Lease compensation and right of retention claim dismissed as double recovery following irrevocable lease extension for amortization

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara sub nr. x/2009, reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâţii municipiul Timişoara, reprezentat prin primar, instituţia primarului în reprezentarea primăriei municipiului Timişoara şi Consiliul Local al municipiului Timişoara, a solicitat să se constate dreptul de retenţie al reclamantei asupra imobilului situat în Timişoara, Bd. x, înscris în C.F. nr. x până la plata de către locatorul Municipiul Timişoara a contravalorii actualizate a investiţiilor pe care reclamanta le-a efectuat la imobil, investiţii evaluate la suma de 16.880.000 RON (echivalentul sumei de 4.000.000 euro), cu cheltuieli de judecată.

Prin precizarea şi completarea ulterioare, reclamanta a solicitat să se constate prelungite efectele contractului de închiriere nr. x/2004 pe durata de timp necesară amortizării investiţiilor efectuate la spaţiul închiriat, să se constate dreptul său de creanţă împotriva Municipiului Timişoara pentru suma de 12.585.900 RON reprezentând contravaloarea actualizată a investiţiilor pe care reclamanta le-a făcut la imobil, precum şi să se constate dreptul de retenţie asupra aceluiaşi imobil până la plata de către locator a creanţei în sumă de 12.585.900 RON.

Prin Sentinţa civilă nr. 10834 din 16 iunie 2010 Judecătoria Timişoara îşi declină competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia civilă.

Prin cererea înregistrată sub nr. x din 23 noiembrie 2009, reclamanţii municipiul Timişoara, reprezentat prin primar, instituţia primarului în reprezentarea primăriei municipiului Timişoara şi Consiliul Local al municipiului Timişoara, cheamă în judecată, la rândul lor, SC A. SRL, solicitând evacuarea acesteia din imobilul ce a format obiectul primei cereri de chemare în judecată, respectiv imobilul denumit "Ştrand termal cu construcţii" situat în Timişoara str. x, pentru lipsa titlului locativ, plata unei despăgubiri lunare pentru folosinţa imobilului egală cu chiria lunară până la data eliberării efective a acestuia, cu cheltuieli de judecată.

Şi în această cauză, reclamanţii şi-au precizat acţiunea, solicitând obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri în sumă de 76.810 RON reprezentând despăgubiri lunare pentru folosinţa imobilului aferente perioadei 1 decembrie 2009 - 31 martie 2010.

Prin Sentinţa civilă nr. 13924 din 15 septembrie 2010 Judecătoria Timişoara admite şi în acest dosar excepţia necompetenţei materiale, declinând cauza spre competentă soluţionare în favoarea Tribunalului Timiş.

Tribunalul Timiş, prin încheierea din 27 septembrie 2011 admite excepţia de conexitate şi dispune, în temeiul art. 164 C. proc. civ., conexarea Dosarului nr. x/2009 la Dosarul nr. x/2009.

Prin sentinţa civilă nr. 259 din 11 aprilie 2014 Tribunalul Timiş admite în parte acţiunea formulată şi precizată de municipiul Timişoara, reprezentat prin primar, instituţia primarului în reprezentarea primăriei municipiului Timişoara şi Consiliul Local al municipiului Timişoara (acţiune ce a format obiectul Dosarului nr. x/2009) şi dispune evacuarea pârâtei SC A. SRL din spaţiul situat în Timişoara, Bd. x, obligând-o totodată şi la plata unor despăgubiri în cuantum egal cu chiria aferentă datorată pentru perioada 30 septembrie 2013 - 11 aprilie 2014, respingând restul pretenţiilor. De asemenea, a admis în parte acţiunea precizată de reclamanta SC A. SRL (acţiune ce a format obiectul Dosarului nr. x/2009), obligând pârâtul municipiul Timişoara la plata sumei de 3.428.892 euro, a dispus instituirea unui drept de retenţie în favoarea reclamantei asupra imobilului până la plata sumei de 3.428.892 euro, respingând în rest. A obligat părţile la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Timiş formulează apel atât reclamanta SC A. SRL, cât şi pârâţii municipiul Timişoara prin primar, instituţia primarului şi consiliul local al municipiului Timişoara.

