Contractual liability under a mandate agreement: no direct claim for contractor penalties or moral damages without specific contractual obligation

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată în dosarul nr. x/2010 înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, ca prin hotărârea ce se va pronunţa pârâta să fie obligată la executarea contractului de mandat nr. x din 2 octombrie 2006, în sensul recuperării în numele şi pentru reclamantă a penalităţilor de întârziere în cuantum de 42.113,50 Euro; obligarea ANL la acoperirea prejudiciului produs prin nerespectarea contractului de mandat, în cuantum egal cu prejudiciul produs prin întârziere în cuantum de 42.113,50 EURO; obligarea ANL la acoperirea prejudiciului moral, în cuantum de 2000 RON, cauzat reclamantei prin nerespectarea clauzelor contractului de mandat nr. x din 2 octombrie 2006; obligarea ANL la plata unor daune cominatorii în cuantum de 1000 RON/zi de întârziere până la executarea în totalitate a obligaţiilor; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 5263 din 22 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sector 3 Bucureşti, sentinţa devenind irevocabilă prin neexercitarea căii de atac.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 3, sub nr. x/2011, iar la termenul din data de 22 aprilie 2011, instanţa a respins ca neîntemeiată excepţia necompetenţei materiale.

La data de 19 iulie 2011, reclamanta şi-a precizat şi completat primul capăt al cererii de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtei la recuperarea, în numele şi pentru reclamantă, a penalităţilor de întârziere de 0,15% din valoarea contractului, pentru fiecare zi de întârziere, până la data predării efective a locuinţei şi înlocuirea antreprenorului general, în vederea finalizării construcţiei contractate. De asemenea, reclamanta şi-a modificat al patrulea capăt al cererii, solicitând ca în cazul admiterii cererii, obligarea pârâtei la îndeplinirea obligaţiilor să fie făcută sub sancţiunea plăţii de amenzi civile pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi până la îndeplinirea efectivă a obligaţiilor. În şedinţa publică din 27 iulie 2011, reclamanta a precizat valoarea celui de-al doilea şi al treilea capăt din cererea de chemare în judecată (82.555 RON, respectiv 2.000 RON).

Prin Sentinţa civilă nr. 5449 din 23 martie 2012, pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. x/2011, s-a anulat cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei de 82.555 EURO, reprezentând contravaloarea prejudiciului creat prin neexecutarea la timp a obligaţiilor asumate, ca netimbrată; a fost respinsă cererea reclamantei, de obligare a pârâtei la plata de amenzi civile pentru fiecare zi de întârziere, ca inadmisibilă; a fost respinsă în rest acţiunea, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată; s-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei soluţii a formulat apel reclamanta A., iar prin Decizia civilă nr. 1325/A din 18 decembrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A., care a fost admis prin Decizia civilă nr. 166 din 11 februarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie. Instanţa de recurs a modificat decizia recurată, în sensul că a admis apelul declarat de apelanta reclamantă A. împotriva Sentinţei civile nr. 5449 din 23 martie 2012, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Pe rolul acestei instanţe cauza a fost înregistrată la data de 25 martie 2015 sub nr. x/2015 .

La data de 6 mai 2015 reclamanta A. a depus o nouă precizare la cererea de chemare în judecată formulată, prin raportare la cererea precizatoare depusă la Judecătoria sectorului 3.

La termenul de judecată din data de 2 martie 2016, reclamanta a invocat puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 5197 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 25 aprilie 2013 în dosarul nr. x/2011.

Prin Sentinţa civilă nr. 2151 din 8 aprilie 2016, Tribunalul Bucureşti a constatat puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 5197 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 25 aprilie 2013 în dosarul nr. x/2011, a admis în parte acţiunea privind pe reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2000 RON cu titlu de daune morale şi suma de 165,96 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, respingând celelalte capete ale acţiunii ca neîntemeiate.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că la data de 2 octombrie 2006, între reclamanta A. şi pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe s-a încheiat contractul de mandat nr. HC 1124, în scopul construirii în amplasamentul Henri Coandă, aflat pe terenul situat în cartierul Henri Coandă, zona B2, a unei locuinţe la cheie tip C 31 pe lotul nr. x, iar potrivit art. 1, mandatarul a fost împuternicit să-l reprezinte pe mandant în relaţiile cu Proiectantul şi Antreprenorul General în vederea urmării executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

