Unjust enrichment claim barred by concession clause requiring gratuitous return of district heating assets; appeal rejected.

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2015 pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă - contencios administrativ şi fiscal, astfel cum a fost precizată, reclamanta SC A. SA Iaşi, prin lichidator judiciar Management Reorganizare Lichidare Iaşi S.P.R.L., a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Iaşi, prin Primar, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 48.516.010,17 RON, reprezentând contravaloarea investiţiilor efectuate asupra bunurilor predate către pârât prin Protocolul de predare-primire nr. 16491 din 23 februarie 2012, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data de 23 februarie 2012, până la data achitării efective a debitului.

Prin Sentinţa nr. 1056 din 5 octombrie 2016/CIV, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă - contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât pe calea întâmpinării, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată şi a obligat reclamanta la plata către pârât a sumei de 3.135 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin Decizia nr. 229 din 20 martie 2017, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins ca nefondat apelul; a fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimat.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea sa şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În motivare, a reiterat situaţia de fapt şi istoricul litigiului şi a susţinut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material; au fost invocate, astfel, motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care i-a fost înlăturat principalul motiv de apel, vizând faptul că tribunalul a reţinut în mod eronat că regulile din contractul de concesiune sunt aplicabile tuturor bunurilor aflate în folosinţa sa.

În dezvoltarea acestei critici, a susţinut că, deşi a arătat prin memoriul de apel că bunurile asupra cărora s-au efectuat investiţii au intrat în folosinţa sa şi prin alte modalităţi, nu doar ca urmare a contractului şi a enumerat respectivele modalităţi, centralizând totodată distinct investiţiile, care au fost evidenţiate în două liste pe care le-a ataşat cererii de apel, decizia atacată nu cuprinde motivele pentru care i-a fost înlăturată critica potrivit căreia, raportat la categoria de bunuri care nu au făcut obiectul contractului de concesiune, sentinţa primei instanţe este practic nemotivată.

A subliniat recurenta că, în contra dispoziţiilor imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., curtea de apel i-a analizat doar formal sus-menţionata critică şi a înlăturat-o cu motivarea că, raportat la specificul contractului de concesiune, susţinerile sale nu pot fi primite, fără însă a-i analiza argumentele şi a arăta de ce au fost înlăturate.

Concretizând, a arătat că instanţa de prim control judiciar a înlăturat fără nicio motivare argumentele potrivit cărora reţelele de termoficare au intrat în folosinţa sa încă de la înfiinţare, anterior încheierii contractului de concesiune (20 iulie 2007), dar şi cele potrivit cărora sus-menţionatul contract a fost încheiat ulterior accesării creditului B.E.R.D., folosit pentru o parte din investiţii.

A subliniat că, în demonstrarea aceleiaşi teze, a arătat şi că raportul de expertiză judiciară întocmit în cauză face referire şi la investiţii efectuate în perioada 2005 - 2006, aspect ignorat de instanţa de apel.

Tot nemotivat a înlăturat instanţa de prim control judiciar şi argumentele potrivit cărora, în cuprinsul Anexei nr. 10 a Hotărârii nr. 72/2011 a Consiliului Local Iaşi, apar, între altele, bunuri dobândite după data încheierii contractului, fiind astfel evident că nu puteau face obiectul acestuia.

A mai arătat recurenta că instanţa de apel a răspuns numai formal şi celorlalte critici din apel, arătând doar că înţelege să le înlăture, fără a indica niciun motiv în acest sens.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, a arătat că multe dintre considerentele reţinute de curtea de apel sunt contradictorii.

În acest sens, a susţinut că, pe de o parte, curtea de apel a reţinut că reclamanta ar fi avut la îndemână pentru realizarea drepturilor sale calea contestării în contencios administrativ a Hotărârilor nr. 72/2011 şi nr. 274/2011 ale Consiliului Local Iaşi, pentru ca ulterior să arate că aceasta avea la îndemână o acţiune în răspundere contractuală.

De asemenea, deşi în cauză au fost administrate proba cu înscrisuri şi cu expertiză contabilă, hotărârea instanţei de apel s-a grefat preponderent pe aspecte prezumtive şi nedovedite, respectiv pe împrejurarea că declanşarea procedurii insolvenţei împotriva reclamantei ar conduce la concluzia că aceasta nu a avut fonduri pentru finanţarea investiţiilor, în detrimentul probelor efectiv administrate în cauză.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 554/2004.

