail; suspension of RON 1.76m tax execution upheld until merits ruling, with appeal costs awarded.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi sub nr. x/08.08.2016, reclamanta SC A. SRL, reprezentată prin administrator B., a chemat în judecată pe pârâţii Direcţia Regională de Administrare Fiscală Iaşi - Administraţia pentru Contribuabilii Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Iaşi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună suspendarea executării deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x/16.06.2016 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui - Serviciul Inspecţie Fiscală până la soluţionarea pe fond a litigiului având ca obiect anularea actului administrativ fiscal contestat, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cerere de suspendare.

Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 175 din 17 octombrie 2016 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a admis cererea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia pentru Contribuabil Mijlocii constituită la nivelul regiunii Iaşi

S-a dispus suspendarea executării deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x/16.06.2016 până la soluţionarea în fond a litigiului având ca obiect anularea actului administrativ-fiscal contestat.

Au fost obligaţi pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 4511,20 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recursul

Împotriva acestei sentinţe au formulat recursuri pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Direcţia Regională de Administrare Fiscală Iaşi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin recursul declarat, pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi a solicitat casarea sentinţei atacate şi respingerea cererii de suspendare ca neîntemeiată, apreciindu-se că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că pentru a ne afla în ipoteza unui caz bine justificat, astfel cum este acesta definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, motivele de nelegalitate ale actului administrativ trebuie să apară cu evidenţă şi să creeze de la început o îndoială puternică asupra legalităţii actelor administrative nefiind permisă o analiză pe fond a legalităţii acestora.

În aceste limite, a apreciat recurenta că motivele invocate de intimată nu sunt de natură să creeze această îndoială fiind necesar a fi administrate probe în cadrul procesului privind acţiunea în anulare a acelor administrative.

A fost invocată jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv Deciziile nr. 2447/11.05.2017 şi nr. 2320/05.06.2007.

A arătat recurenta că există motive de suspiciune cu privire la operaţiunile economice efectuate de reclamantă în sensul că tranzacţiile declarate de beneficiarii finali sunt fictive, fără provenienţa reală a bunurilor şi serviciilor.

În ceea ce priveşte condiţia privind iminenţa producerii unei pagube, s-a arătat în motivele de recurs, că aceasta nu se prezumă, ci trebuie dovedită, că nu este suficientă simpla afirmaţie a persoanei presupus vătămate, în lipsa unor probe.

A precizat recurenta că prin Decizia emisă de DGRFP Iaşi, organul competent în soluţionarea contestaţiei formulate de intimată a decis suspendarea acesteia până la judecarea cauzei penale nr. 1413 din 1.07.2016 pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui.

Referitor la plata cheltuielilor de judecată, a apreciat recurenta că nu poate fi reţinută în cauză ideea de culpă procesuală. De asemenea s-a solicitat în subsidiar reducerea cheltuielilor reprezentând onorariul avocatului, la ceea ce este în mod real şi rezonabil plătit, sens în care a fost invocată jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza Weissman şi alţii împotriva României şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, reprezentată de Decizia nr. 401/14.07.2005.

Raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. s-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate în sensul respingerii cererii de suspendare a deciziei de impunere.

Recursul pârâtei Administraţia Judeţeană a finanţelor publice Vaslui prezintă un conţinut identic cu cel al DGRFP Iaşi

Apărările intimatului

Intimata reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat menţinerea sentinţei atacate ca fiind legală şi temeinică.

S-a invocat inadmisibilitatea celor două recursuri având în vedere că acestea nu cuprind motive de casare a sentinţei atacate, ci în cuprinsul lor au fost reluate aspectele susţinute în faţa primei instanţe.

