Contractual liability of intermediary for redirecting funds from statutory stipulation for the benefit of a third party

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă la 6 aprilie 2015 sub nr. x/2015, reclamanta a solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 7.433.624,00 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor neprestate, dar achitate de către reclamantă, conform constatărilor Raportului de control al Corpului de control al primului-ministru înregistrat sub nr. x din 29 septembrie 2014 şi la XX. sub nr. x din 01 octombrie 2014, ca şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform dispoziţiilor art. 451 din C. proc. civ.

În motivare s-a arătat că, în fapt, în temeiul dispoziţiilor art. II punctul 1 lit. g) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 2/2010 privind unele măsuri pentru organizarea şi funcţionarea aparatului de lucru al Guvernului şi pentru modificarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare şi ale Ordinului nr. 16 din 23 ianuarie 2014, emis de Şeful Corpului de control al primului ministru s-au efectuat verificări la XX. în legătura cu respectarea prevederilor legale referitoare la efectuarea concediului de recuperare psihologică şi a concediului suplimentar de odihnă în perioada 2010 - 2013.

Potrivit Raportului de control din 1 octombrie 2014, s-a constatat că din suma totală de 8.732.386,21 RON achitată de către XX. către A. SRL în baza facturilor fiscale emise de pârâtă, aceasta din urmă a prejudiciat patrimoniul XX. cu suma de 7.433.624,00 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor neprestate de către pârâtă, însă achitate de către reclamantă conform comenzilor lansate de aceasta şi facturilor fiscale emise de pârâtă, restituind suma respectivă în mod nelegal şi nejustificat altor persoane în loc să o restituie reclamantei.

A precizat reclamanta în evidenţierea caracterului obligatoriu şi gratuit al concediului de recuperare psihologică faptul că în domeniul de activitate al personalului operativ de dirijare şi control al traficului aerian civil a fost emis Decretul-lege nr. 125/1990 privind reglementarea unor drepturi ale personalului de dirijare, control şi informare a traficului aerian civil, cu modificările şi completările ulterioare, prin care a fost instituită obligaţia efectuării de către personalul operativ de dirijare şi control al traficului aerian civil a unui concediului suplimentar de odihnă şi a unui concediu de recuperare psihologică, aceste concedii reprezentând o măsură preventivă şi de înlăturare a afecţiunilor care se produc ca urmare a exercitării profesiei, cauzate de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului în procesul de muncă.

Conform dispoziţiilor din Decretul-lege nr. 125/1990, efectuarea concediilor suplimentare de odihnă şi de recuperare psihologică reprezintă una din măsurile de natură a asigura "deplina siguranţă a zborurilor" şi prin urmare efectuarea concediilor suplimentare de odihnă şi de recuperare psihologică în condiţiile expres prevăzute de lege este obligatorie, întrucât are în vedere un interes general.

A mai arătat reclamanta că personalul operativ de dirijare şi control al traficului aerian civil beneficiază, potrivit art. 1 din Decretul-lege nr. 125/1990, de un concediu de suplimentar de odihnă, iar potrivit art. 2 din acelaşi act normativ de un concediu de recuperare psihologică, acest concediu de recuperare psihologică fiind gratuit conform art. 2 din decretul-lege, iar efectuarea acestuia anual într-o staţiune balneoclimaterică fiind obligatorie.

Din conţinutul prevederilor legale evocate reclamanta a dedus obligaţia XX. de a dispune efectuarea cheltuielilor din patrimoniul său, fără a implica angajarea de cheltuieli pe seama patrimoniului personal al salariaţilor, asigurând astfel condiţiile de efectuare a concediilor de suplimentare de odihnă şi de recuperare psihologică de către angajaţi.

Reclamanta a precizat în detaliu procedura de efectuare a concediilor sus-amintite şi a arătat că în perioada 2011-2013, în baza comenzilor primite, A. SRL a emis către XX. facturi fiscale în valoare totală de 8.732.386,21 RON, din care 2.000.069,51 RON în anul 2011, 3.259.543,54 RON în anul 2012 şi 3.472.773,16 RON în anul 2013.

