Payment of pensioner travel coupons under Law 147/2000 and the Ministry of Transport's liability for delayed budgetary transfers.

Asupra recursurilor de faţă,

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC "A." SA a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii şi Ministerul Finanţelor Publice, solicitând:

(i) obligarea primului pârât la întocmirea documentaţiei în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente şi necesare plăţii deconturilor lunare centralizate expediate de reclamantă în perioada martie 2014 - septembrie 2014, reprezentând diferenţa de 50% din tariful cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii transportaţi de reclamantă, precum şi la plata efectivă a sumei de 290.391,25 RON, la care se va adăuga dobânda legală ce se va calcula începând cu data de 20 a lunii pentru care sunt datorate şi până la data plăţii efective;

(ii) obligarea Ministerului Finanţelor Publice să aprobe finanţarea şi să aloce fondurile băneşti necesare efectuării plăţii;

(iii) îndeplinirea obligaţiilor să se realizeze sub sancţiunea unei amenzi aplicabile persoanei culpabile de neexecutarea obligaţiei în termen ce 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunţa, conform art. 18 alin. (5), corelat cu art. 24 din Legea nr. 554/2004.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 70 din 18 martie 2015, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte cererea reclamantei SC A. SA şi, în consecinţă, a obligat pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii la întocmirea documentaţiei pentru solicitarea şi obţinerea vizei controlului delegat al Ministerului Finanţelor Publice, în vederea deschiderii creditelor bugetare necesare pentru plata deconturilor lunare centralizate întocmite de reclamantă pentru perioada martie - septembrie 2014, reprezentând diferenţa de 50% din tariful cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii transportaţi de reclamantă, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, sub sancţiunea aplicării unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere.

A obligat pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii la plata către reclamantă a sumei de 161.761,75 RON, reprezentând diferenţa de 50% din tariful cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii transportaţi de reclamantă, în perioada martie - septembrie 2014, precum şi la plata dobânzii legale cu începere de la data introducerii cererii de chemare în judecată - 17.11.2014 şi până la data plăţii efective, respingând în rest acţiunea faţă de pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii.

A respins acţiunea reclamantei ca formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, faţă de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.

A obligat pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii la plata către reclamantă a sumei 350 RON, cheltuieli de judecată.

A admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii împotriva Ministerului Finanţelor Publice şi a obligat chematul în garanţie la alocarea fondurilor necesare şi la plata către pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii a sumelor cu care acesta a căzut în pretenţii în prezenta cauză.

1.3. Cererile de recurs

Împotriva Sentinţei civile nr. 70 din 18 martie 2015 au declarat recurs pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii şi pârâtul-chemat în garanţie Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara.

1.3.1. Pârâtul Ministerul Transporturilor a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii formulate în contradictoriu cu această autoritate, ca nefondată.

În motivarea recursului, s-a arătat, mai întâi, că recurentul a achitat integral datoria de 204.257,25 RON către SC A. SA, reprezentând contravaloarea deconturilor aferente lunilor mai- septembrie 2014, rezultate din aplicarea Legii nr. 147/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

A mai susţinut că instanţa de fond a soluţionat în mod greşit excepţia inadmisibilităţii pentru capătul 2 de cerere, raportat la formularea tardivă a plângerii prealabile pentru solicitările de plată aferente lunilor iunie şi iulie 2014 invocată de recurent, cu motivarea că acţiunea reclamantei se îndreaptă împotriva unui act administrativ asimilat în sensul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, iar faţă de dispoziţiile art. 7 alin. (5) nu ar fi obligatorie formularea plângerii prealabile. Neplata de către recurent a sumelor pretinse de intimata-reclamantă prin cererea de chemare în judecată nu s-a datorat refuzului nejustificat al recurentului şi nici abuzului de putere, ci faptului că acestuia nu i-au fost alocate din bugetul de stat sumele necesare efectuării acestor plăţi de către Ministerul Finanţelor Publice.