Prin Decizia civilă nr. 702/A din 29 septembrie 2014 Curtea de Apel Timişoara respinge apelul declarat de municipiul Timişoara, prin primar, instituţia primarului şi consiliul local al municipiului Timişoara împotriva Sentinţei civile nr. 259 din 11 aprilie 2014 pronunţată de Tribunalul Timiş, admite apelul declarat de reclamanta SC A. SRL, schimbând în parte sentinţa atacată în sensul înlăturării obligaţiei acesteia din urmă la plata despăgubirilor în cuantum egal cu chiria datorată pentru perioada 30 septembrie 2013 - 11 aprilie 2014.

Decizia nr. 702/A din 29 septembrie 2014 a Curţii de Apel Timişoara a fost atacată cu recurs doar de către pârâţii municipiul Timişoara prin primar, instituţia primarului în reprezentarea primăriei municipiului Timişoara şi consiliul local al municipiului Timişoara.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 2003 din 7 octombrie 2015 pronunţată în dosarul nr. x/2015, admite recursul, casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În rejudecare, după casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. x/2015.

Prin Decizia civilă nr. 61/A din 5 februarie 2018 Curtea de Apel Timişoara respinge excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de reclamanta A. SRL, în ceea ce priveşte cererea de despăgubiri cu titlu de lipsă de folosinţă, admite excepţia de inadmisibilitate invocată de aceeaşi reclamantă în ceea ce priveşte cererile de majorare a despăgubirilor cu titlu de lipsă de folosinţă formulate în apel, după rejudecare; rejudecând apelurile declarate dispune: respingerea apelului declarat de reclamanta A. S.R.L. cu privire la dispoziţia primei instanţe referitoare la capătul de cerere din acţiunea principală, prin care s-a solicitat prelungirea contractului de închiriere; admite apelul pârâţilor municipiul Timişoara - prin primar, instituţia primarului - în reprezentarea primăriei municipiului Timişoara şi consiliul local al municipiului Timişoara şi, în consecinţă, schimbă în parte sentinţa atacată, în sensul că respinge în întregime acţiunea reclamantei A. SRL. A obligat pe reclamantă la plata către pârâţi a sumei de RON 45.462,8 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

În ceea ce priveşte limitele rejudecării, astfel cum au fost stabilite de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare nr. 2003 din 7 octombrie 2015, instanţa a avut în vedere faptul că decizia din apel a fost atacată cu recurs doar de către pârâţii municipiul Timişoara, instituţia primarului şi consiliul local al municipiului Timişoara şi doar sub aspectul dispoziţiei prin care aceştia au fost obligaţi la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor în sumă de 3.428.892 euro, cu instituirea unui drept de retenţie în favoarea reclamantei asupra imobilului.

În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia de inadmisibilitate a cererii pârâţilor de obligare a reclamantei la plata contravalorii lipsei de folosinţă, instanţa de apel a constatat că în limitele rejudecării, aceste excepţii nu pot fi primite întrucât instanţa nu mai este învestită în rejudecare cu acţiunea conexă formulată de pârâţi. Aceleaşi considerente sunt avute în vedere şi în ceea ce priveşte soluţionarea cererilor de majorare a despăgubirilor solicitate cu titlu de lipsă de folosinţă formulate de pârâţi în faţa instanţei de rejudecare, aceste cereri apărând ca cereri noi formulate direct în apel, impunându-se respingerea lor ca inadmisibile în raport de dispoziţiile art. 294 din vechiul C. proc. civ.