De asemenea, la data de 15 februarie 2007, între reclamantă şi Antreprenorul General S.C. B. S.A. a fost încheiat contractul de construire. Prin acest contract, Antreprenorul General şi-a asumat obligaţia de a construi în amplasamentul Henri Coandă, pentru reclamantă, o locuinţă la cheie tip C31, pe lotul nr. x, compusă din 3 camere de locuit şi dependinţe, având o suprafaţă construită de 195,84 mp, din care suprafaţa utilă de 153,03 mp. Preţul locuinţei a fost stabilit la valoarea de 66802 EURO, inclusiv TVA. Potrivit art. 8 din contract, Antreprenorul urma să predea locuinţa contractată, pe baza unui proces-verbal de predare-primire, în termen de 24 de luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor. Părţile au stabilit (art. 10) că pentru nepredarea locuinţei la termenul indicat în contract, din cauze imputabile Antreprenorului General, acesta va plăti reclamantei penalităţi de 0,15% pe zi de întârziere, din valoarea contractului, până la predarea efectivă a acesteia, conform contractului de antrepriză generală. În ce priveşte lucrările de îmbunătăţire, la art. 15, părţile au stabilit că, acestea urmează a fi stabilite numai prin act adiţional încheiat între Antreprenor şi reclamantă, iar contravaloarea acestora se va achita de către reclamantă direct Antreprenorului.

Având în vedere conţinutul contractului de mandat încheiat între reclamantă şi pârâtă, (singurul contract în care părţile din proces sunt şi părţi contractante), Tribunalul a apreciat că nu a fost asumată din partea pârâtei, în calitate de mandatar, obligaţia de a o reprezenta pe reclamantă în faţa Antreprenorului General în vederea recuperării de la acesta din urmă a penalităţilor de întârziere.

Prin contractul de construire, însă, a fost stipulată o clauză penală, această convenţie fiind încheiată între reclamantă şi primul Antreprenor General, iar pârâta nu a fost parte. Având în vedere contractul de cesiune dintre S.C. B. S.A. şi S.C. C. S.R.L. (actualul Antreprenor General), cele stabilite prin contractul de construire au devenit opozabile şi acesteia din urmă.

Astfel, având în vedere principiul obligativităţii contractului în raporturile dintre părţile contractante (art. 969 C. civ.) şi cel al relativităţii efectelor contractului (art. 973 C. civ.), tribunalul a apreciat că în măsura în care reclamanta va dori să se prevaleze de dispoziţiile clauzei penale prevăzute de art. 10 din contractul de construire, o va putea face doar împotriva unei persoane care a fost parte la încheierea acestui contract, sau căreia i s-au transmis drepturile şi obligaţiile rezultate din contract, ca efect al cesiunii de creanţă.

În ce priveşte capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.000 RON, reprezentând despăgubire pentru repararea prejudiciului moral, instanţa a reţinut că reclamanta a invocat drept temei al acestuia, neîndeplinirea obligaţiilor ce decurg din contractul de mandat.

Condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru prejudiciul moral creat reclamantei prin fapta sa proprie sunt cele reglementate de dispoziţiile art. 998 - 999 din C. civ., respectiv existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, dar şi în neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

Din probele existente la dosar a rezultat inactivitatea/pasivitatea ANL, care nu a făcut nimic în sensul respectării obligaţiilor asumate, astfel că este evident că aşteptările şi proiectele reclamantei bazate pe încrederea că va avea o casă sunt în prezent incerte, fiind în pericol de a nu putea fi realizate. A apreciat Tribunalul că prejudiciul moral constă în starea de incertitudine şi stres provocată de pârâtă, precum şi de suferinţele psihice generate de punerea reclamantei în poziţia de a găsi alte soluţii locative în vederea satisfacerii nevoilor actuale. Pe cale de consecinţă, s-a apreciat că sunt îndeplinite elementele răspunderii civile.

Susţinerea pârâtei, în sensul că prejudiciul suferit de reclamantă nu este cert, a fost înlăturată, apreciindu-se că certitudinea prejudiciului presupune că acesta este sigur atât în ceea ce priveşte existenţa sa, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare. Este întotdeauna cert prejudiciul actual, deci prejudiciul deja produs la data la care se cere repararea lui.

Tribunalul a concluzionat că în speţa dedusă judecăţii, prejudiciul suferit de reclamantă, ca urmare inactivităţii pârâtei, este actual şi sigur, fiind născut la momentul formulării acţiunii, şi că poate fi evaluat de judecător, în raport de gravitatea încălcării dreptului subiectiv al reclamantei, dar şi în raport de funcţia compensatorie şi de satisfacţie pe care acest prejudiciu o are în toate cazurile de acest gen.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta cât şi pârâta, iar prin Decizia civilă nr. 362A din 21 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins apelul formulat de reclamanta A. împotriva Sentinţei civile nr. 2151 din 8 aprilie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2015, ca nefondat, şi a admis apelul formulat de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a înlăturat din dispozitiv menţiunea privind constatarea puterii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 5197 din 25 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei de acordare a daunelor morale.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut, referitor la apelul reclamantei, că cererea acesteia a avut ca temei răspunderea civilă contractuală a pârâtei, acest temei juridic fiind păstrat pe parcursul numeroaselor precizări şi modificări ale cererii de chemare în judecată care au intervenit pe parcursul procesului.

