Telecommunications partnership contract dispute: appeal admitted and case quashed for procedural errors, remanded

Asupra recursurilor de faţă, constată şi reţine următoarele:

I. Primul ciclu procesual

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2010, reclamanta SC A. SRL a chemat-o în judecată pe pârâta SC B. SA şi a solicitat ca, prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa, instanţa să o oblige pe pârâtă la clarificarea şi corectarea sumelor facturate cu încălcarea clauzelor Contractului de parteneriat nr. 6 din 22 februarie 2005 în perioada 15 noiembrie 2006 - 18 septembrie 2008, să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 4.500.000,00 RON cu titlu de prejudiciu cauzat de către pârâtă prin neexecutarea unor clauze şi executarea defectuoasă a altor clauze ale contractului de parteneriat sus-arătat, a anexelor acestuia şi a actelor sale adiţionale, ca şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în fapt între SC A. şi SC B. SA, în perioada 2003 - 2008 s-au derulat mai multe relaţii comerciale, după cum urmează:

Contractul nr. x din 1 octombrie 2002 - cu un număr de 48 de acte adiţionale încheiate la acest contract în perioada 1 august 2003 - 25 septembrie 2007, având ca obiect furnizarea de servicii dedicate internet şi acces la reţeaua B. (bandă acces servicii internet), privind toate locaţiile în care SC A. SRL avea edificate reţele de telecomunicaţii, respectiv: reşedinţele de judeţ Iaşi şi Tulcea, municipiile Paşcani (judeţul Iaşi) şi Rădăuţi (judeţul Suceava), oraşele Târgu Frumos (judeţul Iaşi) şi Fălticeni (judeţul Suceava), cu menţiunea că aceste numeroase acte adiţionale au vizat în general mărirea cantităţii de bandă contractată şi diversificarea locaţiilor de conectare în reţeaua B. şi că, simultan Contractului nr. x din 22 februarie 2005, A. a acordat exclusivitate B. ca furnizor unic de servicii dedicate de internet pentru A.; acordarea exclusivităţii avea ca scop întărirea eforturilor comune de lansare a noilor servicii.

Contractul nr. 6 din 22 septembrie 2004 - cu un număr de 9 acte adiţionale, având ca obiect furnizare servicii de telefonie în toate locaţiile în care A. SRL avea edificate reţele de telecomunicaţii (mai puţin locaţia din Fălticeni, judeţul Suceava);

Contractul de parteneriat nr. 6 din 22 februarie 2005, cu anexa şi actul adiţional, încheiat pentru o perioadă de 5 (cinci) ani, având ca obiect utilizarea în comun a infrastructurii de telecomunicaţii, precum şi desfăşurarea împreună a tuturor activităţilor şi investiţiilor necesare în vederea furnizării către abonaţii A. a serviciilor de telefonie fixă a B. în toate reţelele A. care aveau capabilităţile tehnice necesare - contract pe care, cu vădită rea-credinţă, B. l-a încălcat.

A arătat reclamanta că scopul acestor contracte a fost sincronizarea eforturilor de a susţine lansarea noilor servicii de telecomunicaţii, că contractul de parteneriat arată clar că părţile au convenit să realizeze eforturi comune pentru realizarea acestui obiectiv, iar obligaţiile asumate de către fiecare dintre companii, precum şi modul de lucru stipulat prin clauzele contractuale demonstrează că B. îşi asuma faptul că nu poate contracta direct prestarea de servicii către abonaţii reţelelor A.

Pentru a face o analiză de ansamblu asupra dimensiunii financiare stabilite în sarcina societăţii A. SRL, dimensiune financiară necesară pentru a face posibilă derularea contractelor sus-menţionate, reclamanta a făcut următoarele precizări:

În perioada 2003 - 2007 reclamanta A. SRL a efectuat investiţii semnificative în dezvoltarea reţelelor de comunicaţii electronice, înregistrând următoarele cheltuieli directe: pentru reţeaua din Iaşi - 3.152.842,21 RON; pentru reţeaua din Paşcani - 549.489,37 RON; pentru reţeaua din Tulcea - 2.195.092,59 RON; pentru reţeaua din Rădăuţi - 502.045,46 RON - respectiv un total cheltuieli în cuantum de 6.399.469,63 RON, pentru a face posibilă realizarea angajamentelor asumate prin contractele menţionate.

Pe lângă aceste investiţii, reclamanta a arătat că A. SRL a achitat direct către SC B. SA costurile legate de furnizarea accesului internet şi telefonie, precum şi pentru achiziţia de modem-uri (dispozitive prin care se transmit şi se primesc informaţii prin linia telefonică sau direct printr-un cablu coaxial sau o fibră optică) în cuantum total de 3.803.958,30 RON.

