Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 14/2019 AI generated

Contractual damages claim inadmissible where creditor must pursue claims in insolvency proceedings despite lack of final judgment

Case Number Decizia nr. 14/2019
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal of the administrative territorial unit, leaving the lower court's judgment in force, which had rejected the claim for contractual damages of approximately 1.17 million RON. The dispute concerned a public investment project where the plaintiff beneficiary alleged that the defendant ministry (funding authority) and a construction company breached a grant and works contract, causing project delay and loss of funding; however, the construction company was subject to insolvency proceedings initiated under the 2006 Insolvency Law. The court held that the action against the constructor was inadmissible because claims against an insolvent debtor must be filed exclusively within the insolvency procedure for admission to the creditor table, rather than through a direct claim for performance or damages. Regarding the ministry, the court found no contractual fault, as the plaintiff, acting as a co-beneficiary alongside the ministry, possessed an equal right to terminate the contract and enforce contractual remedies against the contractor but failed to do so, thus barring recovery based on the principle that one cannot profit from one's own lack of diligence.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 1350 C. civ, art. 493 alin. (4) din C. proc. civ, art. 493 din C. proc. civ, art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ; Contractual damages claim inadmissible where creditor must pursue claims in insolvency proceedings despite lack of final judgment: The dispute concerned a public investment project where the plaintiff beneficiary alleged that the defendant ministry (funding authority) and a construction company breached a grant and works contract, causing project delay and loss of funding; however, the construction company was subject to insolvency proceedings initiated under the 2006 Insolvency Law. The court held that the action against the constructor was inadmissible because claims against an insolvent debtor must be filed exclusively within the insolvency procedure for admission to the creditor table, rather than through a direct claim for performance or damages. Regarding the ministry, the court found no contractual fault, as the plaintiff, acting as a co-beneficiary alongside the ministry, possessed an equal right to terminate the contract and enforce contractual remedies against the contractor but failed to do so, thus barring recovery based on the principle that one cannot profit from one's own lack of diligence.

Keywords

AI generated
contractual damages insolvency construction contract claim to profit public works costs of late payment

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 496 alin. (1) din C. proc. civ.

Procedural basis cited in the dispositive for dismissing the appeal as unfounded.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 14 mai 2015, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Zlatna, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Economiei şi Societatea A. SA, a solicitat instanţei să constate că, prin încălcarea obligaţiilor contractuale asumate de cei doi pârâţi prin contractul nr. x/2012, a fost creat reclamantei un prejudiciu în sumă de 1.176.925,32 RON şi să oblige pârâtul Ministerul Economiei la plata acestei sume.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 232 din 28 decembrie 2015, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal:

(i) a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerului Economiei, Comerţului şi Turismului;

(ii) a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi, în consecinţă, a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Zlatna, în contradictoriu cu pârâta Societatea A. SA;

(iii) a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Zlatna, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei, Comerţului şi Turismului.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 232/28.12.2015, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Zlatna, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

Cât priveşte motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a apreciat că instanţa de fond nu a realizat o veritabilă motivare a hotărârii cu privire la obligaţiile contractuale ale părţilor contractului nr. x/21.03.2012.

Totodată, recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea atacată cuprinde argumente contradictorii, întrucât, pe de-o parte, susţine că cererea cu privire la pârâta Societatea A. SA nu este o cerere în constatarea unui drept, ci a unei stări de fapt, iar pe de altă parte, instanţa de fond a susţinut că există deschisă o cale în realizarea dreptului, prin valorificarea pretenţiilor în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de admitere a creanţei. Or, recurenta-reclamantă a apreciat că o astfel de cerere nu putea fi formulată în procedura specială a insolvenţei, în lipsa constatării culpei contractuale, întrucât o cerere de admitere a creanţei presupune preexistenţa unui titlu executoriu.

Referitor la motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea de fond este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1350 C. civ., referitoare la răspunderea contractuală, prima instanţă făcând o greşită interpretare asupra obligaţiilor contractuale ce revin părţilor.

Raporturile dintre reclamantă şi pârâtul Ministerul Economiei izvorăsc dintr-un contract, mai exact din acordul de grant, din care rezultă că implementarea proiectului urma fi făcută de acest pârât, iar la finalizarea proiectului, lucrarea urma a fi predată reclamantei, conform art. 2.7. şi 2.9.