În acest sens, sunt inaplicabile în speţă prevederile citate de reclamantă în cuprinsul cererii de apel vizând textele din Codul consumului. În ceea ce priveşte norma privind obligativitatea introducerii în contracte a unor clauze clare, s-a constatat că respectiva normă ar putea fi valorificată ca temei al unei eventuale acţiuni în nulitate, ceea ce nu este cazul în speţă. De asemenea, norma privind interpretarea clauzelor contractuale în favoarea consumatorului consacră doar un principiu de interpretare, fără a justifica, prin ea însăşi, interpretarea particulară propusă de apelantă.

Faţă de ultima precizare a cererii de chemare în judecată, ce a avut loc în faţa secţiei a VI-a a Tribunalului Bucureşti, instanţa de fond era învestită a se pronunţa asupra cererii având ca obiect răspunderea contractuală a pârâtei ANL, căreia reclamanta îi impută nerespectarea următoarelor obligaţii contractuale: a) de a percepe penalităţile de întârziere de la constructor şi b) de a verifica lucrările efectuate, de a dispune numai plata lucrărilor efectuate conform proiectului de execuţie, de a veghea şi stărui în finalizarea locuinţei.

Reclamanta a pretins că, prin neîndeplinirea obligaţiilor de mai sus, pârâta i-a provocat un prejudiciu compus din: prejudiciu efectiv suferit, reprezentat de valoarea penalităţilor de întârziere nepercepute de la constructor şi beneficiul nerealizat, constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a locuinţei.

Pentru a fi incidentă răspunderea contractuală, reclamanta era ţinută să dovedească, potrivit regulii generale impuse de art. 1169 din vechiul C. civ. şi 129 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., aplicabile speţei faţă de data naşterii raportului juridic dedus judecăţii şi de data înregistrării cererii de chemare în judecată, următoarele elemente:

1) existenţa faptei ilicite afirmate a pârâtei în speţă, constând în nerespectarea unei obligaţii contractuale (în speţă, obligaţiile de a percepe penalităţile de întârziere de la constructor şi de a verifica lucrările efectuate, de a dispune numai plata lucrărilor efectuate conform proiectului de execuţie, de a veghea şi stărui în finalizarea locuinţei), ce aduce atingere unui drept patrimonial al creditorului;

2) existenţa unui prejudiciu patrimonial în care se concretizează această atingere (în speţă, existenţa prejudiciului compus din prejudiciu efectiv suferit, reprezentat de valoarea penalităţilor de întârziere nepercepute de la constructor şi beneficiul nerealizat, constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a locuinţei);

3) raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu;

4) vinovăţia pârâtei, cu menţiunea că, în materie contractuală, aceasta se prezumă, debitorul obligaţiei putând înlătura această prezumţie prin invocarea unei cauze străine (art. 1082 C. civ.); potrivit doctrinei, se circumscriu acestei noţiuni forţa majoră, cazul fortuit şi culpa creditorului însuşi.

Condiţiile de mai sus trebuie să fie îndeplinite cumulativ, neîndeplinirea uneia singure dintre ele fiind suficientă pentru a atrage respingerea cererii.

În ceea ce priveşte fapta ilicită a intimatei-pârâte, reclamanta se prevalează de o pretinsă putere de lucru judecat a Deciziei civile nr. 5197 din 25 aprilie 2013 a secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Din analiza acestei hotărâri se poate constata că, într-adevăr, s-a reţinut în sarcina ANL, pe de o parte, întârzierea nejustificată cu care a înţeles să acţioneze împotriva autorităţilor publice locale în vederea finanţării şi realizării utilităţilor şi, pe de altă parte, în ceea ce priveşte întârzierile imputabile constructorului, neluarea măsurilor energice permise de contractul de antrepriză generală, inclusiv pretinderea penalităţilor de întârziere. În contextul speţei ce a format obiectul analizei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut o legătură între aceste fapte şi lipsirea reclamantului din respectivul dosar de exercitarea atributelor dreptului său de proprietate asupra imobilului ce formase obiectul contractului.

Cu privire la aspectul dezvoltării reţelelor publice de utilităţi necesare funcţionării ansamblului rezidenţial, Curtea subliniază că acest aspect nu a fost abordat în prezentul dosar şi nu face obiectul judecăţii.

