Contractual resolution for failure to deliver agricultural harvests under a single-performance cultivation agreement

Asupra cererii de recurs de faţă

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la nr. x/2013, reclamanta-pârâtă SC A. SRL Bucureşti în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC B. SRL Craiova, a solicitat ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună rezoluţiunea Acordului de cultivare nr. 2 din 16 ianuarie 2012, repunerea în situaţia anterioară prin obligarea pârâtei la restituirea sumei de 5.499.295 RON, actualizată cu dobânda legală, şi obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa nr. 673/2014 din 9 decembrie 2014, Tribunalul Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de A. SRL Bucureşti privind rezoluţiunea Acordului de cultivare încheiat cu SC B. SRL la data de 16 ianuarie 2012 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară în sensul obligării pârâtei la restituirea sumei de 5.499.295 RON, actualizată cu dobânda legală, plus cheltuieli de judecată şi cererea formulată de SC B. SRL privind rezilierea aceluiaşi acord de cultivare, cu cheltuieli de judecată, cereri ce anterior au fost conexate.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A. SRL, solicitând admiterea apelului în sensul schimbării hotărârii apelate şi admiterii cererii de chemare în judecată.

Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, prin Decizia nr. 919/2015 din 25 noiembrie 2015, a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs A. SRL întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 1830 din data de 3 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SRL împotriva Deciziei nr. 919/2015 din 25 noiembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând motivarea contradictorie şi neanalizarea în mod efectiv a întrunirii în cauză a condiţiilor care atrag sancţiunea rezoluţiunii contractului încheiat între părţile litigante. A dat indicaţii ca în rejudecare instanţa de apel să stabilească situaţia de fapt a cauzei din perspectiva îndeplinirii cerinţelor rezoluţiunii contractului/acordului încheiat la 16 ianuarie 2012 şi să răspundă criticilor formulate de părţi în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor într-o formă clară şi concisă.

Primit în vederea rejudecării, apelul a fost înregistrat sub nr. x/2013*, instanţa de apel administrând proba cu interogatoriul intimatei SC B. SRL la propunerea apelantei A. SRL şi proba cu înscrisuri.

Prin Decizia nr. 450 din 26 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanta A. SRL, împotriva Sentinţei nr. 673 din data de 9 decembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Olt, secţia a II-a civilă în Dosarul nr. x/2013 în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC B. SRL A schimbat, în parte, sentinţa în sensul că a admis acţiunea formulată de reclamanta A. SRL. S-a dispus rezoluţiunea Acordului de cultivare nr. 2 din 16 ianuarie 2012 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv restituirea de către pârâta SC B. SRL a sumei de 5.499.295 RON, cu dobânda legală. Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs SC B. SRL Craiova.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, recurenta arată că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. raportat la prevederile art. 478 alin. (2) şi (3), art. 7, art. 9 alin. (2), art. 13 alin. (2) teza II, art. 14 alin. (2), art. 22 alin. (6).

În acest sens, recurenta susţine că reclamanta nu a învestit nici instanţa de fond, nici instanţa de apel cu rezoluţiunea/rezilierea Acordului de cultivare pentru neexecutarea obligaţiei de predare a recoltelor, cu toate acestea, instanţa de apel a dispus rezilierea, schimbând cauza juridică a cererii de chemare în judecată, a ignorat principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, încălcând norme cu rang de principiu, încălcare care este sancţionată cu nulitatea virtuală a hotărârii pronunţate de către instanţa de apel, ceea ce atrage casarea hotărârii.

Printr-o altă critică se arată că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. raportat la prevederile art. 501 alin. (1), precum şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8.

Pentru a respecta decizia de casare instanţa de apel trebuia să stabilească legea asumată de părţi prin încheierea Acordului de cultivare sau, mai precis, interpretarea convenţiei şi îndeplinirea condiţiilor rezoluţiunii raportat la legea părţilor.

Instanţa de apel a interpretat greşit succesiunea obligaţiilor asumate de părţi încălcând dispoziţiile art. 1270, art. 1268, 1267 C. civ. Astfel se arată că este greşită interpretarea instanţei de apel că neîndeplinirea obligaţiei asumate de A. SRL de a furniza la timp seminţele şi soluţiile de fertilizare şi tratare are drept cauză neîndeplinirea obligaţiei SC B. SRL de întocmirea a unui plan de culturi şi comunicarea prealabilă a oricărei lucrări ce urma a fi executată.

