Commercial sale claim: proof of contract formation and delivery via unreturned invoices and shipment documents

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 4 august 2011, sub nr. x/2011, reclamanta SC A. SRL, prin lichidator judiciar B., a solicitat obligarea pârâtei C. la plata sumei de 477.858,46 USD.

Cererea nu a fost întemeiată în drept.

Prin Sentinţa civilă nr. 5828 din 24 septembrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiata cererea formulată de reclamanta SC A. SRL, prin lichidator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta C.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta SC A. SRL, prin lichidator judiciar D., a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi modificarea sentinţei apelate în sensul admiterii acţiunii.

Prin Decizia nr. 550/2015 din 6 aprilie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă SC A. SRL, prin lichidator judiciar D., împotriva Sentinţei civile nr. 5828 din 24 septembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a prezentat aspecte teoretice privitoare la motivarea hotărârilor judecătoreşti prin raportare la dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pornind de la aceste consideraţii, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă nu a analizat probele care au fost administrate de către reclamantă, cum ar fi documentele de transport şi nici practica comercială în materia facturilor fiscale expediate prin poştă.

De asemenea, s-a constatat că prima instanţă nu a stabilit împrejurările de fapt esenţiale în cauză şi nu a evocat normele substanţiale şi procedurale incidente, astfel încât soluţia exprimată prin dispozitiv este nesusţinută şi pur formală.

Instanţa de apel a reţinut că prima instanţă nu a analizat, în mod efectiv, argumentele reclamantei, înscrisurile depuse de aceasta şi practica comercială în raporturile cu partenerii străini.

De asemenea, s-a mai constatat că prima instanţă nu a procedat la o înlăturare motivată şi argumentată a susţinerilor din acţiune, nefiind prezentate, în concret, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea sa.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în vederea rejudecării, la 8 iunie 2015, sub nr. x/2011*.

Prin Sentinţa civilă nr. 6593 din 24 noiembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, prin lichidator judiciar D., în contradictoriu cu pârâta C.

În motivarea acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut că reclamanta a avut pe parcursul procesului o poziţie oscilantă cu privire la cauza acţiunii, expunând precizările succesive ale reclamantei cu privire la cauza acţiunii.

Conform ultimei precizări făcute la ultimul termen de judecată din faţa primei instanţe, reclamanta a arătat că bunurile a căror contravaloare o solicită au fost vândute pârâtei, contractul de consignaţie fiind ataşat la dosar doar pentru dovedirea relaţiilor comerciale dintre părţi, însă pretenţiile deduse judecăţii nu sunt întemeiate pe acest contract.

Faţă de situaţia din dosar şi ţinând cont de principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, prima instanţă a apreciat că nu ar putea analiza pretenţiilor reclamantei prin raportare la contractul de consignaţie, întrucât ar da părţii altceva decât a cerut.

Atâta timp cât reclamanta susţine că nu a predat pârâtei mărfurile spre a fi vândute pe piaţa din S.U.A., conform contractului de consignaţie, ci le-a vândut acesteia din urmă, prima instanţă a reţinut că nu ar putea stabili contrariul.

Prima instanţă a constatat că înscrisurile depuse la dosar, respectiv facturile fiscale neacceptate de pârâtă, documentele de transport şi declaraţiile de export dovedesc doar expedierea de către reclamantă în favoarea pârâtei a bunurilor a căror contravaloare se solicită în prezenta cauză.

Or, principala obligaţie a vânzătorului este aceea de predare a lucrului vândut, conform art. 1313 C. civ. de la 1864, prin predare înţelegându-se punerea lucrului la dispoziţia cumpărătorului, numai în aceste condiţii vânzătorul fiind îndreptăţit să pretindă preţul lucrului vândut.

Astfel, simpla expediere a unor bunuri la adresa pârâtei nu are semnificaţia predării acestora, atâta timp cât nu există nicio dovadă că bunurile au fost efectiv recepţionate de către pârâtă sau că părţile ar fi convenit un anumit mod de executare a obligaţiei de predare, neputând fi avută în vedere clauza stipulată la art. 3.1 din contractul de consignaţie, faţă de poziţia exprimată de reclamantă cu privire la acest contract.

Mai mult decât atât, deşi reclamanta susţine că a expediat pârâtei facturile fiscale emise pentru plata contravalorii preţului, nu există la dosar nicio dovadă care să confirme această afirmaţie, pentru a se putea aprecia că a existat o acceptare tacită din partea pârâtei care, după primirea facturilor, nu le-a contestat în mod explicit.

De asemenea, prima instanţă a mai constatat că la dosar nu se regăseşte nicio comandă emisă de către pârâtă în vederea livrării bunurilor, astfel încât nu se poate reţine că expedierea bunurilor s-a făcut în executarea unei înţelegeri anterioare a părţilor.