Referitor la capătul principal din cererea precizată a reclamantei A. SRL (obiectul Dosarului nr. x/2009), instanţa de apel reţine, de asemenea, îndrumările cu caracter obligatoriu stabilite de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare, prin care s-a statuat necesitatea rejudecării cauzei pentru a nu se ajunge în situaţia în care A. SRL ar beneficia atât de prelungirea contractului (măsură deja dispusă, irevocabil, prin Sentinţa civilă nr. 346 din 22 martie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. x/2009 şi pusă în executare de Municipiul Timişoara prin HCLMT nr. 553 din 11 noiembrie 2014), cât şi la obligarea Municipiului Timişoara la plata contravalorii investiţiilor efectuate, fapt ce ar crea premisele unei îmbogăţiri fără justă cauză.

Examinând incidenţa autorităţii de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 346 din 22 martie 2011, instanţa de apel nu identifică tripla identitate de părţi, obiect şi cauză ca o condiţie indispensabilă valorificării unei atare excepţii potrivit art. 1201 C. civ. de la 1864.

Cu toate acestea, instanţa de apel constată însă că, în speţă, există putere de lucru judecat sub aspectul dreptului reclamantei A. SRL de a obţine prelungirea duratei de închiriere a imobilului luat în folosinţă de la părţi, drept care a fost consacrat irevocabil de Tribunalul Timiş prin Sentinţa civilă nr. 346 din 22 martie 2011 în dosarul nr. x/2009, astfel încât problema prelungirii duratei acestui contract, în vederea amortizării investiţiilor reclamantei, nu mai poate forma obiect al unei alte judecăţi.

Cu privire la capătul de cerere din acţiunea reclamantei, referitor la despăgubiri, instanţa de apel reţine că pârâţii s-au conformat Sentinţei civile nr. 346/2011 a Tribunalului Timiş şi au emis o Hotărâre de Consiliu Local nr. 553 din 11 noiembrie 2014 prin care au aprobat prelungirea închirierii pe 8 ani de zile, odată cu notificarea reclamantei asupra acestui aspect, formându-se un acord de voinţă perfect valabil între cele două părţi, oferta reclamantei (constând în solicitarea, iniţial respinsă, de prelungire a contractului) nefiind revocată până la data notificării acceptării - manifestată prin H.C.L. nr. 553 din 11 noiembrie 2014.

Se reţine că voinţa de prelungire a contractului rezultă şi din împrejurarea că reclamanta nu a păstrat imobilul doar în detenţia sa până la plata despăgubirilor, ci l-a exploatat sistematic, an de an, astfel încât acesteia nu i se cuvin şi despăgubiri pentru investiţiile aduse imobilului, pentru că ar echivala cu o dublă reparaţie, de vreme ce prelungirea contractului a fost acordată de instanţe tocmai pentru amortizarea acestora.

Instanţa de apel a avut în vedere şi culpa contractuală a reclamantei pentru că din data de 30 septembrie 2009 nu şi-a mai plătit redevenţa, ceea ce atrage şi incidenţa art. 6 alin. (2) (rezilierea de drept a contractului pentru neplata chiriei) şi a art. 11 alin. (5) din contract (nerestituirea investiţiilor efectuate în cazul rezilierii sau încetării contractului din culpa chiriaşului).

În opinia instanţei de apel, investiţiile sunt oricum amortizate întrucât sporul de valoare a fost acoperit de valoarea amortizărilor, potrivit constatărilor realizate prin expertiza în construcţii efectuată în rejudecare.

Împotriva hotărârii pronunţate în apel, formulează recurs reclamanta A. SRL, solicitând admiterea recursului, în principal să se dispună casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în măsura în care acest lucru nu este posibil, să fie reţinută cauza spre rejudecare, să se dispună respingerea apelului pârâţilor. În subsidiar, solicită modificarea hotărârii în sensul respingerii apelului, cu cheltuieli de judecată.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Se invocă motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. ca un prim motiv de recurs.