Prima instanţă în mod greşit a obligat recurentul la plata dobânzii legale în baza art. 1535 alin. (1) din C. civ., fără a argumenta aplicarea acestui articol, ceea ce echivalează practic cu o lipsă a motivării soluţiei.

Obligaţia de plată a subvenţiilor este o obligaţie de plată asumată de Statul Român, iar nu de Ministerul Transporturilor, ceea ce nu conferă Ministerului calitatea de debitor al obligaţiei, ci doar pe cea de intermediar, context în care nu se justifică concluzia instanţei de fond că reclamanta este îndreptăţită la plata dobânzii, ca daune-interese.

Obligaţia de plată care incumbă recurentului este condiţionată de alocarea de la bugetul de stat a acestor sume, Ministerul Finanţelor Publice având calitatea de finanţator al pretenţiilor deduse judecăţii, astfel încât nu poate fi reţinută culpa ministerului pentru neplata acestor obligaţii.

Penalităţile acordate reclamantei nu au niciun fundament de drept, între reclamantă şi Ministerul Transporturilor nu a fost încheiat niciodată vreun contract care să cuprindă obligaţii de plată, astfel că nu există nicio normă legală sau convenţională care să justifice obligarea recurentului la plata dobânzii legale.

Apoi, deşi a reţinut în mod corect faptul că obligaţia de plată a Ministerului Transporturilor nu poate fi realizată decât după alocarea de către Ministerul Finanţelor Publice a fondurilor necesare efectuării plăţii, în mod contradictoriu obligă recurentul la plata dobânzii legale.

1.3.2. Recurentul Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, a solicitat casarea sentinţei recurate, şi, în rejudecare, constatarea lipsei calităţii sale procesuale pasive, respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în garanţie a M.F.P., formulată de pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, iar în subsidiar, pe fondul cauzei, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, pentru motive încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat.

A invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, cu motivarea că sumele necesare plăţilor solicitate de intimată se asigură din bugetul Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii, ordonator principal de credite care are atribuţii privind efectuarea plăţilor, şi nu din bugetul Ministerului Finanţelor Publice

În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie, a argumentat, în esenţă, că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 60 - 63 C. proc. civ., respectiv existenţa unei obligaţii de garanţie sau despăgubire în sarcina recurentului.

Rolul Ministerului Finanţelor Publice în ceea ce priveşte decontarea legitimaţiilor de călătorie cu reducere de 50% constă în aprobarea deschiderilor de credite bugetare, la solicitarea Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii, prevederea acestor sume în bugetul propriu al acestuia din urmă fiind o obligaţie ce revine în exclusivitate acestui minister.

A solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, având în vedere că plata sumelor de bani solicitate de intimată este limitată prin lege la suma creditelor bugetare aprobate prin legile anuale bugetare cu această destinaţie în bugetul Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii, în limita creditelor bugetare aprobate.

1.4. Apărarea intimatei-reclamante

1.4.1 Prin întâmpinare, intimata-reclamantă SC A. SA a solicitat, în principal, anularea recursului formulat de pârâtul Ministerul Transporturilor, în subsidiar respingerea acestuia, ca nefondat, argumentând, în esenţă, că în mod corect a fost obligat recurentul la plata dobânzii legale pentru sumele pe care nu le decontase în termen.

1.4.2. A solicitat anularea recursului formulat de Ministerul Finanţelor Publice, susţinând că motivele invocate de către acesta nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

A mai solicitat, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, argumentând că, raportat la dispoziţiile Cap. 6 din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 147/2000, între Ministerul Transporturilor şi Ministerul Finanţelor Publice există raporturi juridice, în baza cărora cererea de chemare în garanţie este admisibilă.

2. Procedura de soluţionare a recursurilor

2.1. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 7 februarie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din 12 decembrie 2017, completul filtru a constatat, faţă de conţinutul raportului întocmit în cauză, că recursurile îndeplinesc condiţiile de admisibilitate, a respins excepţia nulităţii recursurilor, invocată de intimata SC A. SA, şi, pe cale de consecinţă, le-a declarat ca fiind admisibile în principiu, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecata pe fond a acestora.