Clauza conform căreia executantul se obligă să cultive în interesul mandantului prin culturile comandate, conform unui plan de culturi stabilit de comun acord trebuia interpretată, în opinia recurentei, prin raportare la clauza intitulată obiect potrivit cu care executantul trebuia să cultive seminţe oleaginoase şi cereale pe o suprafaţă strict determinată iar cum aceasta conţine terenuri agricole diferite era firesc să existe o comandă a mandantului cu tipurile de plante ce se doreau a fi cultivate şi în funcţie de specificul acestora să se întocmească un plan de cultură, nu invers.

Printr-o altă critică se susţine că instanţa de apel a interpretat greşit termenul de încetare a contractului fiind încălcate prevederile art. 1321, 1322 şi 1323 C. civ., acesta încetând în realitate prin ajungere la termen.

În vederea respectării deciziei de casare, instanţa de apel trebuia să constate şi să dezlege aplicând legea părţilor, următoarele aspecte: dacă există un contract sinalagmatic, iar în caz afirmativ, care sunt obligaţiile interdependente, dacă contractul a fost cu executare uno ictu sau cu executare succesivă, dacă există o obligaţie neexecutată, dacă obligaţia pretins neexecutată este importantă, raportat la prevederile contractului.

Recurenta a arătat că, în ceea ce priveşte obligaţiile părţilor, instanţa de apel le-a interpretat greşit, schimbându-le ordinea de executare în timp şi ignorând caracterul de interdependenţă specific obligaţiilor din contractele sinalagmatice. Părţile au încheiat un contract sinalagmatic ce cuprinde obligaţii reciproce şi interdependente, în sensul că fiecare obligaţie este cauza juridică a celorlalte. Fiind în discuţie executarea unor obligaţii de "a da" şi "a face", devin aplicabile regulile specifice de probă ale acestor obligaţii, conform cărora creditorul trebuie să dovedească existenţa creanţei, iar debitorul trebuie să dovedească executarea obligaţiei de a face sau de a da.

Având în vedere că prestaţiile debitorilor sunt multiple, de natură diferită şi executate în timp, contractul supus analizei face parte din categoria contractelor cu executare succesivă, aspect ce rezultă din faptul că obligaţiile ce incumbă părţilor sunt diferite, au natură diferită, devin scadente în funcţie de natura contractului, nefiind în niciun caz posibilă încadrarea acestora în situaţia unei plăţi eşalonate, cum în mod eronat se afirmă.

Succesiunea obligaţiilor rezidă şi din faptul că exigibilitatea unei obligaţii depinde de îndeplinirea obligaţiei celeilalte părţi, fapt ce este de netăgăduit raportat la convenţia părţilor şi specificul obligaţiilor asumate.

Instanţa de apel a stabilit că părţile nu şi-au îndeplinit o parte din obligaţii. Referitor la cerinţa ca obligaţia pretins neexecutată să fie importantă, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1551 alin. (1) C. civ. potrivit cărora creditorul nu are dreptul la rezoluţiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate.

Respectarea deciziei de casare trebuia să privească incidenţa rezoluţiunii, în ceea ce priveşte obligaţiile supuse cercetării judecătoreşti prin cererea de chemare în judecată iar nu alte obligaţii pentru care instanţa nu a fost învestită.

Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, instanţa de apel nu a răspuns sub nicio formă condiţiei ca obligaţia pretins neexecutată să fie importantă. Singura referire la "intensitatea culpei" se face prin raportare la culpa A. ceea ce nu îndeplineşte exigenţele unei motivări în sensul dispoziţiilor textului mai sus menţionat şi jurisprudenţei dezvoltate sub acest aspect.

Motivarea instanţei de judecată potrivit căreia, chiar în reţinerea unei culpe a A. SRL obligaţia neexecutată apare, în raport de obligaţiile principale (predarea culturii şi plata preţului) ca fiind de mică însemnătate, este lipsită de orice fundament probatoriu, în opinia recurentei. Sub acest aspect hotărârea din apel nu vorbeşte despre importanţa obligaţiei neexecutate raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, condiţie dedusă din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 1551 alin. (1) C. civ.