Astfel, în opinia recurentei, hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea limitelor de casare stabilite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu ocazia pronunţării în recurs, considerând că operaţiunea de identificare a acestor limite efectuată de către instanţa de apel este una defectuoasă, care a generat atât pronunţarea soluţiei în apel cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a Deciziei nr. 702/A din 29 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în primul ciclu procesual al apelului, cât şi fundamentarea soluţiei pe o serie de considerente contradictorii, străine de natura pricinii.

Recurenta susţine că instanţa de rejudecare, în mod greşit, s-a considerat învestită atât cu soluţionarea capătului principal de cerere din acţiunea introductivă, cât şi cu capătul subsidiar referitor la despăgubirile solicitate şi la constatarea unui drept de retenţie corelativ acestei creanţe.

Recurenta consideră ca în faza rejudecării apelului după casare instanţa urma să se pronunţe asupra apelului său fără posibilitatea de a reanaliza petitul principal al cererii introductive formulată de aceasta, întrucât soluţia iniţială care viza acest capăt de cerere este definitivă şi irevocabilă sub acest aspect. În considerarea principiului disponibilităţii, nici instanţa de casare nu avea posibilitatea să dispună casarea cu privire la capătul principal de cerere din acţiune, în lipsa unei manifestări de voinţă exprimată în promovarea căii de atac a recursului în această privinţă de către recurentă.

În mod greşit, consideră recurenta, instanţa de apel s-a considerat învestită cu soluţionarea pe fond a temeiniciei despăgubirilor solicitate, administrând proba cu expertiză construcţii pentru reidentificarea valorii investiţiilor, deşi valoarea iniţială a acestora era expres stabilită inclusiv de instanţa supremă.

Recurenta susţine că, întrucât casarea a fost dispusă pentru a se analiza ipotetica incidenţă a autorităţii de lucru judecat, rejudecarea nu trebuia pornită de la actul anulat, deoarece instanţa de recurs precizează în decizia de casare că incidentul este unul nou, survenit pronunţării hotărârii în apel, astfel încât acesta era singurul aspect care urma să fie analizat şi nicidecum apelurile în integralitatea lor.

Al doilea motiv de recurs invocat recurenta îl circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Astfel, recurenta consideră că instanţa de rejudecare nu avea căderea să se pronunţe asupra aspectelor deja tranşate, iar în ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat consideră că soluţia instanţei este corectă.

Dimpotrivă, susţine recurenta, chestiunea litigioasă referitoare la posibilitatea obţinerii atât a prelungirii locaţiunii prin efectul Sentinţei civile nr. 346 din 23 martie 2011, cât şi a despăgubirilor în valoare de 3.428.893 euro nu este antamată şi nici soluţionată de către instanţa de rejudecare, care abordează chestiunea puterii de lucru judecat în raport cu petitul principal al acţiunii introductive, respectiv cererea de prelungire a contractului de închiriere pe o perioadă 12 ani, care nu mai face parte din obiectul litigiului în etapa rejudecării apelului.

În opinia recurentei, obligarea municipalităţii la prelungirea contractului de locaţiune pe o perioadă de 8 ani dispusă prin Sentinţa civilă nr. 346 din 22 martie 2011 a fost dispusă prin raportare la un drept distinct, respectiv dreptul conferit recurentei de H.C.L. nr. 34/19

98 şi nicidecum nu a avut în vedere lucrările de investiţie şi îmbunătăţire a imobilului, care fundamentează prezenta acţiune în despăgubiri.

Deşi consiliul local al municipiului Timişoara a adoptat în executarea Sentinţei civile nr. 346 din 22 martie 2011 H.C.L.M.T. nr. 553 din 11 noiembrie 2014, prin care a adoptat încheierea actului adiţional, aceasta nu produce efecte juridice direct asupra contractului de închiriere în lipsa unei convenţii ulterioare a părţilor cu privire la acest aspect.