Atâta timp cât reclamanta nu a dovedit raporturile simplificate pretins derulate între părţi, predarea bunurilor către pârâtă şi, implicit, existenţa creanţei pretinse, nu poate fi activată prezumţia de neexecutare instituită de art. 1082 C. civ. de la 1864, nefiind astfel îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii contractuale a pârâtei.

Împotriva acestei decizii, reclamanta SC A. SRL, prin lichidator judiciar D., a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea sentinţei apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin Decizia civilă nr. 1865/A din 15 noiembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC A. SRL, prin lichidator judiciar D., împotriva Sentinţei civile nr. 6593 din 24 noiembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a răspuns primei critici formulate prin cererea de apel, arătând că, înainte de a se discuta despre dovada primirii mărfii de către intimata-pârâtă, trebuie să se stabilească dacă între părţi au existat relaţii contractuale, derulate într-o manieră care să o îndreptăţească pe apelata-reclamantă la plata sumei care, în opinia acesteia din urmă, reprezintă contravaloarea mărfurilor vândute.

Cu privire la susţinerea apelantei-reclamante, din cadrul celei de a doua critici, în sensul că proba faptelor negative nu ar putea forma obiect al probaţiunii judiciare, instanţa de apel a arătat că această susţinere este nefondată, dat fiind că atât faptele pozitive, cât şi cele negative pot fi dovedite, acestea din urmă prin dovedirea faptelor pozitive contrare.

Ceea ce nu poate fi dovedit este faptul negativ nedefinit, deoarece probarea acestui fapt ar necesita dovedirea unei serii nesfârşite de fapte pozitive, ceea ce ar fi practic imposibil. Însă această ipoteză nu este incidentă în cauză, nefiind vorba despre dovedirea unui fapt negativ nedefinit, deoarece predarea şi primirea unor mărfuri reprezintă împrejurări definite, susceptibile de a fi dovedite.

Referitor la corespondenţa depusă la dosar, contrar celor susţinute de către apelanta-reclamantă, instanţa de apel a apreciat că înscrisul de la dosarul de apel nu dovedeşte predarea bunurilor către intimata-pârâtă.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că menţiunea din e-mailul de la dosarul de apel nu face dovada raporturilor juridice dintre părţi.

Împrejurarea că o parte din facturile indicate în cererea de chemare în judecată datează în apropierea perioadei menţionate în e-mailul de la dosarul de apel, respectiv 18 septembrie 2008 şi 22 septembrie 2008, nu poate fi reţinută ca făcând dovada raporturilor dintre părţi.

Răspunzând unei alte critici, instanţa de apel a arătat că nu au fost depuse înscrisuri la dosarul cauzei, din care să rezulte practica pretins existentă între părţi cu privire la recepţia mărfurilor expediate de către apelanta-reclamantă.

Cu privire la critica prin care s-a invocat realitatea operaţiunii de export, prin prisma aprobării unei cereri de rambursare a TVA-ului, instanţa de apel a reţinut că rambursarea de TVA a fost aprobată de către organele fiscale competente, ca urmare a verificării înregistrărilor din contabilitatea apelantei-reclamante.

Deşi în cuprinsul raportului s-a reţinut caracterul întemeiat al cererii de rambursare a TVA-ului, fiind menţionate venituri din livrări efectuate în afara U.E., respectiv în S.U.A., către C., instanţa de apel a apreciat că o astfel de procedură nu face dovada existenţei unui raport juridic între părţile aflate în litigiu sau dovada predării bunurilor către intimata-pârâtă.

Mai mult decât atât, raportul de inspecţie fiscală nu ar putea fi opus intimatei-pârâte, întrucât aceasta nu a cunoscut conţinutul raportului, controlul efectuat vizând doar contabilitatea apelantei-reclamante.

Instanţa de apel a apreciat că este nefondată şi susţinerea din cadrul ultimei critici, potrivit căreia dovada relaţiilor comerciale dintre părţi este făcută de fişa contului, deoarece această fişă reprezintă un document întocmit unilateral de către apelanta-reclamantă, pe baza înregistrărilor sale, nefiind însuşit de către intimata-pârâtă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta SC A. SRL, prin lichidator judiciar D., a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi modificarea deciziei recurate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a arătat în esenţă că, din motivarea instanţei de apel, nu rezultă în mod explicit dacă aceasta a apreciat că între cele două societăţi au existat relaţii contractuale de natura vânzării-cumpărării, dar nu s-a probat predarea bunurilor sau că nu au existat relaţii comerciale pentru că nu s-a probat predarea ori că nu au existat relaţii comerciale ca urmare a nerealizării acordului de voinţă dintre părţi.