A arătat că, în condiţiile în care, aşa cum a subliniat şi în memoriul de apel, emiterea Hotărârii nr. 72/2011 a Consiliului Local Iaşi, de însuşire a inventarului public, nu i-a produs niciun prejudiciu, în mod eronat a apreciat curtea de apel că trebuia să parcurgă procedura prevăzută de Legea nr. 554/2004, reţinând greşit aplicabilitatea dispoziţiilor acestui act normativ.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât Hotărârea nr. 72/2011 a Consiliului Local Iaşi a fost adoptată în luna februarie, iar protocolul de predare-primire, prin care a fost deposedată de respectivele bunuri, a fost încheiat după aproximativ un an.

Pe de altă parte, de vreme ce micşorarea patrimoniului său nu a izvorât din încetarea contractului de concesiune, ci din efectuarea unor investiţii care nu fuseseră amortizate, era evident că nu avea niciun motiv să atace Hotărârea nr. 274/2011 a Consiliului Local Iaşi, prin care s-a dispus încetarea contractului, şi în acest caz instanţa de apel reţinând în mod eronat incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.

O altă critică vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1345 C. civ.; a subliniat recurenta că eronat a reţinut curtea de apel că regulile contractului de concesiune sunt aplicabile tuturor bunurilor, chiar dacă nu au făcut obiectul acestuia, astfel că reclamanta ar fi avut la îndemână o acţiune întemeiată pe răspunderea contractuală

În opinia recurentei, separat de faptul că prevederile contractuale pot viza doar bunurile cuprinse în anexele acestuia, nici în privinţa investiţiilor asupra bunurilor ce au făcut obiectul contractului de concesiune nu avea la îndemână o acţiune în răspundere contractuală, întrucât părţile nu au reglementat prin contract situaţia investiţiilor.

Aşa fiind, în mod eronat a reţinut instanţa de apel că reclamanta ar fi avut la îndemână alte mijloace pentru realizarea drepturilor sale.

În acest context, a arătat că, aşa cum s-a reţinut şi în practica judiciară, în cazul în care printr-o acţiune în despăgubiri, formulată ulterior rezilierii unui contract de locaţiune, locatarul solicită sporul de valoare adus imobilului închiriat, în absenţa unei convenţii a părţilor cu privire la soarta investiţiilor, temeiul juridic al acţiunii în despăgubiri este îmbogăţirea fără justă cauză.

De asemenea, a susţinut că instanţa trebuia să analizeze îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1345 C. civ. prin raportare la probele administrate în cauză, iar nu la starea de insolvenţă a reclamantei, care ar conduce la concluzia că aceasta nu ar fi avut cum să suporte din fonduri proprii contravaloarea investiţiilor.

În acest sens, a arătat că, deşi expertiza contabilă întocmită în cauză i-a fost favorabilă, iar probatoriul administrat face dovada îndeplinirii condiţiilor legale pentru admiterea actio de in rem verso, instanţele de fond au avut în vedere aspecte extrinseci, afirmate de pârât, dar nedovedite.

A subliniat recurenta că, în ceea ce priveşte situaţia creditului B.E.R.D. accesat, pârâtul, care a efectuat plăţile în calitate de garant, şi-a exercitat deja dreptul de regres împotriva sa, înscriindu-se la masa credală cu sumele achitate către B.E.R.D., sens în care a depus, odată cu răspunsul la întâmpinare, tabelele de creanţă şi declaraţia formulată de Municipiul Iaşi în dosarul de insolvenţă/faliment a SC A. SA Iaşi; or, în condiţiile în care pârâtul s-a înscris la masa credală şi a primit şi bunurile asupra cărora s-au efectuat investiţiile, este mai mult decât evidentă îndeplinirea condiţiei măririi unui patrimoniu, prin dobândirea unei valori apreciabile în bani, orice altă motivare privind acest aspect fiind redundantă.

În final, a arătat că, deşi niciuna dintre părţi nu a contestat această împrejurare, iar la dosar erau anexate tabele de creanţă, instanţa de prim control judiciar a trecut peste acest aspect şi a reţinut, în mod eronat, că Municipiul Iaşi a fost înscris în tabel cu debite restante la bugetul de stat sau cu redevenţa neplătită.

La data de 24 iulie 2017, intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună puncte de vedere la raport.

Ambele părţi şi-au prezentat punctele de vedere.

În şedinţa de la 27 februarie 2018, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului, în considerarea argumentelor prezentate în încheierea de la acel termen şi, constatând că recursul nu poate fi soluţionat nici potrivit art. 493 alin. (5), nici potrivit art. 493 alin. (6) C. proc. civ., l-a admis în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ. şi a acordat un termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării sale.