Procedura în faţa instanţei de recurs

Raportul întocmit în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 7 decembrie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 15 februarie 2018 s-a respins excepţia inadmisibilităţii recursurilor invocată de intimata- reclamantă SC A. SRL şi s-au admis în principiu recursurile formulate de pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Direcţia Regională de Administrare Fiscală Iaşi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui împotriva Sentinţei nr. 175 din 17 octombrie 2016 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Considerentele şi soluţia instanţei de recurs

Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză precum şi în conformitate cu art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată pentru următoarele considerente:

În conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din Noul C. proc. civ. recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În fapt, se reţine că prin Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x/16.06.2016, s-au stabilit în sarcina SC A. SRL obligaţii suplimentare de plata privind impozitul pe profit, TVA dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente acestora în suma totala de 1.761.346 RON, astfel: Impozit pe profit stabilit suplimentar pentru perioada 01/01/2011 - 30/06/2015 = 562.226 RON la care se adaugă dobânzi/majorări de întârziere la plata impozitului pe profit calculate pentru perioada 25/04/2011 - 20/06/2016 = 75.311 RON şi penalităţi de întârziere la plata impozitului pe profit calculate pentru perioada 25/04/2011 -01/06/2016= 46.737 RON; TVA suplimentar de plata pentru perioada 01/03/2011 - 31/07/2015 = 866.010 RON, la care se adaugă dobânzi/majorări de întârziere la plata TVA = 129.599 RON şi penalităţi de întârziere la plata TVA = 81.463 RON.

Societatea a fost verificată fiscal în perioada 16/09/2015 - 10/06/2016, inspecţia fiscală având ca obiectiv verificarea modului de calculare, evidenţiere, declarare şi virare a obligaţiilor fiscale datorate bugetului general consolidat al statului pentru perioada cuprinsa între data 01/03/2011 - 31/07/2015 (pentru TVA), respectiv 01/01/2011 - 30/06/2015 (pentru impozitul pe profit). Prin raportul de inspecţie fiscală nr. x/16.06.2016 s-au reţinut modificări privind baza de impunere, astfel ca s-au stabilit diferenţe faţă de profitul impozabil calculat, înregistrat şi declarat de subscrisa, precum şi stabilirea de sume suplimentare la bugetul de stat privind taxa pe valoare adăugată.

Pentru a stabili aceste sume suplimentare de plată, organele de inspecţie fiscală au apreciat că o serie de tranzacţii comerciale (achiziţii de bunuri) efectuate de reclamantă cu un număr de opt furnizori în anii 2014 - 2015 au fost nereale, respectiv, au considerat că tranzacţiile în cauză ar fi fost fictive, fără provenienţa reală a bunurilor, cu consecinţa diminuării creanţei fiscale datorate către bugetul de stat de către ultimul beneficiar al facturilor (în speţă, reclamanta) şi, în consecinţă, tranzacţiile în cauză nu acordă drept de deducere a cheltuielilor şi TVA aferentă, reţinându-se incidenţa art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

În drept, prin Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 s-au instituit proceduri speciale de suspendare a executării actului administrativ, proceduri prevăzute de art. 14 şi art. 15 din lege, atât în faza procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din actul normativ indicat, cât şi în faza sesizării instanţei cu cererea de anulare a respectivului act administrativ.

Art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că "În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".

Deci, cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Analizând hotărârea atacată, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că probele administrate în cauză oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi fac verosimilă iminenţa producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării.

Înalta Curte constată că întotdeauna cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată.

Cu privire la prima condiţie legală - existenţa unui caz bine justificat - constată Înalta Curte, că în cauză există o "îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ" în măsura în care, deşi este corect argumentul recurentei în sensul că aspectele care ţin de realitatea operaţiunilor sale economice derulate cu alte entităţi juridice, precum şi de analiza stării de inactivitate fiscală a partenerilor săi contractuali, nu sunt apte de verificare în calea cererii de suspendare a titlului de creanţă emis de organul fiscal, totuşi, se observă că organul fiscal a reţinut în ceea ce priveşte diferenţele profitului impozabil declarat, aspecte identificate în cadrul controlul efectuat în anul 2016 şi doar în ceea ce priveşte conduita partenerilor contractuali