2.2. Analiza motivelor de casare invocate

Examinând actele şi înscrisurile cauzei, raportat la susţinerile părţilor şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată recursurile nefondate şi le va respinge, pentru următoarele considerente.

2.2.1. Referitor la recursul declarat de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice

Criticile recurentului circumscrise motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 nu pot fi primite, în raport cu prevederile art. 60 din C. proc. civ., potrivit cărora poate fi chemată în garanţie persoana împotriva căreia se poate îndrepta cel căzut în pretenţii.

În sistemul normativ instituit de Legea nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern, de H.G. nr. 2403/2004 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 147/2000, autorităţile publice cu atribuţii în administrarea şi utilizarea fondurilor alocate de la bugetul de stat sunt Ministerul Transporturilor - Direcţia Generală Economică şi Buget, în ceea ce priveşte verificarea deconturilor, centralizarea, avizarea, obţinerea aprobării finanţării şi repartizarea fondurilor obţinute de la bugetul de sat şi Ministerul Finanţelor Publice, în privinţa aprobării finanţării şi repartizării creditelor bugetare către Ministerul Transporturilor.

Art. 32 din H.G. nr. 2403/2004 prevede că "după aprobarea finanţării şi primirii creditelor bugetare de la Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia generală economică şi buget din cadrul Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului va efectua viramente către operatorii de transport feroviar, rutier sau naval, cu încadrarea în limitele aprobate pentru această destinaţie prin bugetul de stat al Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului."

Faţă de acestea, se constată că soluţia dată de prima instanţă cererii de chemare în garanţie reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

2.2.2. Cu privire la recursul formulat de pârâtul Ministerul Transporturilor (i) Verificând, mai întâi, sentinţa recurată prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurentul Ministerul Transporturilor, Curtea constată că nu se poate susţine incidenţa niciuneia dintre ipotezele reglementate de textul de lege invocat, în speţă fiind respectate exigenţele prevăzute de dispoziţiile art. 425 alin. (1) din C. proc. civ.

Raportat la obiectul cauzei, instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se, atât la susţinerile părţilor, cât şi la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Din simpla lecturare a hotărârii recurate, nu poate fi reţinută contradictorialitatea considerentelor în sensul invocat de recurent, în ceea ce priveşte soluţia de acordare a dobânzilor. Judecătorul fondului s-a raportat la dispoziţiile art. 1.535 alin. (1) din C. civ. şi a stabilit culpa recurentului prin prisma dispoziţiilor art. 31 şi 32 din H.G. nr. 2403/2004, pe când responsabilitatea Ministerului Finanţelor Publice în procedura de decontare a constituit temeiul admiterii cererii de chemare în garanţie.

(ii) În continuare, examinând motivul de recurs ce vizează aplicarea greşită a normelor de drept material, prevăzut de 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată, mai întâi, că critica recurentului privind modul în care a fost soluţionată excepţia inadmisibilităţii capătului 2 de cerere este nefondată.

Astfel, obiectul judecăţii este dat de refuzul pârâtului Ministerul Transporturilor de soluţionare a cererii reclamantei de acordare a contravalorii deconturilor aferente perioadei martie - septembrie 2014 privind prestaţiile efectuate în baza cupoanelor pentru călătoriile efectuate cu mijloacele de transport proprii de către pensionari, cu reducere de 50%, prin aplicarea prevederilor Legii nr. 147/2000.

Refuzul de soluţionare a cererii reprezintă act administrativ asimilat, în sensul art. 2 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar într-o astfel de situaţie plângerea prealabilă sesizării instanţei nu este necesară, potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (5) din aceeaşi lege, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond.

În consecinţă, excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa plângerii prealabile este neîntemeiată.

(iii) În ceea ce priveşte fondul acţiunii, criticile recurentului sunt de asemenea neîntemeiate, motivarea primei instanţe fiind suficientă sub acest aspect.