Se cuvine menţionat, cu prioritate, că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, respectiv când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Cu titlu preliminar, trebuie subliniat că modalitatea în care instanţele de fond au interpretat elementele de fapt şi probele administrate nu poate fi reevaluată în calea de atac nedevolutivă a recursului, în care analiza poartă doar asupra legalităţii hotărârii din apel.

Aşa cum a fost stabilită în etapele anterioare ale procesului şi fără a o relua decât pe scurt, pentru facilitarea deplinei înţelegeri a prezentei decizii, situaţia de fapt presupune preluarea, prin efectul H.G. nr. 104/2002, a centralelor electrice de termoficare A. I Iaşi şi A. II Iaşi din patrimoniul A. SA - Sucursala Electrocentrale Iaşi şi din domeniul privat al statului în domeniul public al Municipiului Iaşi şi în administrarea Consiliului Local laşi, iar apoi, ca efect al Hotărârii nr. 133/2002 a Consiliului Local Iaşi, rectificată, aprobarea înfiinţării societăţii recurente, sub forma juridică a societăţii pe acţiuni, deţinută integral de Municipiul Iaşi. În acest context, instanţele de fond au notat că la constituirea A. SA Iaşi, bunurile trecute în domeniul public al Municipiului Iaşi (adică centralele de termoficare A. I şi A. II, precum şi toate instalaţiile aferente acestora) au fost aportate la capitalul social al societăţii recurente, nou înfiinţate.

La 20 iulie 2007 între părţile litigante s-a încheiat contractul de concesionare a serviciului public de producere, transport şi distribuţie a energiei termice produsă în sistem centralizat în Municipiul Iaşi, care poartă nr. 55266.

Prin Hotărârea nr. 72 din 25 februarie 2011, Consiliul Local Iaşi şi-a însuşit inventarul bunurilor mobile şi imobile care alcătuiesc domeniul public al Municipiului Iaşi, în conformitate cu Anexele nr. 1 - 13, iar prin Hotărârea nr. 274 din 11 august 2011, s-a dispus aprobarea încetării contractului de concesiune.

În cadrul situaţiei de fapt astfel reţinute, instanţele anterioare au notat că, în urma celor două hotărâri de consiliu local evocate mai sus, între părţi s-a încheiat în luna februarie 2012 un protocol de predare-primire a bunurilor.

Acţiunea reclamantei-recurente este întemeiată pe o pretinsă îmbogăţire fără justă cauză a intimatului, căruia susţine că i-a predat bunurile, fără să primească vreo sumă cu titlu de despăgubire.

Prima critică a recurentei, circumstanţiată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează faptul că instanţa de apel nu i-ar fi răspuns argumentelor potrivit cărora bunurile ar fi intrat în folosinţa sa prin mai multe modalităţi, iar nu doar ca efect al contractului de concesiune.

Examinarea de detaliu a considerentelor deciziei recurate relevă însă că afirmaţia recurentei nu corespunde realităţii, deoarece argumentele curţii de apel, de natură să înlăture susţinerile formulate de SC A. SA Iaşi, prin lichidator judiciar Management Reorganizare Lichidare Iaşi S.P.R.L., sub acest aspect, sunt pe larg expuse la filele x ale hotărârii.

Subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenta a invocat caracterul contradictoriu al raţionamentului instanţei de apel, care a reţinut, pe de o parte, că la îndemâna părţii se afla calea contestării în contencios administrativ a Hotărârilor nr. 72/2011 şi nr. 274/2011 ale Consiliului Local Iaşi, pentru ca ulterior să constate că ar fi putut fi promovată o acţiune în răspundere contractuală.

Înalta Curte subliniază însă că, pentru a răspunde exigenţelor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., contradicţia la care se referă textul de lege trebuie să poarte fie între considerente şi dispozitiv (ceea ce nu este cazul, în speţă), fie să se manifeste în cadrul considerentelor, însă de o asemenea manieră încât hotărârea să poată fi apreciată ca fiind, practic, nemotivată (situaţie care, de asemenea, nu se regăseşte în cauză).

Distinct de aceste consideraţii de principiu, instanţa de apel nu a expus un raţionament contradictoriu atunci când a reţinut că la îndemâna părţii se afla fie o acţiune în contencios administrativ, fie una în răspundere contractuală, ci a apreciat că asemenea mijloace juridice reprezentau un impediment pentru promovarea unei actio de in rem verso, care era, astfel, paralizată.