A precizat că concluzia raportului de control al Corpului de control al primului-ministru din 01 octombrie 2014 a fost în sensul că pârâta nu a prestat serviciile destinate efectuării concediilor de recuperare psihologică şi a concediilor suplimentare de odihnă pentru care XX. a efectuat plăţile, iar reprezentanţii agenţiei de turism au procedat la stornarea (anularea) facturilor iniţial emise şi restituirea contravalorii serviciilor neprestate către alte persoane, nerestituind aceste sume către XX., care le-a achitat.

Continuând prezentarea situaţiei de fapt ulterioară întocmirii raportului de control menţionat în precedent, reclamanta a susţinut că, potrivit constatărilor organelor de inspecţie fiscală, reţinute în procesul-verbal întocmit în cadrul controlului inopinat efectuat de A.N.A.F., facturile emise de A. SRL în perioada 2011 - 2013 au fost integral achitate de XX., neexistând facturi de stornare sau restituiri de fonduri către XX., însă pârâta a procedat, în covârşitoarea majoritate a cazurilor, la emiterea unor facturi storno salariaţilor XX. (beneficiari ai concediilor) şi la restituirea sumelor încasate de la XX. direct către salariaţi, în condiţiile în care nu a informat niciodată XX. despre neprestarea serviciilor aferente efectuării de către salariaţii XX. a concediilor de recuperare psihologică şi despre restituirea sumelor.

Reclamanta a detaliat modalitatea în care a operat pârâta, astfel cum a fost reţinută de organele de control, a subliniat faptul că în perioada 2011 - 2013 pârâta a facturat către reclamantă servicii în valoare totală de 8.732.386.21 RON, deşi, în realitate, A. SRL a achiziţionat direct de la unităţile prestatoare sau indirect de la alţi tour-operatori servicii în cuantum total de numai 1.314.285,28 RON, sumă înregistrată în contabilitatea agenţiei de turism, în debitul contului 462 denumit "Creditori diverşi".

S-a susţinut că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile reglementate în mod expres prin Decretul-lege nr. 125/1990 şi prin Legea nr. 95/2008, anume de a achita A. SRL contravaloarea concediilor de recuperare psihologică şi a concediilor suplimentare de odihnă facturate de către pârâtă şi că omisiunea intenţionată a pârâtei de informa XX. despre neprestarea în fapt a serviciilor achitate de către XX., cu scopul de a obţine plata contravalorii acestor concedii şi a comisionului agenţiei de turism, ceea ce a conturat în mod evident atitudinea de rea-credinţă a acestui partener contractual şi a creat premisele unei intenţii directe cu privire la utilizarea fondurilor XX. în cu totul alt scop decât acela în temeiul cărora au fost achitate.

A mai arătat reclamanta şi că a cunoscut modificarea ulterioară şi unilaterală a destinaţiei sumelor achitate de către XX. pârâtei, contrar comenzilor transmise de XX., la momentul comunicării Raportului de control din 01 octombrie 2014.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194 şi următoarele din C. proc. civ., Decretul-lege nr. 125/1990, Legea nr. 95/2008, precum şi dispoziţiile altor acte normative indicate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

La 20 august 2015, reclamanta a precizat că îşi întemeiază cererea de chemare în judecată în principal pe răspunderea civilă delictuală, iar în subsidiar pe răspunderea civilă contractuală.

Soluţia primei instanţe

Prin încheierea din 20 august 2015, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, invocată din oficiu, a constatat că temeiul de drept al acţiunii este răspunderea civilă contractuală, a respins ca nefondate excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi prescripţiei dreptului material la acţiune pentru sumele aferente anului 2011 şi perioadei ianuarie- martie 2012, invocate de pârâtă pe calea întâmpinării şi a admis excepţia nulităţii cererii de chemare în garanţie a tuturor salariaţilor care au solicitat restituirea contravalorii serviciilor turistice ce nu au mai fost efectuate prin intermediul agenţiei de turism, invocată de reclamantă.