Respingând prima critică adusă hotărârii instanţei de fond, instanţa de apel a apreciat că, înainte de a se discuta despre dovada primirii mărfii, trebuie să se stabilească dacă între părţi au existat relaţii contractuale. Or, din expunerea de motive ulterioară nu rezultă în mod explicit decât că nu s-a dovedit predarea bunurilor.

Din acest motiv, recurenta-reclamantă susţine că hotărârea recurată cuprinde considerente contradictorii în sensul că, din motivarea instanţei de apel, nu rezultă care dintre cele trei ipoteze menţionate mai sus au fost însuşite de către instanţă, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Al doilea motiv de recurs vizează pronunţarea hotărârii recurate cu încălcarea, respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor legale care prevăd că factura acceptată reprezintă un contract, iar acceptarea se realizează fie prin contrasemnare, fie prin nereturnare, fie prin executarea obligaţiei.

Din moment ce factura nu a fost returnată, iar marfa a fost primită, devin incidente ultimele două ipoteze anterior evocate.

Dacă nu ar fi fost primită, în sensul că nu ar fi ajuns la destinatar, factura împreună cu marfa s-ar fi întors la expeditor, iar acest aspect s-ar fi reflectat în contabilitatea recurentei-reclamante. Or, titulara cererii de recurs nu deţine niciun document din care să rezulte că factura şi marfa s-ar fi întors la această parte şi nici documente din care să rezulte că intimatul-pârât a refuzat factura.

Referitor la predare, marfa odată expediată (CMR-urile şi declaraţiile de export dovedesc expedierea, aspect necontestat de către instanţele devolutive), fie ajunge la destinatar, fie se pierde pe parcurs, fie nu ajunge la destinatar şi atunci se returnează sau nu.

Or, recurenta-reclamantă nu deţine documente din care să rezulte că marfa nu a ajuns la destinatar sau s-a pierdut pe drum, respectiv documente vamale de retur şi corespondenţa cu societatea transportatoare.

În partea finală a cererii de recurs s-a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit legea cu privire la excepţia de neexecutare a contractului raportat la predare, excepţie personală ce nu a fost invocată de către intimatul-pârât, deşi acesta era cel interesat să o invoce.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă C. nu a depus întâmpinare la recurs.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Ipoteza motivelor contradictorii presupune fie existenţa unei contrarietăţi între considerentele şi dispozitivul hotărârii, fie existenţa unei contrarietăţi între considerentele aceleiaşi hotărâri în sensul că unele conduc la o anumită soluţie, iar altele conduc la o altă soluţie.

În speţă, recurenta-reclamantă susţine că este incidentă ipoteza contrarietăţi între considerentele aceleiaşi hotărâri întrucât, din motivarea deciziei recurate, nu rezultă în mod explicit dacă instanţa de apel a apreciat că între cele două societăţi au existat relaţii contractuale de natura vânzării-cumpărării, dar nu s-a probat predarea bunurilor sau că nu au existat relaţii comerciale pentru că nu s-a probat predarea ori că nu au existat relaţii comerciale ca urmare a nerealizării acordului de voinţă dintre părţi.

Prin raportare la aceste critici, instanţa supremă constată că recurenta-reclamantă invocă, în realitate, o omisiune a instanţei de apel în expunerea considerentelor, susceptibilă de a fi încadrată în ipoteza privitoare la nemotivarea hotărârii prevăzută de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Or, din examinarea deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a reţinut în mod explicit că nu se poate stabili dacă între părţi a existat relaţia contractuală de vânzare-cumpărare, întrucât dovezile administrate nu au condus în mod neechivoc spre o atare concluzie.

În acest sens, poate fi evocat considerentul prin care instanţa de apel a apreciat că menţiunea din e-mailul de la dosarul de apel nu face dovada raporturilor juridice dintre părţi.

De asemenea, relevant este şi considerentul prin care s-a reţinut că, împrejurarea că o parte din facturile menţionate în cererea de chemare în judecată datează în apropierea perioadei menţionate în e-mailul de la dosarul de apel, respectiv 18 septembrie 2008 şi 22 septembrie 2008, nu poate fi reţinută ca făcând dovada raporturilor dintre părţi.

Totodată, s-a mai reţinut că procedura de rambursare a TVA-ului nu face dovada existenţei unui raport juridic între părţile aflate în litigiu.

Având în vedere că instanţa de apel a statuat, în urma evaluării probelor administrate în cauză, că nu se poate determina că a existat relaţia comercială între părţile aflate în litigiu, rezultă că nu a existat o omisiune sau o contradicţie a acestei instanţe în expunerea considerentelor sale, motiv pentru care criticile de nelegalitate subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. sunt nefondate.