Opţiunea prelungirii locaţiunii a fost constatată strict ca o vocaţie a recurentei şi nu poate opera în lipsa unui act convenţional subsecvent care să obiectiveze o asemenea măsură.

Recurenta consideră că nici celelalte motive invocate în cererea de recurs din primul ciclu procesual nu puteau duce la modificarea soluţiei pronunţate de prima instanţă, respectiv susţinerile privind declararea valorii de impunere a imobilului la fisc, la lipsa autorizaţiei de construire ori a altor acorduri necesare lucrărilor.

Un alt motiv de recurs a fost încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. în sensul că hotărârea pronunţată de instanţa de recurs a fost dată cu încălcarea legii şi prin efectul denaturării actelor juridice deduse judecăţii.

Ca o precizare prealabilă, recurenta susţine că niciunul dintre aspectele reţinute de instanţa de apel în rejudecare în sprijinul soluţiei pronunţate nu au fost puse în discuţia contradictorie a părţilor, fiind încălcat în mod flagrant dreptul la apărare din această perspectivă.

Aspectele invocate se referă la pretinsul mecanism de formare a consimţământului în privinţa prelungirii contractului de locaţiune, susţinerile referitoare la utilizarea spaţiului, precum şi cele referitoare la amortizarea fiscală a pretinsului spor de valoare, aspecte antamate pentru prima oară în acea etapă a procesului.

Referitor la pretinsul acord de voinţă asupra prelungirii locaţiunii, în esenţă, recurenta susţine că nu există şi nici nu poate fi calificat într-o asemenea manieră potrivit art. 1193 - 1195 C. civ. raportat la art. 102 din Legea nr. 71/2011; nu s-au administrat probe cu privire la exploatarea sistematică a imobilului; raţionamentul referitor la amortizarea fiscală a sporului de valoare nu poate produce niciun efect în speţă; aprecierile cu privire la pretinsa culpă contractuală în care s-ar fi aflat recurenta au fost greşit interpretate, în afara dispoziţiilor contractuale.

Referitor la valoarea despăgubirilor stabilită de instanţa de apel, recurenta consideră că aceasta încalcă autoritatea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 19612 din 12 septembrie 2012 a Judecătoriei Timişoara, rămasă definitivă şi irevocabilă.

Instanţa de apel, în mod greşit, reţine că valoarea nu ar putea fi utilizată din moment ce a fost reţinută printr-un considerent nedecizoriu de către instanţele judecătoreşti anterioare, deşi pârâtele au achiesat la raportul de expertiză judiciară efectuată în Dosarul nr. x/2009 şi la valoarea de despăgubire de 3.428.892 euro.

Intimaţii depun întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.

În recurs nu au fost administrate probe noi.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.

Principalul motiv de recurs este circumscris motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 vechiul C. proc. civ. şi se referă la încălcarea de către instanţa de apel, în rejudecare, a îndrumărilor deciziei de casare nr. 2003 din 7 octombrie 2015, mai exact încălcarea limitelor de casare stabilite, fiind astfel nerespectate dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

De reţinut este faptul că prin Decizia civilă nr. 702/A din 29 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, decizie ce a fost casată, a fost respins apelul declarat de pârâţii municipiul Timişoara, instituţia primarului şi consiliul local al municipiului Timişoara şi a fost admis apelul declarat de reclamanta A. SRL, sentinţa de fond fiind schimbată în parte, în sensul înlăturării obligării acesteia de la plata despăgubirilor echivalentă chiriei datorate pentru perioada 30 septembrie 2013 - 11 aprilie 2014.

În consecinţă, ca efect al Deciziei nr. 702/A/2014, în raport de dispoziţiile sentinţei nr. 259 din 11 aprilie 2014, s-a menţinut dispoziţia de evacuare a A. S.R.L., dispoziţia de obligare a municipalităţii la plata sumei de 3.428.892 euro şi, corelativ, instituirea dreptului de retenţie asupra imobilului până la achitarea acestei sume, fiind înlăturată obligaţia A. SRL de plată a despăgubirilor în cuantum egal cu chiria datorată pentru perioada 30 septembrie 2013 - 11 aprilie 2014. Respingerea celorlalte capete ale cererilor a fost menţinută.