Prin Sentinţa civilă nr. 2919 din 4 decembrie 2015, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a respins ca nefondată atât cererea de chemare în judecată, cât şi cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Apelul

Împotriva sentinţei sus-menţionate, reclamanta a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 336 din 13 iunie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. A fost obligată apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin Încheierea din 11 iulie 2016, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul deciziei sus-menţionate, în sensul că la alin. (3) al dispozitivului a menţionat "cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare, recurs ce se va depune la Curtea de Apel Constanţa", în loc de "definitivă", cum în mod greşit s-a consemnat.

Recursul

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel în termen legal a declarat recurs motivat reclamanta, cauza fiind înregistrată la 12 august 2016 sub acelaşi număr unic de dosar pe rolul Înaltei curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Prin memoriul de recurs, recurenta Regia Autonomă Administraţia Română a Serviciilor de Trafic Aerian XX. a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

În motivare, a reiterat istoricul litigiului, a evocat considerentele deciziei atacate şi a susţinut că aceasta este nemotivată şi a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Au fost invocate, astfel, motivele de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a arătat că instanţa de apel a analizat in extenso dispoziţiile O.G. nr. 107/1999, fără a le corobora cu prevederile C. civ. privind stipulaţia pentru altul şi privind răspunderea contractuală şi fără a le aplica la situaţia particulară, respectiv realizarea concediilor obligatorii, prevăzute de Decretul-lege nr. 125/1990.

A evocat dispoziţiile art. 1 şi 2 din Decretul-lege nr. 125/1990 şi pe cele ale art. 24 din Legea nr. 95/2008 şi a arătat că, potrivit acestor dispoziţii legale, era obligată să dispună realizarea cheltuielilor aferente efectuării concediilor obligatorii din patrimoniul său, fără a implica angajarea de cheltuieli pe seama patrimoniului personal al salariaţilor, asigurând astfel condiţiile de efectuare de către angajaţi a concediilor suplimentare de odihnă şi de recuperare psihologică.

În condiţiile date, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel era obligată să analizeze situaţia de fapt şi argumentele părţilor raportat la toate dispoziţiile legale incidente, cu atât mai mult cu cât raportul juridic dintre părţi a izvorât din specificul relaţiilor de muncă, iar nu din opţiunea salariatului de a pleca în concediu.

În continuare, a arătat că, aşa cum reiese şi din considerentele deciziei atacate, intimata nu funcţionează ca o unitate bancară sau ca o societate autorizată să efectueze transferuri de bani, fiind angajată de reclamantă în scopul achiziţionării, în beneficiul angajaţilor, a unor pachete turistice în vederea efectuării concediilor obligatorii, dar şi că în mod nelegal a reţinut instanţa de apel că, raportat la dispoziţiile O.G. nr. 107/1999, turist putea fi doar salariatul pe numele căruia se emitea voucher-ul, urmare a plăţii de către recurentă a pachetului de servicii turistice.

A subliniat că agenţia de turism nu a dobândit în proprietate sumele de bani achitate, ci strict cu destinaţia de contravaloare a concediilor, la care se adăuga comisionul de agenţie, astfel că, nedobândind prerogativa dispoziţiei juridice, care să îi confere dreptul de a restitui sumele încasate către salariaţi, depăşirea rolului de intermediar, cu consecinţa deturnării fondurilor recurentei, imprimă un caracter vădit nelegal operaţiunii de schimbare a destinaţiei sumelor.

În continuare, a evocat dispoziţiile art. 2 alin. (4) şi art. 3 din O.G. nr. 107/1999, în considerarea cărora a apreciat că nu doar persoana ce urmează a beneficia de serviciile de turism are calitatea de turist, ci şi persoana care a cumpărat pachetul de servicii de la agenţie, care are şi calitatea de contractant principal.