Tot în cadrul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel şi-ar fi fundamentat decizia nu pe probe, ci pe prezumţii, dar şi această critică se cuvine a fi înlăturată, de vreme ce prezumţiile au valenţa unor probe, la care judecătorii sunt îndrituiţi să recurgă atunci când celelalte probatorii administrate nu sunt suficiente şi când sunt create premisele care pot fundamenta raţionamentul prezumat.

Circumscris celui de-al doilea motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., titularul căii de atac a invocat greşita aplicare a Legii nr. 554/2004, a art. 1.345 C. civ., respectiv a art. 26 alin. (5) din Legea nr. 51/2006.

În ceea ce priveşte prima ipoteză, a afirmat că niciuna dintre cele două Hotărâri ale Consiliului Local Iaşi (nr. 72/2011 şi nr. 274/2011) nu i-a produs vreun prejudiciu, aşa încât nu exista niciun motiv care să fi justificat atacarea uneia ori a ambelor în contencios administrativ, aşa cum i-a reproşat curtea de apel.

Înalta Curte constată însă că apariţia Hotărârii nr. 72/2011 a Consiliului Local Iaşi, privind însuşirea inventarului bunurilor din domeniul public, nu a constituit un argument decisiv în respingerea pretenţiilor reclamantei; de altfel, acest considerent a fost expus şi astăzi, în şedinţă publică, pentru a justifica, între altele, respingerea ca inadmisibilă a excepţiei de nelegalitate.

În succesiunea faptelor care au condus la situaţia litigioasă dintre părţi, pare a avea o greutate mai mare Hotărârea nr. 274/2011 a Consiliului Local Iaşi, prin care s-a dispus aprobarea încetării contractului de concesiune dintre părţi, în urma căreia părţile au procedat la predarea-primirea bunurilor.

Neatacarea acestei hotărâri este expresia opţiunii părţii, iar o atare atitudine oricum nu poate să releve aplicarea greşită, în apel, a prevederilor - de altfel, neindividualizate de către recurentă - Legii nr. 554/2004.

A doua ipoteză subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează greşita aplicare a art. 1345 C. civ., potrivit căruia "Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri".

Instanţele anterioare au indicat în mod corect condiţiile materiale şi juridice ale intentării acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză, care trebuie întrunite în mod cumulativ, subliniind, printre acestea, absenţa unui temei legitim pentru mărirea patrimoniului pârâtului.

Invocând greşita aplicare în apel a art. 1.345 C. civ., recurenta a criticat atât considerentul deciziei potrivit căruia existau alte mijloace juridice care paralizau o acţiune în îmbogăţire fără justă cauză (sens în care a evocat acţiunea în contencios administrativ sau pe cea în răspundere contractuală), cât şi pe cel potrivit căruia în speţă a existat un temei legitim pentru mărirea patrimoniului pârâtului în dauna celui al titularului acţiunii.

În concret însă, această din urmă critică a circumscris-o ipotezei aplicării greşite a art. 26 alin. (5) din Legea nr. 51/2006.

Cum lipsa oricăreia dintre condiţiile materiale sau juridice ale intentării acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză determină respingerea sa, pentru că ele sunt cumulative, Înalta Curte va lua în examinare, cu prioritate, respectând atât ordinea logică a raţionamentului, cât şi pe cea expusă de instanţele anterioare, condiţia absenţei unui temei legitim pentru mărirea patrimoniului pârâtului.

Obiectul Contractului de concesiune nr. x din 20 iulie 2007 constă, după cum afirmă art. 1, în "concesionarea serviciului public de producere, transport şi distribuţie a energiei termice produsă în sistem centralizat în municipiul laşi, precum şi exploatarea sistemelor publice de producere, transport şi distribuţie necesare pentru realizarea acestora", iar potrivit art. 3, "în derularea contractului de concesiune, pentru serviciile de producere, transport şi distribuţie a energiei termice, concesionarul va utiliza următoarele categorii de bunuri:

a) bunuri de retur în conformitate cu anexele nr. 1, 2, 3;

b) bunuri de preluare;

c) bunuri proprii în conformitate cu anexele nr. 4, 5, 6."

Interpretând aceste clauze contractuale şi probele administrate - aspecte care nu sunt supuse reevaluării în calea extraordinară de atac a recursului -, instanţele anterioare au apreciat că A. SA Iaşi folosea toate bunurile menţionate în art. 3 în legătură cu serviciul de producere, transport şi distribuţie a energiei termice, ele fiind proprii activităţii de administrare şi de exploatare, prin gestiune delegată, a serviciului public de producere, transport şi distribuţie a energiei termice.