Cu privire la criticile de nelegalitate subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, că au fost aplicate greşit dispoziţiile legale care prevăd că factura acceptată reprezintă un contract, acceptarea realizându-se fie prin contrasemnare, fie prin nereturnare, fie prin executarea obligaţiei. În continuare, aceasta a susţinut că, din moment ce factura nu a fost returnată, iar marfa a fost primită, devin incidente ultimele două ipoteze anterior evocate.

În primul rând trebuie notat că recurenta-reclamantă nu a identificat dispoziţiile legale pretins încălcate sau greşit aplicate de către instanţa de apel.

Faţă de conţinutul criticilor de nelegalitate anterior evocate, instanţa supremă constată că textul de lege la care se referă recurenta-reclamantă este reprezentat de art. 46 din Codul comercial, conform căruia, "obligaţiunile comerciale şi liberaţiunile se probează: (..) cu facturi acceptate (..)".

În temeiul acestui text de lege, factura acceptată constituie un mijloc de probă în materie comercială, susceptibil de a dovedi existenţa unui raport juridic contractual.

Acceptarea facturii se poate realiza fie prin semnarea şi restituirea acesteia către creditor, fie prin executarea, chiar în parte, a obligaţiei de plată de către debitor.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă reţine că susţinerea recurentului-reclamant în sensul că acceptarea facturii s-a realizat ca urmare a nerestituirii acesteia este nefondată.

Astfel, simpla expediere a facturii către o parte nu conduce, în mod implicit, la naşterea unui raport juridic contractual între cel care o emite şi cel care o primeşte. A accepta teza contrară ar echivala cu nerespectarea principiului libertăţii contractuale întrucât, în acest mod, orice persoană ar putea fi obligată împotriva voinţei sale.

De asemenea, instanţa supremă apreciază că este nefondată şi susţinerea recurentei-reclamante în sensul că primirea mărfii de către intimata-pârâtă atestă executarea obligaţiei de predare şi, implicit acceptarea facturii întrucât, pentru a valora acceptare, executarea trebuie să vizeze obligaţia de plată a facturii, iar nu o obligaţie a emitentului facturii.

Mai mult decât atât, trebuie subliniat că instanţa de apel a apreciat, în urma evaluării probelor aflate la dosarul cauzei, că nu s-a dovedit predarea mărfii către intimata-pârâtă.

Cum stabilirea situaţiei de fapt intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive rezultă că aprecierea instanţei de apel în sensul că nu s-a dovedit predarea mărfii către intimata-pârâtă se impune a fi respectată şi în recurs, în condiţiile în care nu s-au invocat critici de nelegalitate de natură să conducă la concluzia că situaţia de fapt nu a fost pe deplin şi corect stabilită sau că administrarea probatoriului s-a realizat în mod nelegal.

Prin urmare, criticile din cererea de recurs referitoare la predarea mărfii, prin care recurenta-reclamantă face referire la probele administrate în cauză, exced cadrului procesual al recursului, întrucât vizează netemeinicia hotărârii recurate.

Or, în calea extraordinară de atac a recursului pot fi examinate numai criticile privind nelegalitatea hotărârii recurate, pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ.

Ultima critică din cererea de recurs, prin care s-a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit legea cu privire la excepţia de neexecutare a contractului raportat la predare, excepţie personală ce nu a fost invocată de către intimatul-pârât, deşi acesta era cel interesat să o invoce, pare a fi îndreptată împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă, din moment ce în considerentele deciziei pronunţate în apel nu a fost invocată şi analizată excepţia de neexecutare a contractului.

Or, obiectul recursului îl constituie decizia pronunţată de instanţa de apel, în acest sens putând fi evocate dispoziţiile art. 299 alin. (1) teza I C. proc. civ., conform cărora, "hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională sunt supuse recursului".

Mai mult decât atât, nu ar putea fi reţinută aplicarea greşită a dispoziţiilor referitoare la excepţia de neexecutare a contractului, prin raportare la obligaţia de predare, întrucât respectiva excepţie (care în realitate reprezintă o apărare de fond) presupune existenţa unui contract sinalagmatic.

Or, în prezenta cauză instanţa de apel a reţinut că nu au existat relaţii comerciale între părţile aflate în litigiu.

Nefiind îndeplinită cerinţa premisă a existenţei unui contract între părţile aflate în litigiu, în mod corect, instanţa de apel nu a făcut nicio referire la excepţia de neexecutare a contractului.

Pentru aceste motive, constatând că nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL, prin lichidator judiciar D.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL, prin lichidator judiciar D., împotriva deciziei civile nr. 1865/A din 15 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 februarie 2018.

Procesat de GGC - LM