A susţinut recurenta că cele reţinute de instanţă în legătură cu dreptul turistului (salariatului) de a cesiona şi de a rezilia contractul sunt în totală contradicţie cu dispoziţiile legale invocate.

În acest sens, a subliniat că O.G. nr. 107/1999 reprezintă norma generală în privinţa comercializării pachetului de servicii turistice, iar Decretul-lege nr. 125/1990 este norma specială, aşa încât, faţă de caracterul special al concediilor de care beneficiază conform legii controlorii de trafic aerian, drepturile enumerate mai sus trebuiau analizate prin prisma acestor dispoziţii legale.

Astfel, se susţine, salariatul avea obligaţia de a efectua concediul prevăzut de lege, neputându-l înlocui cu plata unor sume de bani, întrucât finalitatea era cu totul diferită. În contextul dat, s-a arătat că nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii, cu atât mai puţin agenţia de turism care asigură în mod constant servicii turistice în favoarea controlorilor de trafic aerian.

A arătat recurenta că intimata, dacă ar fi acţionat cu bună-credinţă, ar fi trebuit să o anunţe cu privire la neprestarea în fapt a serviciilor şi la restituirea, cu caracter repetitiv, a contravalorii serviciilor către alte persoane.

În continuarea raţionamentului dezvoltat, recurenta-reclamantă a arătat că, potrivit art. 1248 alin. (2) C. civ., beneficiarul poate să ceară direct promitentului executarea întocmai a prestaţiei la care s-a obligat prin contractul încheiat cu stipulantul.

Aşa fiind, având în vedere că între părţile contractante nu exista niciun acord în sensul executării şi prin echivalent a prestaţiei la care pârâta s-a obligat, nu exista niciun temei legal care să îi confere salariatului dreptul să solicite agenţiei de turism restituirea sumelor neutilizate conform destinaţiei, cu atât mai mult cu cât concediile aveau un caracter special.

În acest context, a subliniat că intimata nu a prestat serviciile destinate efectuării concediilor de recuperare psihologică şi concediilor suplimentare de odihnă pentru care a efectuat plăţile, ci a procedat la stornarea facturilor emise iniţial şi la restituirea contravalorii serviciilor neprestate către alte persoane, nu către recurentă.

Continuând linia argumentativă, recurenta-reclamantă a susţinut că în speţă sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii contractuale a intimatei, respectiv fapta ilicită, materializată în neprestarea serviciilor şi virarea banilor în contul altor persoane, prejudiciul în cuantum de 7.433.624 RON reprezentând contravaloarea serviciilor neprestate, achitate şi nerestituite, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi vinovăţia, acest din urmă aspect reieşind din conduita adoptată de intimată, care nu a restituit sumele achitate către reclamantă, deşi nu a prestat serviciile de turism la care se obligase.

În susţinerea acestei concluzii a invocat şi dispoziţiile art. 1475 C. civ., potrivit cărora plata trebuie făcută creditorului, reprezentantului acestuia, persoanei indicate de acesta ori persoanei autorizate de instanţă să o primească.

De asemenea, a arătat că în mod nelegal a realizat instanţa de apel o analiză a acţiunilor salariaţilor, deşi conduita, acţiunile şi obligaţiile acestora nu fac obiectul litigiului, susţinând şi că sancţiunea nulităţii cererii de chemare în garanţie a salariaţilor, formulată de intimată, a fost determinată de neglijenţa acesteia, urmare a nerespectării normelor de procedură cu privire la conţinutul şi forma cererii.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel a omis să analizeze o serie de aspecte pe care le invocase şi că hotărârea pronunţată este nemotivată în raport cu dispoziţiile C. proc. civ. şi cu jurisprudenţa CEDO.

A subliniat că, potrivit art. 425 lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererilor şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, iar potrivit art. 237 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. instanţa va examina fiecare pretenţie şi apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare şi a explicaţiilor părţilor, dacă este cazul.