Cât priveşte analiza incidenţei unei eventuale puteri a lucrului judecat referitoare la neluarea, de către pârâtă, a măsurilor de constrângere contractuale faţă de antreprenor, Curtea a apreciat că, deşi se poate reţine o putere de lucru judecat a considerentelor deciziei menţionate a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu privire la neîndeplinirea de către ANL a obligaţiilor sale contractuale de aplicare a măsurilor de constrângere a antreprenorului, inclusiv obligaţia de a solicita penalităţile de întârziere conform contractului, aceasta nu este suficientă, prin ea însăşi, pentru a justifica admiterea acţiunii reclamantei, astfel cum a fost formulată şi întemeiată în fapt şi în drept în prezentul dosar.

În speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale afirmate de reclamantă, în ceea ce priveşte prejudiciul, legătura de cauzalitate şi culpa pârâtei.

Astfel, în ceea ce priveşte pretinsul prejudiciu calificat de reclamantă ca beneficiu nerealizat, constând în contravaloarea penalităţilor de întârziere neîncasate, s-a constatat că acest prejudiciu nu există, întrucât dreptul afirmat de reclamantă, de a încasa penalităţile, nu s-a născut niciodată în patrimoniul reclamantei ca efect al clauzelor contractuale invocate în susţinerea cererii ce chemare în judecată, întrucât aceste penalităţi sunt datorate de constructor ANL, iar nu reclamantei.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea element al prejudiciului invocat, respectiv lipsa de folosinţă a imobilului, în prezenta cauză, astfel cum rezultă din probele administrate, s-a apreciat, din analiza probatoriului administrat, că lipsirea reclamantei de folosinţa imobilului contractat este rezultatul acţiunilor reclamantei înseşi, lipsind astfel legătura de cauzalitate invocată.

Curtea a considerat că apelul pârâtei este fondat. Astfel, constatarea prin dispozitivul sentinţei a existenţei unei autorităţi de lucru judecat, este eronată, întrucât în discuţie nu s-a pus nicicând efectul negativ al lucrului judecat, care presupune împiedicarea unei noi judecăţi a aceleiaşi cereri, ci cel pozitiv, ce are în vedere valorificarea considerentelor unei hotărâri anterioare ce au legătură cu aspectele deduse judecăţii în noul litigiu. Or, într-o asemenea situaţie, puterea de lucru judecat se impune a fi valorificată exclusiv prin considerentele hotărârii, ca argument pentru reţinerea argumentelor uneia sau alteia dintre părţile procesului.

Autoritatea de lucru judecat nu este, în acest caz, o cerere distinctă adresată instanţei, care să impună o soluţie separată în dispozitiv, precum în cazul excepţiei procesuale a autorităţii de lucru judecat, ce vizează valorificarea efectului negativ al efectului lucrului judecat. Prin urmare, includerea constatării autorităţii de lucru judecat în dispozitivul sentinţei este greşită şi se impune a fi înlăturată.

De asemenea, s-a considerat nefondată soluţia de admitere a cererii reclamantei de acordare a daunelor morale, întrucât acestea au fost solicitate pe temeiul răspunderii contractuale pentru aceleaşi fapte presupuse a fi provocat şi prejudiciul material invocat de reclamantă.

Cum, potrivit celor expuse anterior, nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, nu există nici un temei al acordării daunelor morale, a căror situaţie, în speţă, este identică celei a daunelor materiale.

Prima instanţă, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale, a acordat daunele morale invocând prevederile art. 998 - 999 C. civ., sediul materiei răspunderii civile delictuale, temei de drept ce nu a fost însă niciodată invocat de către reclamantă şi, prin urmare, pe care instanţa nu era învestită în mod legal să îl analizeze.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă A. solicitând admiterea recursului şi în principal, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, modificarea hotărârii nefiind posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi, stabilind totodată în sarcina acesteia obligaţia de a administra proba cu expertiză - specialitatea construcţii, având ca obiectiv principal identificarea stadiului lucrărilor la instalaţiile electrice/sanitare/termice şi identificarea lucrărilor la aceste instalaţii care ar fi făcut imposibilă continuarea lucrărilor de către constructor.

În subsidiar, se solicită modificarea hotărârii, urmând ca pe fondul cauzei să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată şi precizată, pronunţarea unei hotărâri prin care pârâta ANL să fie obligată la recuperarea în numele recurentei şi pentru sine a penalităţilor de întârziere de 0,15% din valoarea contractului, pentru fiecare zi de întârziere, până la data predării efective a locuinţei, obligarea pârâtei ANL la acoperirea prejudiciului creat prin neexecutarea la timp a obligaţiilor asumate, compus din: 82.764 EURO (echivalentul a 353278.13 RON), reprezentând contravaloarea prejudiciului efectiv suferit, constând în penalităţile de întârziere pe care ANL trebuia să le perceapă pentru perioada 16 aprilie 2009 (data la care trebuia predată locuinţa) - 16 iulie 2011 (data precizării acţiunii); 106.240 EURO (echivalentul a 459.859,67 RON), reprezentând beneficiul nerealizat, constând în lipsa de folosinţă a imobilului pentru perioada 16 aprilie 2009 (data la care trebuia predată locuinţa) - 21 aprilie 2016 (data formulării apelului), precum şi la plata lipsei de folosinţă de la data de 22 aprilie 2016 şi până la data de predării efective a locuinţei, ce urmează a fi calculată conform raportului de expertiză specialitatea evaluare proprietăţi imobiliare, întocmit în cauză de doamna D.; obligarea ANL la plata daunelor morale, în valoare de 2.000 RON precum şi obligarea ANL la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxa judiciară de timbru şi onorariul experţilor, onorariul de avocat urmând a fi solicitat pe cale separată.