Cu privire la condiţia privind culpa debitorului, instanţa de apel stabileşte culpa comună a părţilor cu privire la aproape întreg ansamblul de obligaţii asumate, chiar şi cu cele pentru care nu a fost investită. Ceea ce apare greşit pleacă de la neanalizarea interdependenţei obligaţiilor, operaţiune juridică fără de care nu se poate stabili culpa esenţială ce a determinat neexecutarea.

Referitor la condiţia punerii în întârziere cu privire la obligaţiile neexecutate, instanţa de apel motivează în sensul că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 1523 alin. (2) lit. a) din noul C. civ., fără însă a se raporta la obiectul cererii de chemare în judecată şi la exigibilitatea obligaţiei pretins a fi fost neexecutată dedusă judecăţii.

Cu privire la condiţia dacă acţiunea în rezoluţiune poate fi intentată după stingerea obligaţiilor contractuale prin ajungerea la termen se arată că întreaga reglementare a instituţiilor rezilierii şi rezoluţiunii vizează "contracte în fiinţă", nu încetate prin ajungere la termen.

Printr-o altă critică se arată că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. în sensul că nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi cuprinde motive contradictorii.

Astfel se susţine pe de o parte că părţile s-au aflat în imposibilitatea întocmirii unui plan de cultură şi implicit a realizării lucrărilor succesive pe baza planului iar, pe de altă parte, că părţile şi-au asumat prin acordul de cultivare o obligaţie de executare dintr-o dată. O altă motivare contradictorie rezidă în faptul că, pe de o parte, se reţine că neîndeplinirea obligaţiei principale de predare a recoltelor se datorează neîndeplinirii obligaţiilor subsidiare asumate prin acordul de cultivare şi este nejustificată, această motivare fiind contradictorie cu faptul că s-a reţinut că părţile şi-au asumat o obligaţie cu executare dintr-o dată. Instanţa de apel a reţinut cel mult existenţa unei culpe comune în neexecutare ca după aceea să afirme că nu există culpa A. SRL.

Dat fiind obiectul speţei deduse judecăţii, precum şi efectele generate de contractele cu executare uno icto ce sunt diferite faţă de contractele cu executare succesivă, instanţa de apel trebuia să ofere o soluţie de dezlegare a acestei chestiuni printr-o motivare lipsită de echivoc prin raportare la dispoziţiile legale incidente.

În ceea ce priveşte nemotivarea hotărârii, se arată că prin întâmpinarea formulată în faţa Curţii de Apel Craiova, recurenta a susţinut că a formulat următoarele apărări: dispoziţiile art. 1517 C. civ. raportat la faptul ca intimata - reclamantă nu şi-a îndeplinit obligaţiile de a furniza seminţe, soluţii de fertilizare, pesticidele şi ierbicidele de tratare adecvată a culturilor înfiinţate; (excepţia de neexecutare); au fost invocate apărări cu privire la caracterul de contract cu executare succesivă a Acordului de cultivare; au fost invocate apărări cu privire la condiţiile rezoluţiunii unui contract; au fost făcute apărări cu privire la "însemnătatea" operaţiunii de cultivare a suprafeţei de 4.127,44 ha; au fost făcute apărări în sensul că recurenta a executat şi obligaţiile ce îi incumbau A., fapt ce absoarbe culpa acesteia în executarea contractului, element esenţial în stabilirea condiţiilor rezoluţiunii/rezilierii; au fost făcute apărări cu privire la neincidenţa dispoziţiilor art. 1523 alin. (2) lit. a) şi c) invocate de către A., precum şi cu privire la disp. art. 1523 alin. (4) C. proc. civ. au fost făcute apărări prin care au fost cuantificate plăţile făcute de A., în sensul determinării cuantumului obligaţiilor asumate de către părţi (însemnătatea acestora); au fost formulate apărări cu privire la încetarea de drept a contractului încheiat între părţi, cu consecinţa inaplicabilităţii instituţiei rezoluţiunii.

Toate aceste apărări, susţine recurenta, au fost înlăturate "indirect", doar prin raportare la pretenţiile A. de către instanţa de apel fără a se face o motivare aptă să înlăture din punct de vedere al aplicării legii apărările recurentei şi astfel să reprezinte o garanţie a respectării legalităţii procesului civil.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 7 martie 2018 potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 16 mai 2018 a fost admis în principiu recursul şi a fost fixat termen la data de 27 februarie 2019, în vederea soluţionării acestuia.