A apreciat recurenta că instanţa a încălcat atât dispoziţiile legale anterior menţionate, cât şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa constantă a CEDO, conform căreia dreptul la un proces echitabil poate fi exercitat în mod real doar procedându-se la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

În acest sens, a subliniat că, deşi a invocat instituţia stipulaţiei pentru altul şi a demonstrat îndeplinirea condiţiilor atragerii răspunderii civile contractuale, instanţa de fond nu a analizat aceste aspecte, limitându-se să redea dispoziţiile O.G. nr. 107/1999, pe care ulterior le-a interpretat in extenso.

La 04 octombrie 2016, intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat în principal anularea recursului, motivat de faptul ca nu au fost dezvoltate critici care să poată fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar respingerea ca nefondat a recursului.

La 21 octombrie 2016 recurenta a depus răspuns la întâmpinare.

În cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, pe baza recursului, a întâmpinării şi a răspunsului la întâmpinare.

Raportul a conchis în sensul că recursul a fost depus la Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, cu respectarea cerinţei art. 490 alin. (1) C. proc. civ., în termenul prevăzut de art. 485 C. proc. civ. şi că acesta este admisibil faţă de valoarea obiectului cererii de chemare în judecată - 7.433.624 RON -, care se situează peste pragul impus de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, nefiind incidentă niciuna dintre excepţiile prevăzute la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

A subliniat faptul că recursul îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) C. proc. civ. şi, că sub rezerva achitării taxei judiciare de timbru, îndeplineşte şi cerinţele extrinseci statuate de art. 486 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

S-a apreciat în raport că motivele de casare invocate se încadrează în cele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., ceea ce impune respingerea excepţiei nulităţii recursului invocată de către intimata-pârâtă.

Taxa judiciară de timbru a fost achitată, dovada aflându-se la dosarului de recurs.

La termenul din 5 decembrie 2017 excepţia nulităţii recursului a fost respinsă, cu motivarea care reiese din practicaua prezentei decizii.

Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca întemeiat şi îl va admite în limitele şi pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, instanţa supremă apreciază că se impune examinarea cu prioritate a celui de al doilea motiv de recurs, întrucât, dacă acesta ar fi găsit întemeiat, ar conduce prin el însuşi la o soluţie de casare a hotărârii recurate fie din pricina lipsei motivării, fie din pricina unei argumentaţii contradictorii, fie din pricina existenţei doar a unor motive străine de natura cauzei, în toate cele trei situaţii instanţa de recurs fiind în imposibilitate de a exercita controlul judiciar în lipsa unui silogism care să convingă de legalitatea soluţiei pronunţate.

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Examinarea considerentelor decizorii ale hotărârii atacate relevă faptul că instanţa de prim control judiciar a luat în analiză susţinerea referitoare la existenţa în cauză a mecanismului stipulaţiei pentru altul, a confirmat faptul că instanţa de fond a reţinut în mod judicios că raporturile juridice dintre părţi s-au grefat pe acest mecanism, dar a apreciat că în cadrul acestui mecanism nu poate fi reţinută culpa intimatei-pârâte ca temei al antrenării răspunderii contractuale, întrucât a survenit denunţarea contractelor, prin renunţarea beneficiarilor la serviciile asigurate. Aceste considerente se regăsesc la filele x ale deciziei recurate şi infirmă criticile recurentei-reclamante subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Este, însă, apreciat ca întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Preliminar, în examinarea acestui motiv de recurs Înalta Curte subliniază faptul că atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel fac referire în mod judicios la instituţia stipulaţiei pentru altul, însă, din perspectiva datei la care s-au încheiat contractele în discuţie, omit să facă aplicarea principiului tempus regit actum, în sensul că parte din sumele reclamate sunt aferente unor contracte încheiate înaintea datei de 1 octombrie 2011 (data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.), iar restul sunt aferente unor contracte încheiate ulterior acestei date (a se vedea în acest sens raportul Corpului de control al primului ministru şi anexele aferente, înscrisuri aflate la filele x ale dosarului Tribunalului Constanţa), ceea ce atrage în prima situaţie incidenţa dispoziţiilor C. civ. de la 1864, iar în cea de a doua situaţie incidenţa C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009.