Subsumat motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea este lipsită de temei legal, fiind data cu aplicarea greşită a legii. Astfel, raţionamentul instanţei cu privire la inaplicabilitatea prevederilor vizând Codul consumului este lipsit de suport legal, deoarece răspunderea civilă contractuală nu este incompatibilă cu legislaţia consumatorului.

Calitatea recurentei de consumator în raport cu intimata-pârâtă ANL rezultă chiar din raportul contractual dintre părţi pe care se grefează şi cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze. În acest sens recurenta redă noţiunile din Codul consumului pe care le consideră relevante în susţinerea acestei critici.

Consideră recurenta că dispoziţiile Codului consumului se aplică tuturor contractelor încheiate între operatorii economici şi consumatori, nu numai contractelor încheiate între comercianţi şi consumatori, aşa cum rezultă din chiar art. 1 din Cod, că faţă de dispoziţiile legii de înfiinţare a ANL privind derularea programelor "locuinţe prin credit ipotecar", ANL primeşte o specializare a activităţii în domeniul construcţiilor de locuinţe prin credit ipotecar, asumându-şi rolul de dezvoltator imobiliar al statului prin Legea nr. 152/1998, prin prisma acestei specializări ANL supunându-se tuturor regulilor economiei de piaţă şi acţionează în acest sector în calitate de agent privat, prin oferirea de servicii de intermediere în domeniul construcţiilor de locuinţe prin credit ipotecar. Consideră recurenta că prin înscrierea în programul locuinţe prin credit ipotecar, prin semnarea unui contract de intermediere cu ANL şi a unui contract de construire cu antreprenorul general al ANL, a devenit un consumator în construcţii (persoană care dobândeşte proprietatea unei locuinţe ce se va construi sau este deja în curs de edificare), împrejurare faţă de care consideră că în cadrul prezentei cauze sunt aplicabile normele de drept material specifice legislaţiei consumatorului, analiza raportului juridic dintre părţi urmând fi realizată prin prisma acestor temeiuri de drept.

O altă critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., vizează motivarea soluţiei de respingere a petitului constând în obligarea ANL la perceperea penalităţilor şi a petitului privind plata daunelor constând în contravaloarea penalităţilor de întârziere neîncasate în sensul că aceste pretenţii sunt nefondate deoarece ele nu s-au născut niciodată în patrimoniul reclamantei, fiind în realitate cuvenite intimatei-pârâte ANL.

Susţine recurenta că soluţia instanţei de apel a fost dată prin schimbarea înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, în susţinerea acestei critici redând dispoziţiile cuprinse în art. 64 din contractul de antrepriză generală, cele ale art. 10, art. 18, art. 21 din contractul de construire, cele ale art. 982, art. 978 C. civ., şi pe cele ale art. 75 şi 77 din Codul consumului.

Apreciază recurenta că prin analiza atentă a clauzelor contractuale, urmând regulile de interpretare de mai sus, nu se poate ajunge decât la concluzia că ANL avea şi are obligaţia să recupereze în numele şi pentru recurentă a penalităţilor prevăzute de art. 10 din contractul de construire şi de art. 64 din contractul de antrepriză generală.

Precizează recurenta că, în aprecierea existenţei obligaţiei ANL de a percepe penalităţi, sunt relevante în plus şi conduita ANL faţă de alţi constructori, respectiv perceperea de penalităţi în temeiul art. 64 din Contractul de antrepriză generală, raportul Curţii de Conturi, puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 5197 cu privire la interpretarea tripartită a convenţiilor încheiate în programul guvernamental "Henri Coandă".

Concluzionează recurenta în sensul că instanţa de apel, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, apreciind în sensul că ANL nu avea obligaţia de a percepe în numele şi pentru recurentă penalităţile de întârziere de la constructor, în baza art. 64 din Contractul de antrepriză generală coroborat cu art. 10 din Contractul de construire.

O altă critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., vizează faptul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, soluţia fiind superficial motivată.