Din cuprinsul contractului nr. x/21.03.2012, rezultă că recurenta-reclamantă nu avea posibilitatea de a solicita rezilierea contractului de execuţie de lucrări, având doar calitatea de beneficiar al lucrării şi, ca atare, recurenta-reclamantă nu a avut nici posibilitatea de a lua măsuri faţă de întârzierea efectuării lucrărilor de către constructor, acest drept aparţinând intimatului-pârât Ministerul Economiei.

Termenul pentru finalizarea lucrărilor era de esenţa contractului, depăşirea acestui termen ducând la pierderea finanţării, iar culpa nu a aparţinut doar constructorului care nu a efectuat lucrarea, ci şi finanţatorului, intimatul-pârât Ministerul Economiei, care, deşi a fost atenţionat cu privire la întârzierile contractuale, nu a luat nicio măsură. Potrivit prevederilor art. 15.2 din contractul nr. x/21.03.2012, nerespectarea dispoziţiilor art. 8.2, referitor la termenul de execuţie, constituie un motiv de reziliere a contractului, dar intimatul-pârât nu a dat curs acestor prevederi, ceea ce a dus la pierderea finanţării pentru acest obiectiv.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că instanţa de fond nu a făcut o analiză a obligaţiilor contractuale, nu a făcut trimitere la clauzele contractuale invocate de către recurenta-reclamantă şi nu s-a raportat la normele de drept material care reglementează răspunderea contractuală şi nici la normele de interpretare ale contractelor.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 14 aprilie 2016, intimatul-pârât Ministerul Economiei a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 14 februarie 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin Rezoluţia din 9 octombrie 2018, Înalta Curte a stabilit termenul pentru judecata pe fond a recursului, constatând că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5)-(7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Zlatna este nefondat, pentru următoarele considerente:

II.1. Referitor la motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă a arătat că prima instanţă nu a examinat argumentele expuse prin apărările formulate în cauză, referitoare la neîndeplinirea obligaţiilor contractuale ale părţilor semnatare ale contractului nr. x/21.03.2012.

Înalta Curte apreciază a fi nefondată această critică de nelegalitate, constatând că prima instanţă a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentinţa recurată cuprinzând argumente care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele expuse de părţi şi elementele de fapt şi de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a reţinut că cererea cu soluţionarea căreia a fost învestit este neîntemeiată.

Instanţa de control judiciar reţine că hotărârea judecătorească nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susţineri formulate de părţile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susţine soluţia pronunţată în cauză.

De altfel, Înalta Curte constată că, prin considerentele hotărârii atacate, prima instanţă a analizat apărările reclamantei referitoare la obligaţiile contractuale ale părţilor, apreciind că acestea sunt neîntemeiate, expunând detaliat argumentele care au condus la această concluzie.

În realitate, recurenta-reclamantă formulează critici privind caracterul neîntemeiat al considerentelor primei instanţe, or aceste critici nu pot forma obiectul unei analize circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., urmând a fi avute în vedere din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că, din cuprinsul hotărârii nu rezultă existenţa unor motive contradictorii, în sensul celor arătate de recurenta-reclamantă, aspectele privitoare la calea procedurală pe care recurenta-reclamantă o avea la dispoziţie pentru a-şi valorifica pretenţiile fiind corect identificată şi analizată de prima instanţă, prin raportare la petitul cererii de chemare în judecată şi la prevederile art. 35 C. proc. civ. şi ale art. 75 din Legea nr. 85/2014. Şi în acest caz, criticile recurentei-reclamante nu se subsumează acestui motiv de casare, reprezentând critici de nelegalitate circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce urmează a fi analizate din această perspectivă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

II.2. Referitor la motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte soluţia de admitere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii formulată împotriva pârâtei Societatea A. SA, recurenta-reclamantă a susţinut, contrar celor arătate în hotărârea atacată, că prevederile art. 75 din Legea nr. 85/2014 nu permit formularea unei acţiuni în realizarea dreptului, fiind necesar a se introduce, anterior, o cerere în constatarea culpei contractuale, ceea ce reclamanta a şi urmărit prin prezenta acţiune.