Intimata-reclamantă a prestat activităţi de transport auto, inclusiv pentru persoane care beneficiază de facilităţi potrivit Legii nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern. Pentru aceste persoane a întocmit borderourile şi situaţiile centralizatoare şi le-a depus la Ministerul Transporturilor.

Instanţa de control judiciar are în vedere prevederile art. 28 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 147/2000 şi ale Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 71/2004, aprobate prin H.G. nr. 2403/2004, potrivit cărora, după verificarea deconturilor până la data de 20 a lunii în care au fost primite, Ministerul Transporturilor - Direcţia Generală Economică şi Buget va întocmi documentaţia pentru solicitarea şi obţinerea vizei controlorului delegat al Ministerului Finanţelor Publice, în vederea deschiderii creditelor bugetare, iar după aprobarea finanţării şi primirii creditelor bugetare de la Ministerul Finanţelor Publice, aceeaşi direcţie va efectua viramente către operatorii de transport feroviari, rutieri şi navali, cu încadrarea în limitele aprobate pentru această destinaţie prin buget la Ministerul Transporturilor.

Prin urmare, afirmaţiile Ministerului Transporturilor referitoare la împrejurarea că are calitatea de intermediar în operaţiunile de decontare nu pot fi reţinute, în condiţiile în care H.G. nr. 2403/2004 stabileşte în mod clar procedura de decontare, astfel încât rectificarea bugetară se face la iniţiativa Ministerului Transporturilor în calitate de ordonator special de credite, aşa cum este prevăzut şi reglementat de dispoziţiile legale în vigoare.

Aşadar, Ministerul Transporturilor are atribuţia de a efectua viramentele pentru decontarea cupoanelor de călătorie emise în baza Legii nr. 147/2000, acesta fiind titularul raporturilor juridice stabilite în procedura de decontare prevăzută de Hotărârea Guvernului nr. 2403/2004.

În condiţiile în care Ministerul Transporturilor nu a efectuat viramente către operatorul de transport - reclamanta din prezenta cauză, consecinţă directă a neîndeplinirii obligaţiilor ce îi incumbau conform prevederilor art. 29 şi 31 din H.G. nr. 2403/2004, acest pârât este în culpă, independent de faptul că, la rândul său, Ministerul Finanţelor Publice nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii ce se degajă din prevederile imperative şi inderogabile ale H.G. nr. 2403/2004.

Recurentul este cel care are obligaţia, conform prevederilor art. 32 din H.G. nr. 2403/2004, să plătească operatorilor de transport sumele rezultate din aplicarea prevederilor Legii nr. 147/2000, adică 50% din contravaloarea cupoanelor de călătorie de care beneficiază pensionarii transportaţi de aceşti operatori.

Administraţia publică nu se poate sustrage de la executarea unor obligaţii legale prin invocarea lipsei fondurilor deoarece, într-o astfel de situaţie, dispoziţiile legale ar fi lipsite de efect, iar drepturile rezultate din lege ar fi teoretice şi iluzorii.

Având în vedere că Ministerul Transporturilor nu şi-a îndeplinit obligaţiile rezultate din prevederile cuprinse în capitolul VI al H.G. nr. 2403/2004, în termen, în mod corect prima instanţă l-a obligat la plata dobânzii legale aferente, începând cu data de 20 a lunii pentru care sumele sunt datorate şi până la data achitării efective.

Dobânda acordată reprezintă o sancţiune menită să acopere beneficiul nerealizat de către creditor - respectiv societatea intimată - care a fost în imposibilitatea de a dispune de sumele respective, ca urmare plăţii cu întârziere a sumelor datorate, întârziere imputabilă autorităţilor statului, respectiv Ministerul Transporturilor şi Ministerul Finanţelor Publice, care nu şi-au îndeplinit obligaţiile prevăzute în H.G. nr. 2403/2004. Faptul acest drept rezultă din lege şi nu din contract, aşa cum susţine recurentul, este lipsit de relevanţă.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâtul Ministerul Transporturilor şi chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara împotriva Sentinţei civile nr. 70 din 18 martie 2015 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2018.

Procesat de GGC - GV