Raportându-se la motivarea instanţei cu privire la pretenţiile materiale ale recurentei constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, apreciate ca nefondate, recurenta consideră că instanţa de apel a ignorat în integralitate atât probatoriul administrat cât şi apărările sale exprimate prin concluziile scrise, arătând că în hotărâre nu există nicio frază în care să se regăsească motivele pentru care acestea au fost îndepărtate.

În sensul arătat recurenta redă conţinutul concluziilor scrise şi face trimitere la înscrisurile din dosar, punctând aspecte ale situaţiei de fapt care, fie deşi au fost dovedite, ar fi fost în mod greşit ignorate de către instanţa de apel, fie deşi nu au fost dovedite de către pârâtă, ar fi fost în mod greşit reţinute ca atare de către instanţă.

Următoarea critică formulată în temeiul art. 304 alin. (1) pct. 9 din C. proc. civ. vizează faptul că instanţa de apel face o greşită aplicare a tezei derogatorii de răspundere reglementată de art. 1082 din C. civ., prin reţinerea faptului că recurenta ar fi singura vinovată de nefinalizarea locuinţei, motivat de faptul că nu a efectuat lucrările de instalaţii.

Cu referire la fapta ilicită recurenta arată că prin neurmărirea graficelor de execuţie şi prin nesolicitarea de informaţii suplimentare cu privire la motivele pentru care termenul de predare nu a fost respectat, ANL nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate în calitate de mandatar profesionist faţă de recurentă, creând totodată premisele ca B., în cadrul concilierii directe din data de 22 martie 2010, să invoce aşa-zisa culpă a recurentei în nepredarea locuinţei la termen.

Astfel, o conduită bonus pater familias a unui mandatar profesionist cum este şi ANL în raportul contractual dedus judecăţii, presupunea efectuarea de verificări constante în şantier şi, în cazul identificării anumitor împrejurări ce ar fi împiedicat finalizarea lucrărilor, impunea în sarcina ANL luarea unor măsuri de urgenţă pentru îndepărtarea lor.

ANL nu a înţeles să acţioneze în acest sens, rezumându-se la a transmite constructorului notificări de respectare a termenelor de execuţie. Or, o astfel de conduită nu este apreciată ca fiind una acoperitoare faţă de beneficiarii locuinţelor cu titlu de putere de lucru judecat, conform Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 5197 din 25 aprilie 2013.

Mai mult decât atât, din raportul de expertiză specialitatea construcţii întocmit de doamna F. rezultă faptul că ANL a decontat lucrări neexecutate, a decontat lucrări ce nu respectă proiectul, a decontat lucrări ce nu respectă condiţiile de calitate impuse de normele în construcţii etc.

Fapta ilicită a ANL rezultă inclusiv din faptul ca aceasta nu s-a îngrijit şi nu a finalizat lucrările de infrastructură, constând în asigurarea utilităţilor.

Şi din această perspectivă consideră recurenta că soluţia instanţei de apel este data cu aplicarea greşită a legii, deoarece aceasta a dat o interpretare eronată noţiunii de predare a locuinţei.

În acest sens se arată că noţiunea de predare a locuinţei la termen presupune ca la momentul predării locuinţa să poată fi utilizată conform destinaţiei, având acces la utilităţile pe care ANL-ul s-a obligat să le asigure imobilului. Or, în lipsa acestora, chiar daca construcţia ar fi fost finalizată, ANL nu putea preda locuinţa, deoarece aceasta nu era finalizată în integralitate, racordarea la utilităţi fiind o condiţie esenţială pentru a putea considera locuinţa finalizată.

Consideră recurenta că soluţia instanţei de fond este dată cu aplicarea greşită a legii şi din perspectiva înlăturării puterii de lucru judecat a deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 5197 din 25 aprilie 2013. Astfel, existenţa elementelor necesare angajării răspunderii civile contractuale a ANL pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate în cadrul Programului guvernamental Cartierul Henri Coandă, atât în ceea ce priveşte neîndeplinirea obligaţiei de percepere a penalităţilor de întârziere, cât şi în ceea ce priveşte neîndeplinirea generală a drepturilor/obligaţiilor/prerogativelor stabilite în cadrul programului, astfel încât locuinţa să-i fie predată la "cheie" la termenul asumat, respectiv 16 aprilie 2009, a fost stabilită în considerentele acelei decizii.

Făcând trimitere la jurisprudenţă, recurenta arată că, aşa cum s-a reţinut şi în decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 966 din 27 martie 2015 pronunţată în dosarul nr. x/2011, considerentele deciziei nr. 5197 se impun cu forţa şi evidenţa puterii de lucru judecat în raport de toate elementele răspunderii civile, instanţa de contencios administrativ stabilind fără echivoc că ANL a manifestat o atitudine de pasivitate, în sensul că nu a uzat în mod nejustificat de prerogativele legale şi convenţionale de care dispunea pentru a se realiza ansamblul de locuinţe (ceea ce conturează fapta ilicită şi vinovăţia) şi că prin această pasivitate l-a lipsit pe reclamant de prerogativele dreptului de proprietate (ceea ce conturează legătura de cauzalitate şi prejudiciul).