Înalta Curte, analizând recursul din perspectiva criticilor formulate constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed.

În susţinerea recursului au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5,6 şi 8 C. proc. civ.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Din perspectiva acestui motiv de recurs recurenta a susţinut că reclamanta nu a învestit instanţa cu rezoluţiunea/rezilierea Acordului de cultivare pentru neexecutarea obligaţiei de predare a recoltelor, însă, cu toate acestea, instanţa de apel a dispus rezilierea, schimbând cauza juridică a cererii de chemare în judecată, a ignorat principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, încălcând norme cu rang de principiu, încălcare care este sancţionată cu nulitatea virtuală a hotărârii pronunţate de către instanţa de apel şi atrage casarea hotărârii.

Critica nu este fondată. Prin decizia atacată s-a dispus rezoluţiunea Acordului de cultivare şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, soluţie care corespunde petitului cererii de chemare în judecată, atât ca obiect cât şi ca temei de drept, în mod corect reţinând instanţa de apel că, nefiind vorba de un contract cu executare succesivă, cum ar fi fost în cazul încheierii unui acord de cultivare încheiat pentru mai mulţi ani agricoli, sancţiunea ce intervine în cazul neexecutării culpabile, este rezoluţiunea iar nu rezilierea.

Obiectul principal al cererii de chemare în judecată l-a reprezentat rezoluţiunea Acordului de cultivare, acord încheiat pe un an de zile, obligaţiile asumate de părţi, deşi având caracter complex, au vizat două obligaţii principale şi anume: plata preţului în schimbul predării recoltei din anul respectiv. Aşadar obligaţiile contractuale asumate au avut ca finalitate îndeplinirea obligaţiilor principale menţionate, ceea ce confirmă caracterul uno ictu al contractului dar şi sancţiunea aferentă neexecutării unui astfel de contract, şi anume rezoluţiunea.

Referirea de către recurentă la încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ. este nefondată, instanţa de apel respectând întocmai cerinţele cuprinse în decizia de casare. Astfel, prin raportare la obiectul contractului instanţa de apel a analizat obligaţiile asumate de părţi şi a concluzionat că SC B. SRL nu a îndeplinit obligaţia de predare a recoltelor de pe suprafaţa de aproximativ 5.000 ha, în timp ce A. SRL a achitat suma de 5.499.295 RON, motiv pentru care sancţiunea aplicabilă contractului este rezoluţiunea pentru neexecutarea culpabilă de către SC B. SRL a obligaţiilor asumate.

Cum obligaţia esenţială asumată de recurentă respectiv predarea recoltelor de pe suprafaţa de aproximativ 5000 ha nu a fost executată şi cum aceasta reprezintă o consecinţă a neexecutării obligaţiilor preparatorii (de pregătire a terenului, de fertilizare, de semănat, de tractare, recoltare, transport la depozitele B., înmagazinare şi încărcare în mijloacele de transport) în condiţiile în care executarea fiecărei obligaţii preparatorii era necesară în vederea îndeplinirii obiectului contractului raportat la obligaţiile recurentei, face ca rezoluţiunea să poată fi dispusă chiar pentru situaţia neîndeplinirii doar a uneia dintre obligaţii.

În aceste condiţii, construcţia recurentei că rezoluţiunea nu poate fi solicitată decât atunci când se invocă neexecutarea tuturor obligaţiilor fără a se ţine seama de caracterul subsidiar al acestora faţă de finalitatea obligaţiei urmărite de partea adversă, nu are suport.

Contrar susţinerilor recurentei că instanţa ar fi schimbat cauza juridică a acţiunii, reclamanta a invocat în cuprinsul cererii de chemare în judecată faptul că pârâta SC B. SRL nu i-a predat recolta deşi aceasta i-a avansat suma de bani agreată, aşadar reclamanta a indicat motivul principal pentru care a solicitat rezoluţiunea contractului: nepredarea recoltelor de pe suprafaţa de aproximativ 5.000 ha, astfel cum recurenta s-a angajat în schimbul sumei de bani primite.