Înalta Curte reţine că, prin încheierea pronunţată la data de 15.05.2013, în Dosarul nr. x/2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei împotriva debitoarei Societatea A. SA, în temeiul prevederilor art. 32 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, în vigoare la data pronunţării încheierii. Aşadar, legea în baza căreia s-a declanşat şi, ulterior, derulat procedura de insolvenţă a intimatei-pârâte era Legea nr. 85/2006, şi nu Legea nr. 85/2014, cum a susţinut recurenta-reclamantă şi în raport de care, în mod greşit, a analizat instanţa de fond excepţia inadmisibilităţii.

Pe cale de consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 22 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va analiza susţinerile recurentei-reclamante prin raportare la regulile de drept aplicabile litigiului, respectiv prevederile Legii nr. 85/2006, constatând că soluţia instanţei de fond cu privire la excepţie se menţine şi în această situaţie.

Potrivit art. 64 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/2006:

"(1) Cu excepţia salariaţilor ale căror creanţe vor fi înregistrate de administratorul judiciar conform evidenţelor contabile, toţi ceilalţi creditori, ale căror creanţe sunt anterioare datei de deschidere a procedurii, vor depune cererea de admitere a creanţelor în termenul fixat în sentinţa de deschidere a procedurii; cererile de creanţe vor fi înregistrate într-un registru, care se va păstra la grefa tribunalului. (2) Cererea de admitere a creanţelor trebuie făcută chiar dacă acestea nu sunt stabilite printr-un titlu."

Art. 67 alin. (1) din acelaşi act normativ stabileşte că:

"Administratorul judiciar va proceda de îndată la verificarea fiecărei cereri şi a documentelor depuse şi va efectua o cercetare amănunţită pentru a stabili legitimitatea, valoarea exactă şi prioritatea fiecărei creanţe.", iar, în continuare, art. 72 prevede:

"Ca rezultat al verificărilor făcute, administratorul judiciar/lichidatorul va întocmi şi va înregistra la tribunal un tabel preliminar cuprinzând toate creanţele împotriva averii debitorului, precizând că sunt: chirografare, garantate, cu priorităţi, sub condiţie sau nescadente şi arătând pentru fiecare numele/denumirea creditorului, suma solicitată de creditor şi suma acceptată de administratorul judiciar."

Totodată, art. 73 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 stipulează că:

"Debitorul, creditorii şi orice altă parte interesată vor putea să formuleze contestaţii cu privire la creanţele şi drepturile de preferinţă trecute de administratorul judiciar/lichidator în tabelul preliminar de creanţe."

Înalta Curte constată că legiuitorul a prevăzut în mod expres că, în cazul debitorului supus procedurii insolvenţei, valorificarea creanţelor va putea fi realizată doar în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea unei cereri de admitere a creanţei şi urmarea procedurilor de înscriere în tabelul creditorilor, respectiv de contestare, după caz. Aşadar, legea nu interzice formularea unor cereri în realizarea dreptului, ci doar stabileşte calea procedurală (depunerea unei cereri de creanţă), organul îndrituit să analizeze legitimitatea creanţei (administratorul judiciar), precum şi instanţa competentă să analizeze temeinicia cererilor (judecătorul sindic), în cazul neînscrierii creanţei în tabelul creditorilor sau al contestării înscrierii de persoanele interesate, împrejurări care nu înlătură de la aplicare prevederile art. 35 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a reţinut în mod corect că recurenta-reclamantă a solicitat, în raport de pârâta A. SA, constatarea unei stări de fapt, respectiv a nefinalizării de către constructor a lucrărilor ce fac obiectul Contractului nr. x/2012, cerere cu vădit caracter inadmisibil, în condiţiile în care art. 30 din C. proc. civ. arată că obiectul acţiunii judiciare îl reprezintă soluţionarea în justiţie a unei situaţii juridice.

În subsidiar, în măsura în care această pretenţie ar putea fi calificată drept o cerere în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept (respectiv a dreptului la obţinerea de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin nerespectarea prevederilor contractuale ce impun executarea lucrărilor într-un termen fixat), dispoziţiile art. 35 din C. proc. civ. se opun formulării unei astfel de cereri, în condiţiile în care există deschisă calea unei acţiuni în realizarea dreptului (a obligării pârâtei la plata despăgubirilor contractuale), acţiune ce poate fi formulată conform prevederilor Legii nr. 75/2016, astfel cum s-a arătat anterior.