Recurenta arată că, în ceea ce priveşte evaluarea prejudiciului, aceasta a fost realizată prin raportul de expertiză evaluatorie întocmit în cauză de doamna E., prin care s-a stabilit contravaloarea medie a lipsei de folosinţă la 1.280 EUR/lună.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 299 şi următoarele din C. proc. civ., Legea nr. 94/1992, art. 978, 982, 1532 şi următoarele din C. civ., art. 15 lit. j) din Legea nr. 146/1997, O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 193/2000, Legea nr. 296/2004 - Codul consumului, Legea nr. 363/2007, O.U.G. nr. 60/2001, art. 1082 C. civ.

Analizând recursul formulat de reclamanta A. prin prisma criticilor şi dispoziţiilor legale invocate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil se impune observaţia că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară şi are ca obiect decizia prin care s-a soluţionat calea de atac a apelului împotriva sentinţei instanţei de fond şi că recursul, spre deosebire de apel, care este o cale de atac ordinară şi devolutivă, este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanţei de apel enumerate de art. 304 C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 3021 lit. c) C. proc. civ.. În consecinţă, Curtea va reţine spre examinare numai acele critici ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., şi care se referă strict la aspecte de nelegalitate.

Este de reţinut, de asemenea, că simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de apel, modalitatea în care aceasta a analizat probele administrate în cauză, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.

Referitor la primul motiv de recurs invocat, încadrat de recurentă în dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., privind pretinsa greşită înlăturare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 75 şi art. 77 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004), Înalta Curte urmează a-l înlătura, având în vedere că toate criticile formulate de recurentă în susţinerea acestuia vizează calitatea părţilor, respectiv aceea de consumator şi respectiv de agent/operator economic, în condiţiile în care instanţa de apel nu a avut în vedere această perspectivă când a analizat aplicabilitatea dispoziţiilor legale invocate.

Astfel, instanţa de apel nu a reţinut că în cauză recurenta reclamantă nu ar fi consumator, sau că intimata pârâtă nu ar fi agent/operator economic în sensul avut în vedere de legea privind protecţia consumatorilor, nefiind făcută de altfel nicio analiză din această perspectivă.

În analiza pretinsei incidenţe a dispoziţiilor art. 75 şi art. 77 din Legea nr. 296/2004, instanţa de apel a avut în vedere obiectul acţiunii cu care a fost învestită, respectiv o acţiune în pretenţii, având ca temei răspunderea civilă contractuală ca urmare a neexecutării unor obligaţii contractuale, şi nu o acţiune în nulitate. De asemenea, instanţa de apel a mai avut în vedere şi faptul că norma privind interpretarea clauzelor contractuale în favoarea consumatorului consacră doar un principiu de interpretare, fără a justifica, prin ea însăşi, interpretarea particulară propusă de recurentă, astfel că în raport cu considerentele instanţei de apel criticile recurentei nu au legătură cu soluţia adoptată de instanţă.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ., acest text legal vizează ipoteza în care instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Subsumat acestui motiv de recurs, recurenta susţine că interpretând greşit actul dedus judecăţii, instanţa de apel a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, respectiv a art. 64 din Contractul de antrepriză generală şi art. 10 din Contractul de construire, pentru a respinge petitul privind plata penalităţilor. Critica este nefondată.

Astfel, în ceea ce priveşte pretinsul prejudiciu, calificat de recurenta reclamantă ca beneficiu nerealizat, acesta ar consta în contravaloarea penalităţilor de întârziere neîncasate de intimata ANL pentru recurentă, însă, aşa cum în mod corect a constatat şi instanţa de apel, acest prejudiciu nu există, câtă vreme dreptul afirmat de recurentă, de a încasa penalităţile, nu s-a născut niciodată în patrimoniul său ca efect al clauzelor contractuale invocate în susţinerea cererii de chemare în judecată.

Împrejurarea că între contractele încheiate de părţi există o strânsă legătură nu poate determina transferul către mandatar a obligaţiilor antreprenorului general de plată a penalităţilor de întârziere, mandatarul urmând să răspundă numai în temeiul contractului de mandat.

Este adevărat că operaţiunile juridice desfăşurate de părţi au un caracter complex, însă răspunderea contractuală a intimatei ANL nu poate fi antrenată decât în baza contractului de mandat, contract prin care părţile nu au stabilit obligaţia de plată către reclamantă a unor penalităţi de întârziere pentru neexecutarea mandatului.

Nefondată este şi critica privind motivarea superficială a hotărârii, critică ce poate fi analizată din perspectiva punctului 7 al art. 304 C. proc. civ.