Înalta Curte ia act de afirmaţia recurentei, potrivit căreia bunurile ar fi intrat în folosinţa sa prin mai multe modalităţi, dintre care unele erau anterioare datei la care s-a încheiat contractul de concesiune.

Această împrejurare, probabil reală, nu prezintă atâta importanţă pe cât îi acordă recurenta; elocvent este faptul că în art. 3 din contract, părţile au indicat categoriile de bunuri de care se folosea A. SA Iaşi (bunuri de retur, de preluare, dar şi proprii); prin urmare, începând din 20 iulie 2007, data încheierii contractului de concesiune dintre părţi, toate bunurile, indiferent de data dobândirii şi de modul în care aceasta s-a produs, au fost indicate în contract, ca fiind cele de care recurenta se folosea pentru a oferi serviciile de producere, transport şi distribuţie a energiei termice în Municipiul Iaşi. De aceea, regimul tuturor acestor bunuri era reglementat de contractul de concesiune, principiul priorităţii interesului public aplicându-se, în raport cu natura raporturilor dintre părţi.

Relevant este şi faptul că niciuna dintre părţi nu a contestat că bunurile predate intimatului se aflau în proprietatea acestuia din urmă, iar recurenta afirmă că situaţia litigioasă a apărut nu din cauza predării bunurilor către Municipiul Iaşi, ci a investiţiilor pe care a afirmat că le-a făcut asupra lor, neamortizate încă la data predării şi a căror contravaloare nu i-a fost restituită.

Prin urmare, în acest stadiu al considerentelor Înalta Curte reţine că bunurile predate de recurentă intimatului erau bunuri de retur, în sensul art. 3 din contract.

Or, potrivit art. 13.20 din contract, la încetarea contractului de concesiune, concesionarul are obligaţia de a restitui bunurile de retur, în deplină proprietate, în mod gratuit şi libere de orice sarcini.

Această clauză reprezintă titlul în baza căruia bunurile au fost predate către intimat, fără ca acesta să plătească vreo despăgubire.

Din această perspectivă, susţinerea recurentei potrivit căreia art. 26 alin. (5) din Legea nr. 51/2006 ar fi fost greşit aplicat în apel, pentru că se referă la bunurile realizate de către operatori în conformitate cu programele de investiţii impuse prin contractul de delegare a gestiunii - situaţie în care nu se regăsea, pentru că nu i s-ar fi impus realizarea unor investiţii -, chiar reală dacă ar fi, nu justifică admiterea recursului, atât timp cât nu respectiva dispoziţie legală, ci clauza contractuală din art. 13.20, obligatorie pentru părţi, a instituit în sarcina concesionarului obligaţia de restituire a bunurilor de retur, cu titlu gratuit. Distinct de acest aspect, este de notat că sensul art. 26 alin. (5), ca şi al art. 44 alin. (4) din Legea nr. 51/2006, este acela ca orice bun realizat în cadrul programelor de investiţii să se integreze în domeniul public al unităţii administrativ teritoriale, cu regimul juridic al bunurilor de retur, care se restituie în mod gratuit. Afirmaţia recurentei, în sensul că întrucât a efectuat investiţiile fără să îi fi fost impus acest lucru prin contract, nu s-ar afla sub incidenţa textelor de lege în discuţie, pare a goli de conţinut clauza art. 13.20 din contract, pentru că titlul gratuit al restituirii se extinde şi asupra unor eventuale astfel de investiţii, care se integrează, prin efectul legii, în domeniul public; el nu vizează doar bunurile de retur primite de la concedent, care se află în domeniul public, pentru că restituirea lor cu titlu oneros ar contura o ipoteză şi contra legii, şi lipsită de sens.

Argumentele expuse anterior relevă şi caracterul nefondat al ultimelor critici ale recurentei, referitoare la sursa fondurilor necesare pentru efectuarea pretinselor investiţii; de altfel, aceste critici nici nu ar fi putut fi examinate, pentru că ele nu ţin de legalitatea deciziei; or, după cum s-a arătat mai sus, modul în care instanţele de fond au interpretat elementele de fapt şi probele administrate nu poate fi reevaluat în calea de atac extraordinară.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta SC A. (C.E.T.) S.A. Iaşi, prin lichidator judiciar Management Reorganizare Lichidare Iaşi S.P.R.L., împotriva Deciziei nr. 229 din 20 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - LM