Esenţial este faptul că împotriva acestei decizii din apel au declarat recurs doar pârâţii, nu şi reclamanta A. S.R.L. căreia îi era favorabilă soluţia instanţei de apel. Recursul pârâţilor a vizat exclusiv dispoziţia prin care aceştia au fost obligaţi la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor în sumă de 3.428.892 euro, cu instituirea unui drept de retenţie în favoarea reclamantei.

În considerentele deciziei de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit în sarcina instanţei de rejudecare obligaţia de a analiza dacă solicitarea reclamantei mai are, la acel moment, obiect şi dacă aceasta poate obţine atât prelungirea efectelor contractului, cât şi plata despăgubirilor, ţinând seama că, în toate litigiile, reclamanta a cerut în principal prelungirea efectelor contractului pe o perioadă necesară amortizării investiţiilor şi doar în subsidiar despăgubiri.

Astfel este corectă susţinerea instanţei de apel că rejudecarea nu poate privi decât acţiunea reclamantei A. S.R.L., nu şi acţiunea conexă ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2009 (evacuarea şi plata despăgubirilor solicitate de către municipalitate) întrucât aceasta nu a formulat recurs împotriva deciziei instanţei de apel prin care a fost soluţionată acţiunea pârâţilor.

Procedând astfel, instanţa de apel a dat eficienţă principiului potrivit căruia recurentului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată, principiu prevăzut de art. 315 alin. (4) coroborat cu art. 316 şi art. 296 din C. proc. civ. de la 1864.

Cu alte cuvinte, hotărârea atacată poate fi schimbată numai în favoarea părţii care a exercitat recursul.

Principiul "non reformatio in pejus" trebuie respectat nu doar cu prilejul judecării căii de atac, ci şi cu ocazia rejudecării după admiterea recursului, în cazul de faţă, aceasta deoarece rejudecarea este şi ea, rezultatul iniţiativei pe care a avut-o partea prin exercitarea căii de atac.

Neaplicarea acestui principiu ar putea determina părţile să nu exercite calea de atac, chiar dacă hotărârea este nelegală, ceea ce ar fi contrar interesului general de aflare adevărului şi asigurare a respectării legii prin desfiinţarea hotărârilor pronunţate cu încălcarea ei.

Având în vedere soluţia de casare dispusă de către instanţa de recurs, instanţa de apel, în rejudecare, trebuie să se limiteze doar la rezolvarea problemei care a atras casarea, ceea ce înseamnă că nu are dreptul să repună în discuţie acea parte de hotărâre care a intrat în puterea lucrului judecat. În speţă, instanţa de apel nu putea să rejudece şi cererea de apel formulată de către recurenta A. SRL întrucât aceasta a fost de acord cu soluţia şi nu a exercitat calea de atac a recursului, recurs exercitat doar de către pârâţii nemulţumiţi.

Prin decizia de casare dispusă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că rejudecarea trebuie să privească atât capătul principal de cerere din acţiunea reclamantei referitor la prelungirea contractului de închiriere, cât şi capătul subsidiar referitor la despăgubiri şi instituirea dreptului de retenţie, cu alte cuvinte, acele dispoziţii care au fost potrivnice părţii care a pierdut în apel şi ulterior a exercitat calea de atac a recursului, obţinând o nouă judecată tocmai a acestor dispoziţii dispuse prin hotărâre.

Stabilind limitele casării, în mod corect instanţa de apel a trecut apoi la analizarea pe fond a pretenţiilor deduse judecăţii, astfel încât Înalta Curte nu poate reţine incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Constatând că nu poate fi reţinut motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5, nu pot fi reţinute nici acele susţineri ale recurentei pe care aceasta le încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., aceste două motive derivând, astfel cum sunt argumentate, din primul motiv referitor la nerespectarea limitelor casării.