Recurenta a invocat şi încălcarea dispoziţiilor art. 1270, art. 1268, 1267 C. civ. în sensul că instanţa ar fi aplicat greşit regulile de interpretare a contractelor sub aspectul stabilirii succesiunii obligaţiilor asumate de părţi.

Şi această critică este nefondată. Reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia de plată la care s-a angajat, aceasta echivalând în fapt cu o comandă fermă pentru recurentă în ceea priveşte solicitarea de îndeplinire a obligaţiilor asumate de aceasta. Din situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel rezultă că recurenta este aceea care nu a arătat disponibilitate la discuţii cu reprezentanţii reclamantei. Or, cum obligaţiile subsidiare asumate aveau caracter succesiv, interdependent, neparcurgerea primei etape de colaborare a părţilor pentru stabilirea planului de culturi din culpa recurentei a avut drept consecinţă imposibilitatea executării celorlalte obligaţii. Având în vedere caracterul succesiv şi interdependent al obligaţiilor asumate, condiţia existenţei culpei se raportează la neîndeplinirea obligaţiei părţii în ordinea firească a executării contractului nemaiavând relevanţă alte aspecte.

Printr-o altă critică recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit termenul de încetare a contractului fiind încălcate prevederile art. 1321, 1322 şi 1323 C. civ., acesta încetând în realitate prin ajungere la termen.

Conform art. 1321 C. civ. contractul încetează, în condiţiile legii, prin executare, acordul de voinţă al părţilor, denunţare unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiţiei, imposibilitate fortuită de executare, precum şi din orice alte cauze prevăzute de lege.

Potrivit art. 1322. C. civ. la încetarea contractului părţile sunt liberate de obligaţiile asumate. Ele pot fi însă ţinute la repararea prejudiciilor cauzate şi, după caz, la restituirea, în natură sau prin echivalent, a prestaţiilor primite în urma încheierii contractului.

Prin criticile formulate recurenta încearcă să acrediteze ideea că, deşi a primit o plată pentru servicii neprestate, aceasta nu mai poate fi trasă la răspundere iar rezoluţiunea contractului pentru neexecutare nu poate fi dispusă având în vedere durata pentru care a fost încheiat contractul.

Astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, încetarea prin ajungere la termen a acordului de cultivare, invocată de SC B. SRL, nu poate fi reţinută în contextul în care aceasta, în calitate de debitor, nu a executat din culpă obligaţia de predare a recoltei, iar sancţiunea prevăzută expres de lege pentru astfel de situaţii este rezoluţiunea.

Contrar susţinerilor recurentei instanţa de apel a analizat condiţiile intervenirii rezoluţiunii şi a reţinut caracterul uno ictu al contractului precum şi faptul că există o obligaţie importantă neexecutată de recurentă raportat la prevederile contractului. Astfel, instanţa a reţinut în mod corect ordinea de executare în timp a obligaţiilor şi caracterul de interdependenţă specific obligaţiilor din contractele sinalagmatice concluzionând că recurenta este culpabilă pentru nerealizarea obiectului contractului întrucât este nejustificată neîndeplinirea obligaţiei principale de predare a recoltelor de către aceasta şi are la bază neîndeplinirea tot de către SC B. SRL a obligaţiilor subsidiare asumate prin acordul de cultivare.

După cum s-a mai arătat, contractul supus analizei este un contract cu executare uno ictu întrucât, deşi prestaţiile debitorilor sunt multiple, de natură diferită şi presupune executarea în timp, fiecare dintre aceste prestaţii privite individual nu sunt apte să satisfacă scopul încheierii contractului, acest aspect diferenţiindu-le de contractele cu executare succesivă în care fiecare prestaţie satisface cauza încheierii contractului.

În analiza îndeplinirii condiţiilor rezoluţiunii instanţa de apel a pornit tocmai de la convenţia părţilor şi, ţinând cont de specificul obligaţiilor asumate, a stabilit succesiunea obligaţiilor şi faptul că exigibilitatea unei obligaţii depinde de îndeplinirea obligaţiei celeilalte părţi şi astfel a identificat partea culpabilă de nerealizarea obiectului contractului.

Înalta Curte reţine că, în cauză nu sunt îndeplinite prevederile art. 1551 alin. (1) C. civ. potrivit cărora creditorul nu are dreptul la rezoluţiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate deoarece obligaţia constatată neexecutată este importantă atâta timp cât este corelativă obligaţiei de plată îndeplinită de reclamantă.