Din această perspectivă, rigoarea şi acurateţea juridică impuneau ca instanţele de fond să facă delimitarea necesară şi indicarea precisă a normelor de drept material incidente în cauză, chiar şi în contextul în care instituţia stipulaţiei pentru altul este configurată în regimul noului C. civ. în mod similar vechii reglementări şi orientări doctrinare şi jurisprudenţiale. De aceea, apare ca improprie referirea făcută de aceste instanţe exclusiv la dispoziţiile art. 1284 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., cu omiterea dispoziţiilor legale corespunzătoare din C. civ. de la 1864, din doctrina şi jurisprudenţa cristalizate în jurul acestei din urmă reglementări legale.

Reţine instanţa supremă că, dincolo de această deficienţă legată de precizarea riguroasă a legislaţiei aplicabile, prima instanţă şi instanţa de apel au dat o greşită dezlegare problemei de drept în jurul căreia este construită speţa de faţă.

Astfel, se apreciază că instanţele au subliniat în mod judicios că în cauză raporturile juridice dintre părţi trebuie interpretate din perspectiva instituţiei stipulaţiei pentru altul, în care stipulantul este reclamanta, promitentul este pârâta şi beneficiarii sunt angajaţii reclamantei, Înalta Curte subliniind faptul că acest mecanism îşi are originea şi justificarea în lege, anume în Decretul-lege nr. 125/1990 privind reglementarea unor drepturi ale personalului de dirijare, control şi informare a traficului aerian civil şi în Legea nr. 95/2008 privind Statutul personalului aeronautic tehnic nenavigant din aviaţia civilă din România.

Reţine instanţa supremă şi faptul că instanţele de fond au stabilit în mod incontestabil împrejurarea că, în asigurarea respectării drepturilor izvorâte din art. 2 din Decretul-lege nr. 125/1990 şi din art. 24 din Legea nr. 195/2008, reclamanta a încheiat cu pârâta contracte referitoare la achiziţionarea unor pachete turistice în beneficiul angajaţilor şi că s-a constatat de către Corpul de control al primului ministru că în perioada 2011 - 2013 că pârâta a restituit angajaţilor reclamantei, după reţinerea unui comision, sumele achitate de către reclamantă pentru plata serviciilor turistice, fără ca serviciile să fi fost prestate efectiv.

Înalta Curte apreciază că tribunalul şi curtea de apel au aplicat greşit dispoziţiile legale care reglementează instituţia stipulaţiei pentru altul, în măsura în care au exonerat-o pe pârâtă de sarcina de a-şi îndeplini întocmai obligaţia contractată prin raportare la conduita beneficiarilor contractelor.

În acest sens, instanţa supremă constată că ambele instanţe au reţinut ca factor exonerator de răspundere poziţia beneficiarilor contractelor, care au solicitat pârâtei în realitate preschimbarea obiectului convenţiei în bani, solicitare făcută telefonic sau în scris.

Astfel, instanţa de fond, reţinând ca operant mecanismul stipulaţiei pentru altul şi temeiul legal aplicabil (Decretul-lege nr. 125/1990), pleacă de la premisa greşită că în cadrul acţiunii în răspundere contractuală de faţă nu se poate pronunţa nici cu privire la caracterul obligatoriu al concediului pentru care au fost achiziţionate serviciile turistice, nici cu privire la dreptul beneficiarilor contractelor de a schimba natura prestaţiei specifice, întrucât aceştia din urmă nu sunt părţi în cauză.