Înalta Curte va analiza motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., invocate de către recurentă însă din perspectiva soluţionării pe fond al pretenţiilor deduse judecăţii, astfel cum au fost grupate în memoriul de recurs.

Este neîntemeiată susţinerea recurentei referitoare la faptul că niciunul dintre aspectele reţinute de instanţa de rejudecare în sprijinul soluţiei adoptate, nu au fost puse în discuţia contradictorie a părţilor, respectiv chestiunile referitoare la mecanismul de formare a consimţământului în privinţa prelungirii contractului de locaţiune, cele referitoare la faptul utilizării spaţiului de către recurentă, precum şi chestiunile referitoare la amortizarea fiscală a pretinsului spor de valoare. În opinia recurentei aceste chestiuni au fost antamate pentru prima oară în hotărârea judecătorească, părţile neavând ocazia să îşi exprime un punct de vedere asupra acestora.

Înalta Curte reţine că toate aceste chestiuni au fost "antamate" chiar în decizia de casare, decizie obligatorie pentru instanţa de apel, ca atare nu se poate reţine că au fost chestiuni necunoscute părţilor, iar pe de altă parte toate aceste aspecte reprezintă raţionamentul logic şi juridic al instanţei de apel, argumentele care vin să susţină soluţia pronunţată şi care trebuie să se regăsească în motivarea hotărârii.

Prin decizia de casare, Înalta Curte a statuat necesitatea rejudecării cauzei pentru a nu se ajunge în situaţia în care recurenta ar benefica atât de prelungirea contractului, cât şi la obligarea municipiului Timişoara la plata contravalorii investiţiilor efectuate; altfel spus, dacă, în considerarea aceloraşi investiţii recurenta poate primi două soluţii favorabile.

În realitate, deşi nu o afirmă expres, aceasta este situaţia pe care vrea să o obţină recurenta ca efect al promovării prezentului recurs.

Problema prelungirii duratei contractului de închiriere, în vederea amortizării investiţiilor recurentei a fost soluţionată în mod irevocabil de Tribunalul Timiş prin Sentinţa civilă nr. 346 din 22 martie 2011, instanţa de apel dând eficienţă efectului pozitiv al lucrului judecat în raport de această hotărâre judecătorească.

Este mai presus de orice îndoială faptul că imobilul s-a aflat în posesia recurentei care avea posibilitatea să îl exploateze cum considera necesar.

Cu privire la acest aspect, recurenta nu a făcut nicio dovadă contrară în sensul că spaţiul nu se mai află în detenţia sa, dovezi pe care putea să le administreze în condiţiile art. 305 C. proc. civ.

Oricum, considerentele instanţei de apel cu privire la culpa procesuală şi la amortizarea investiţiilor sunt reţinute într-un subsidiar, ceea ce este esenţial în soluţionarea cauzei şi care, de altfel, reprezintă şi problema de drept dedusă judecăţii, este faptul că reclamantei nu i se cuvin şi despăgubiri pentru investiţiile aduse imobilului, pentru că aceasta ar echivala cu o dublă reparaţie, atâta vreme cât a obţinut prelungirea contractului.

Hotărârea instanţei de apel cuprinde motivele pe care se sprijină, nefiind identificate motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată către intimaţi reprezentând contravaloarea cheltuielilor de transport efectuate de către consilierul juridic al acestora.

Faţă de cele mai sus reţinute, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL Timişoara împotriva Deciziei civile nr. 61/A din 5 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă SC A. SRL Timişoara să plătească intimaţilor consiliul local al municipiului Timişoara, instituţia primarului în reprezentarea primăriei municipiului Timişoara şi municipiul Timişoara prin primar suma de 1.585 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 februarie 2019.

Procesat de GGC - LM