Astfel, s-a reţinut din contorul încrucişat că "în prezent" majoritatea celor 8 societăţi sunt inactive ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor declarative, că acestea nu funcţionează la sediul social/domiciliul fiscal declarat care sunt la adrese de avocat, sau apartamente de bloc, însă deşi s-a stabilit existenţa unei suspiciuni în ceea ce priveşte realitatea operaţiunilor comerciale derulate în perioada 2011 şi 2014 - 2015, nu s-a verificat dacă societăţile erau inactive sau nu la data fiecărei operaţiuni.

În cadrul motivelor de recurs pârâtele s-au limitat la a expune situaţia de fapt reţinuta în decizia de impunere şi în întâmpinare, fără a aduce niciun argument care să combată reţinerile primei instanţe, sau pe cele ale reclamantei, care a extras din Registrul contribuabililor inactivi date din care rezultă că fiecare dintre cei 8 furnizori era activ la momentul efectuării tranzacţiilor cu aceasta.

Or, acest aspect este suficient să contureze condiţia cazului bine justificat şi să răstoarne prezumţia de legalitate de care se bucură actul administrativ-fiscal.

Cât priveşte îndeplinirea cerinţei privind paguba iminentă, se impune a fi subliniat faptul că iminenţa prejudiciului nu trebuie dovedită cu certitudine absolută, ci este suficient, mai ales atunci când realizarea prejudiciului depinde de intervenţia unui ansamblu de factori, ca acesta să poată fi prevăzut cu un grad de probabilitate suficient de mare, cum este cazul şi în situaţia dedusă prezentei judecăţi.

Or în cauză nu poate fi neglijat faptul că executarea silită a sumei de 1.761.346 de RON, raportat la întregul profit net al reclamantei pe anul 2015, în cuantum de 199.337 RON, ar aduce societăţii prejudicii economice care nu ar putea fi ulterior înlăturate în ipoteza anulării actelor fiscale. De asemenea, reţine instanţa şi conduita fiscală corectă a reclamantei, în raport de achitarea datoriilor la bugetul de stat, aspect avut în vedere şi de Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, care prin Sentinţa nr. 199/2016 a anulat decizia de instituire a măsurilor asigurătorii asupra reclamantei.

În ceea ce priveşte recursurile care privesc acordarea cheltuielilor de judecată, iar în subsidiar cuantumul acestora, Înalta Curte reţine că soluţia este în acord cu dispoziţiile art. 453 alin. 1 din C. proc. civ. potrivit cu care: "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Referitor la cuantumul acestora, instanţa reţine că, pentru a obţine rambursarea cheltuielilor de judecată, trebuie observată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

În ceea ce priveşte prima condiţie, instanţa observă că reclamanta a depus la dosar facturile şi contractul de asistenţă juridică din care rezultă că aceasta a achitat apărătorului ales suma de 4461,20 RON. Pentru a stabili îndeplinirea celorlalte condiţii, instanţa va analiza proporţionalitatea cuantumului onorariului de avocat cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse. Sub acest aspect, instanţa constată că obiectul prezentului litigiu are o complexitate medie fiind vorba despre o cerere de suspendare a executării unor acte fiscale, iar suma stabilită cu titlu de onorariu avocat respectă principiul proporţionalităţii.

Totodată, în temeiul aceloraşi dispoziţii, respectiv art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentele la plata sumei de 2790 de RON, cu titlu cheltuieli de judecată în recurs.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Constatând că sentinţa recurată este legală şi temeinică şi că nu există motive care să atragă casarea acesteia, în conformitate cu prevederile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Direcţia Regională de Administrare Fiscală Iaşi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui împotriva Sentinţei nr. 175 din 17 octombrie 2016 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Obligă recurentele la plata sumei de 2790 de RON, cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-reclamante.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 martie 2018.

Procesat de GGC - GV