Raţionamentul este eronat, pe de o parte întrucât el ignoră caracterul specific al stipulaţiei pentru altul, care are în vedere o relaţie tripartită, iar pe de altă parte că, plecând de la temeiul legal al acestei stipulaţii, instanţa nu poate ignora efectele proprii pe care Decretul-lege nr. 125/1990 le imprimă acestui mecanism, acest examen fiind cu atât mai necesar cu cât beneficiarii stipulaţiei nu au a suporta niciun prejudiciu, câtă vreme în cauza de faţă, în care ei sunt terţi faţă de proces, nu urmează a se stabili în lipsa lor drepturi potrivnice faţă de ei, ci faţă de pârâtă.

Ca urmare, examenul exclus de către instanţa de fond este apreciat de către Înalta Curte şi posibil, şi legal, şi necesar, întrucât lipsa acestuia ar face din raţionamentul asupra mecanismului stipulaţiei pentru altul un exerciţiu gol de conţinut, incomplet şi invalid.

În această ordine de idei, Înalta Curte apreciază că dispoziţiile art. 2 din Decretul-lege nr. 125/1990 şi ale art. 24 din Legea nr. 95/2008 instituie un caz de stipulaţie pentru altul, în sensul că o obligă pe reclamantă la încheierea unor contracte de achiziţionare de pachete turistice, finalitatea demersului fiind recuperarea psihologică a personalului vizat de actele normative, iar perioada de concediu alocată în acest scop fiind obligatorie şi gratuită.

Din interpretarea corelată a celor două acte normative reţinute în precedent reiese indubitabil că legiuitorul a reglementat concediul anual într-o staţiune balneoclimaterică în scopul recuperării psihologice, al refacerii capacităţii psihomotorii şi pentru prevenirea îmbolnăvirilor profesionale ca având caracter obligatoriu, ceea ce exclude ca scopul pentru care a fost recunoscut acest remediu să fie atins în alt fel.

Aceasta întrucât din cuprinsul celor două acte normative nu rezultă posibilitatea ca destinatarii acestui drept să îl compenseze în altă modalitate (prin timp liber, prin desfăşurarea altor activităţi ori financiar).

Consecinţa caracterului obligatoriu al acestui mod de recuperare psihologică ori de prevenire a îmbolnăvirilor profesionale constă în faptul că beneficiarii stipulaţiei legale reţinute în precedent nu au dreptul de a obţine de la promitent schimbarea obiectului prestaţiei contractate, aşa cum în mod eronat reţin instanţele de fond.

Mai mult, în lumina considerentelor ce preced, dar şi a scopului urmărit de legiuitor la edictarea acestor dispoziţii legale, Înalta Curte apreciază că beneficiarii stipulaţiei nu au nici măcar posibilitatea de a renunţa la dreptul conferit prin acordarea concediului pe care să îl efectueze într-o staţiune balneoclimaterică, având în vedere că acest drept nu este unul personal, ci un drept asociat şi derivând din activitatea desfăşurată, subsumat unui interes general care se referă la siguranţa traficului aerian civil.

Pe cale de consecinţă, toate argumentele reţinute de instanţa de fond şi de instanţa de apel legate de posibilitatea ca beneficiarii serviciilor turistice contractate de către reclamantă să renunţe la acestea sau să schimbe natura acestora prin compensare bănească sunt eronate, fiind în contradicţie cu reglementarea legală evocată în precedent.

Apreciază Înalta Curte că dispoziţiile Decretului-lege nr. 125/1990 şi cele ale Legii nr. 95/2008 în materie de stipulaţie pentru altul reprezintă lex specialis faţă de dispoziţiile art. 1286 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 şi se aplică prioritar potrivit principiului specialia generalibus derogant, cu atât mai mult cu cât în cauză problema executării contractului nu s-a pus în termeni de neacceptare din partea beneficiarilor, ci de executare a contractului prin echivalent.

De asemenea, instanţa supremă apreciază ca eronate şi argumentele reţinute de instanţa de apel privitor la denunţarea contractului de către beneficiari.

Pe de o parte se constată că instanţa de apel pune în mod impropriu semnul egalităţii între renunţarea la contract şi denunţarea contractului, argumentele expuse anterior demonstrând de ce în această situaţie specială beneficiarii contractelor nu pot renunţa la un drept menit fundamental a proteja un interes general.