Referitor la condiţia punerii în întârziere cu privire la obligaţiile neexecutate, instanţa de apel a reţinut că, întrucât recurenta nu a executat obligaţia de predare a recoltelor de pe suprafaţa de aproximativ 5.000 ha, aceasta este de drept în întârzierea executării acestei obligaţii, ca atare condiţiile rezoluţiunii acordului de cultivare încheiat la data de 16 ianuarie 2012 sunt întrunite.

Contrar susţinerilor recurentei, pentru reţinerea incidenţei rezoluţiunii instanţa s-a raportat în mod corect la neexecutarea obligaţiei principale de către recurentă care, astfel cum s-a arătat, este o consecinţă a neîndeplinirii obligaţiilor preparatorii, neschimbând obiectul cererii de chemare în judecată, cum eronat afirmă recurenta.

Nu este fondată nici critica prin care se susţine că, întrucât termenul contractual a fost depăşit, contractul ar fi încetat prin ajungere la termen şi astfel rezoluţiunea nu mai poate fi dispusă pentru un contract care nu mai este "în fiinţă".

Prin dispoziţiile art. 1322. C. civ. legiuitorul a prevăzut expres că la încetarea contractului părţile sunt liberate de obligaţiile asumate. Ele pot fi însă ţinute la repararea prejudiciilor cauzate şi, după caz, la restituirea, în natură sau prin echivalent, a prestaţiilor primite în urma încheierii contractului, în cauză reclamanta optând pentru repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Printr-o altă critică se arată că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. în sensul că nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi cuprinde motive contradictorii.

În opinia recurentei sunt motive contradictorii reţinerile de către instanţă că, pe de o parte că părţile s-au aflat în imposibilitatea întocmirii unui plan de cultură şi implicit a realizării lucrărilor succesive pe baza planului iar, pe de altă parte, că părţile şi-au asumat prin acordul de cultivare o obligaţie de executare dintr-o dată.

Nu poate fi primită această critică întrucât, astfel cum s-a mai arătat, faptul că realizarea obligaţiei principale presupune îndeplinirea mai multor obligaţii succesive nu presupune existenţa unui contract cu executare succesivă.

În considerentele deciziei atacate s-a reţinut că justificarea neîndeplinirii propriei obligaţii prin neîndeplinirea de către cealaltă parte a obligaţiei de furnizarea a seminţelor şi soluţiilor de fertilizare şi tratare nu duce la concluzia incidenţei în favoarea recurentei a art. 1517 din Noul C. civ., ci cel mult la existenţa unei culpe comune în neexecutare.

Astfel, instanţa de apel a statuat fără echivoc asupra culpei recurentei în executarea contractului iar faptul că în considerentele hotărârii se face referire cu caracter pur argumentativ că se poate discuta cel mult de o culpă comună, acest lucru nu imprimă un caracter contradictoriu motivării şi nu exclude temeinicia cererii de chemare în judecată.

Sunt nefondate susţinerile recurentei că instanţa de apel nu a răspuns tuturor apărărilor acesteia.

Astfel cum s-a statuat în jurisprudenţa CEDO, în scopul asigurării dreptului a un proces echitabil, instanţa are obligaţia de a dezvolta şi argumenta motivele pe care le-a avut în vedere la dezlegarea litigiului fără ca această obligaţie să însemne un răspuns detaliat pentru fiecare argument invocat de părţi, fiind suficient ca din cuprinsul hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente în mod implicit. Cum instanţa, în motivarea hotărârii a avut în vedere îndrumările date prin decizia de casare şi a clarificat aspectele care au generat o nouă judecată a apelului, susţinerile recurentei că instanţa nu a formulat un răspuns punctual apărărilor sunt lipsite de fundament.

Având în vedere aceste considerente, decizia atacată se dovedeşte a fi legală, aşa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează să fie respins ca nefondat.

Faţă de soluţia de respingere a recursului, Înalta Curte urmează să respingă cererea de intervenţie accesorie formulată de C. în interesul recurentei-pârâte SC B. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SRL Craiova împotriva Deciziei nr. 450/2017 din 26 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Respinge cererea de intervenţie accesorie formulată de C. în interesul recurentei-pârâte SC B. SRL

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 februarie 2019.

Procesat de GGC - LM