Înalta Curte va respinge, ca nefondată şi critica privitoare la greşita interpretare a prevederilor contractului nr. x/2012, cu referire la culpa contractuală a intimatului-pârât Ministerul Economiei.

În esenţă, recurenta-reclamantă a susţinut prin recursul declarat în cauză că s-a aflat în imposibilitatea de a lua măsuri, inclusiv a măsurii rezilierii contractuale, faţă de constructorul care nu a respectat termenul de finalizare a lucrărilor, ca urmare a faptului că avea doar calitatea de beneficiar în contractul nr. x/2012. Totodată, a apreciat că măsurile puteau fi luate doar de autoritatea finanţatoare, respectiv intimatul-pârât Ministerul Economiei, care, atenţionat fiind, nu a procedat în acest sens şi, astfel, s-a ajuns la pierderea finanţării de către beneficiar.

Aceste argumente nu au fost susţinute de recurenta-reclamantă prin indicarea punctuală a prevederilor contractuale pe care se întemeiază, fiind făcute doar trimiteri la prevederile art. 15.2 pct. c (i) din contract, care prevăd sancţiunea rezilierii contractului pentru nerealizarea lucrărilor de către antreprenor.

Instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a analizat prevederile contractului de lucrări, precum şi împrejurările care au condus la rezilierea acestuia, observând în mod judicios că şi recurenta-reclamantă avea dreptul contractual de a rezilia contractul pentru nerespectarea de către constructor a termenului de finalizare a lucrărilor.

Astfel, analizând prevederile contractuale, Înalta Curte constată că atât Agenţia Română pentru Dezvoltarea Durabilă a Zonelor Industriale (antecesorul intimatului-pârât Ministerul Economiei), cât şi reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Zlatna aveau calitatea de Beneficiari ai contractului nr. x/2012 (a se vedea în acest sens dosarul instanţei de fond), iar potrivit art. 15.2 din Condiţiile generale ale contractului (dosar fond), dreptul de reziliere a contractului aparţinea Beneficiarului, în general, fără a se stipula vreo diferenţiere sau restrângere a drepturilor unuia dintre cei doi beneficiari ai contractului. Aşadar, dreptul de a aplica măsurile privitoare la răspunderea contractuală revenea, în egală măsură, ambilor beneficiari, fiind neîntemeiată susţinerea recurentei-reclamante în sensul că intimatul-pârât Ministerul Economiei avea dreptul exclusiv de a lua măsuri împotriva constructorului.

Nici argumentul existenţei Acordului de grant, încheiat între Agenţia Română pentru Dezvoltarea Durabilă a Zonelor Industriale (antecesorul intimatului-pârât Ministerul Economiei) şi reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Zlatna nu este de natură a schimba această concluzie, prevederile invocate de către recurenta-reclamantă, respectiv art. 2.7 şi 2.9 din acest acord, neavând conţinutul invocat prin motivele de recurs, ci vizează măsuri de ordin financiar-contabil, privitoare la conducerea contabilităţii cheltuielilor aferente proiectului.

Totodată, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă, contrar celor afirmate de recurenta-reclamantă, că autoritatea finanţatoare a luat măsurile contractuale care se impun faţă de constructorul aflat în culpă, mergând până la rezilierea contractului de lucrări nr. x/2012, astfel cum rezultă din Minuta întocmită la data de 17.01.2013, semnată şi de reprezentantul recurentei-reclamante.

Chiar în măsura în care s-ar aprecia asupra existenţei unei culpe a intimatului-pârât Ministerul Economiei în pierderea finanţării de către recurenta-reclamantă, aceasta nu ar înlătura culpa recurentei-reclamante înseşi, care beneficia de aceleaşi drepturi contractuale şi avea la dispoziţie aceleaşi instrumente juridice ca şi intimatul-pârât, iar dreptul de a obţine despăgubiri nu poate fi întemeiat pe propria lipsă de diligenţă, conform principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Zlatna, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Zlatna împotriva Sentinţei civile nr. 232 din 28 decembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 ianuarie 2019.

Procesat de GGC - GV