Aşa cum s-a reţinut în mod constant în practica CEDO, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. În acelaşi timp însă, s-a reţinut şi că obligaţia pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanţelor naţionale este aceea de a proceda la o analiză efectivă a motivelor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor, cu condiţia să le aprecieze relevanţa şi fără ca aceasta să implice un răspuns detaliat pentru fiecare argument în parte.

Contrar celor susţinute de recurentă, instanţa de apel, cu respectarea prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., a verificat, în limita cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Considerentele deciziei recurate relevă analiza tuturor motivelor de apel invocate de recurenta reclamantă, fiind permisă gruparea argumentelor părţii şi analiza acestora prin considerente comune.

Recurenta nu indică în dezvoltarea motivelor de recurs care ar fi fost criticile din apel neanalizate de către instanţă, raportându-se exclusiv la apărările formulate prin concluziile scrise. Instanţa subliniază însă faptul că în considerentele hotărârii trebuie să fie analizate şi să se regăsească răspunsul cu privire la criticile şi susţinerile recurentei din cererea de apel şi nu din concluziile scrise, depuse la dosar după închiderea dezbaterilor.

Totodată, nu se poate subscrie criticii de nemotivare a hotărârii faptul că dezlegarea dată de instanţa de prim control judiciar nu corespunde opiniei părţii, din perspectiva modului în care instanţa de apel a înţeles să analizeze şi să coroboreze probatoriul administrat în cauză. Aşa fiind, Înalta Curte constată că decizia recurată răspunde exigenţelor dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motivul de recurs prevăzut de art. 307 pct. 7 din acelaşi cod neputând fi reţinut.

În privinţa criticii referitoare la greşita aplicare a legii, recurenta susţine că în mod greşit instanţa de apel face aplicarea tezei derogatorii de răspundere de la art. 1082 din C. civ., prin reţinerea faptului că recurenta este vinovată de nefinalizarea locuinţei.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., care vizează cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, recurenta-reclamantă a formulat exclusiv critici asupra unor elemente ce ţin de administrarea şi aprecierea probelor şi de stabilirea situaţiei de fapt, aspecte ce nu formează obiectul motivului de nelegalitate evocat.

Cu alte cuvinte, deşi s-a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în realitate, recurenta tinde la reanalizarea situaţiei de fapt stabilite de instanţa de apel în baza raportului de expertiză şi înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, însă situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele dezvoltate de reclamantă nu relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună modificarea soluţiei adoptate.

În ceea ce priveşte critica referitoare la înlăturarea de către instanţa de apel a puterii de lucru judecat rezultată din considerentele Deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa reţine că autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de excepţie procesuală, conform art. 1201 C. civ. şi aceea de prezumţie, mijloc de probă, de natură să demonstreze un anumit fapt în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, conform art. 1200 C. civ.

Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv de natură să oprească o nouă judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părţi, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, în speţă nu s-a pus în discuţie efectul negativ al lucrului judecat, care presupune împiedicarea unei noi judecăţi a aceleiaşi cereri, ci cel pozitiv, ce are în vedere valorificarea considerentelor unei hotărâri anterioare ce au legătură cu aspectele deduse judecăţii în noul litigiu. În acest caz, puterea de lucru judecat nu este o cerere distinctă adresată instanţei, care să impună o soluţie separată în dispozitiv, astfel că înlăturarea acesteia din dispozitivul sentinţei de fond de către instanţa de apel apare ca fiind corectă.

Pe de altă parte, înlăturarea din dispozitivul sentinţei a constatării referitoare la puterea de lucru judecat de către instanţa de apel nu a echivalat cu ignorarea în totalitate a acesteia de către instanţa de apel, care a reţinut-o în continuare. Astfel, potrivit considerentelor din decizia recurată, instanţa de apel a apreciat că "deşi se poate reţine o putere de lucru judecat a considerentelor deciziei menţionate a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu privire la neîndeplinirea de către ANL a obligaţiilor sale contractuale de aplicare a măsurilor de constrângere a antreprenorului, inclusiv obligaţia de a solicita penalităţile de întârziere conform contractului, aceasta nu este suficientă, prin ea însăşi, pentru a justifica admiterea acţiunii reclamantei, astfel cum a fost formulată şi întemeiată în fapt şi în drept în prezentul dosar."

Rezultă deci că instanţa de apel a dat eficienţă invocatei puteri de lucru judecat, reţinând existenţa unei fapte ilicite, doar că procedând în continuare la analiza existenţei celorlalte condiţii ale răspunderii civile contractuale, a constatat că acestea nu sunt îndeplinite în cauză.

Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva Deciziei civile nr. 362/A din 21 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva Deciziei civile nr. 362A/2018 din 21 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2018.

GGC - MM