Pe de altă parte, instanţa de apel face referire în mod greşit la posibilitatea beneficiarului de a denunţa contractul încheiat între stipulant şi promitent ignorând faptul că atât în regimul C. civ. de la 1864, cât şi în regimul noului C. civ. acest drept revine părţilor contractante, terţul beneficiar având, în legătură cu contractul, dreptul fundamental de a cere direct promitentului executarea întocmai a obligaţiei stipulate în favoarea sa, iar în regimul noului C. civ. având şi dreptul de a accepta sau nu stipulaţia (art. 1286 alin. (1).

Înalta Curte apreciază întemeiată şi critica referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor O.G. nr. 107/1999 republicată (în vigoare la momentul încheierii convenţiilor între stipulant şi promitent, abrogată abia prin O.G. nr. 2/2018).

Aşa cum s-a reţinut în Raportul de control al primului ministru (dosarului de fond) şi cum au consemnat şi instanţele de fond, raporturi juridice contractuale s-au derulat între reclamantă şi pârâtă, în beneficiul angajaţilor reclamantei (acesta fiind de fapt motivul pentru care s-a reţinut incidenţa instituţiei stipulaţiei pentru altul), între beneficiari şi pârâtă neexistând raporturi contractuale.

În acest context, instanţa supremă infirmă argumentaţia dezvoltată de instanţa de apel, potrivit căreia calitatea de turist, aşadar inclusiv dreptul de a rezilia sau cesiona contractul, o avea exclusiv beneficiarul.

Pe de o parte această exclusivitate nu rezultă din textul art. 3 din O.G. nr. 107/1999 republicată, care conferă această calitate şi persoanei care a cumpărat pachetul turistic, în speţă reclamanta, care a făcut şi plata preţului.

Pe de altă parte, acest raţionament vine în coliziune chiar cu mecanismul stipulaţiei pentru altul, în care beneficiarul este străin de contract.

Pe cale de consecinţă, aceste argumente de text, care vin în completarea considerentelor legate de particularitatea acestei stipulaţii pentru altul impuse de textele legale evocate, exclud o dată în plus posibilitatea ca beneficiarii serviciilor turistice să intervină în vreun fel în contractul faţă de care sunt terţi, nici în sensul modificării, nici în sensul denunţării şi nici în sensul cesionării contractelor încheiate în realitate între stipulant şi promitent, dispoziţiile O.G. nr. 107/1999 republicată fiind în speţa de faţă greşit aplicate.

Conchizând, instanţa supremă apreciază că instanţa de apel, reţinând că intimata-pârâtă şi-a îndeplinit în mod corespunzător obligaţiile contractate şi că, din această perspectivă, nu are a răspunde contractual faţă de recurenta-reclamantă, a încălcat şi a aplicat în mod greşit dispoziţiile legale şi soluţiile doctrinare şi jurisprudenţiale referitoare la stipulaţia pentru altul, în speţă singura concluzie care se impune indubitabil fiind cea a culpei promitentului în executarea stipulaţiei.

Apreciind ca incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la art. 969-970, la art. 973 şi la art. 1073 din C. civ. de la 1864, la art. 1284 şi următoarele din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., la art. 2 din Decretul-lege nr. 125/1990, la art. 24 din Legea nr. 95/2008 şi la dispoziţiile O.G. nr. 107/1999 republicată, Înalta Curte va admite recursul şi, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 şi 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Instanţa de apel va examina, în rejudecare, şi celelalte condiţii impuse de reglementarea vechiului şi a noului C. civ. şi de toate dispoziţiile legale apreciate ca incidente pentru antrenarea răspunderii civile contractuale a promitentului faţă de stipulant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă Regia Autonomă Administraţia Română a Serviciilor de Trafic Aerian XX. împotriva Deciziei civile nr. 336 din 13 iunie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 decembrie 2017.

Procesat de GGC - LM