În acelaşi context, la costurile anterioare, în interesul realizării obiectului contractelor comerciale dintre cele două părţi contractante, numai reclamanta A. SRL a înregistrat costuri directe pentru instalarea/edificarea şi întreţinerea reţelelor de internet şi telefonie în cuantum total de 2.792.664 RON, reprezentând: costuri de conectare abonaţi - 773.669 RON şi costuri legate de întreţinerea reţelelor - 1.608.438 RON (cheltuieli materiale, manopere şi cheltuieli indirecte), dar şi cheltuieli legate de dobânzile bancare pe care le-a contractat pentru realizarea relaţiilor comerciale stabilite prin contractele încheiate cu B., în cuantum de 410.558 RON.

Susţine reclamanta că, în ansamblul ei, întreaga relaţie comercială cu pârâta B. a costat-o o sumă considerabilă, cuantificată în evidenţele contabile proprii la nivelul sumei de aproximativ 12.996.000,00 RON - sumă pe care reclamanta a cheltuit-o cu bună-credinţă pentru realizarea obiectelor contractelor comerciale pe care le-a încheiat cu pârâta, având tot timpul convingerea că amortizarea investiţiilor şi recuperarea acestor cheltuieli se va realiza într-o perioadă relativ rezonabilă (de 10 până la maximum 12 ani), în condiţiile în care pârâta B. ar fi manifestat aceeaşi bună-credinţă în executarea contractelor sus-menţionate.

Însă, pretinde reclamanta, s-a dovedit că pârâta B. nu a acţionat cu bună-credinţă în realizarea contractelor comerciale pe care le-a încheiat cu reclamanta, ci a urmărit doar cunoaşterea locaţiilor şi pieţei în care A. activa, cu scopul clar şi precis al deturnării clientelei reclamantei şi al scăderii valorii de piaţă a acesteia.

S-a mai arătat că, fără a cunoaşte intenţiile şi fără a bănui comportamentul ilicit al pârâtei, A. SRL a încheiat în anul 2005 un nou contract de parteneriat cu aceasta, înregistrat sub nr. x din 22 februarie 2005, contract încheiat pentru o durată de 5 ani, având tot timpul reprezentarea faptului că se dorea şi din partea partenerului contractual B. o relaţie comercială cinstită şi loială, dar că ulterior s-a dovedit că întreaga relaţie comercială a fost caracterizată de scopul direct al firmei partenere B. de a deturna clientela A. către serviciile oferite de B., prin practicarea de manevre comerciale necinstite.

Continuând prezentarea situaţiei de fapt, reclamanta a afirmat că obiectul Contractului de parteneriat nr. 6 din 22 februarie 2005 nu a vizat constituirea unei asocieri în înţelesul definit de Legea societăţilor comerciale, acesta a avut un obiect bine definit şi acceptat de ambele părţi contractante, în sensul că fiecare parte contractantă s-a obligat să realizeze investiţiile necesare furnizării serviciilor de telefonie B. în toate reţelele A. existente la acea dată şi că serviciul de telefonie B. se adăuga serviciilor de televiziune prin cablu şi internet asigurate de A., formând un serviciu complex definit serviciu " triple-pay", care putea fi furnizat printr-un singur cablu coaxial.

Cu referire la acelaşi Contract de parteneriat nr. 6 din 22 februarie 2005, A. SRL a arătat că a urmărit ca finalitate fidelizarea şi stabilizarea abonaţilor proprii, existenţi la data încheierii contractului, dar şi dezvoltarea bazei de abonaţi prin furnizarea unui serviciu integralist în domeniul comunicaţiilor electronice (televiziune prin cablu - internet - telefonie), iar partenera B. a încheiat acest contract cu scopul clar şi evident al vânzării serviciului propriu de telefonie prin intermediul reţelelor reclamantei A. SRL, în condiţii foarte avantajoase din punct de vedere financiar pentru B.: 90% pentru B. şi doar 10% pentru A. SRL din totalul încasărilor serviciilor de telefonie.

Reclamanta a mai arătat că, după semnarea contractului de parteneriat, a direcţionat toate resursele din încasări şi a contractat importante credite bancare pentru modernizarea şi dezvoltarea reţelelor din toate locaţiile în care avea edificate asemenea reţele (Paşcani, Iaşi, Tulcea, Rădăuţi), acţionând cu bună- credinţă pentru realizarea parteneriatului şi vânzând serviciul de telefonie B. în condiţiile stabilite contractual.

Reclamanta a făcut ample şi detaliate precizări privitoare la conduita părţilor contractante după încheierea Contractului nr. 6 din 22 februarie 2005, conchizând în sensul că din partea pârâtei au existat practici ilicite şi neconcurenţiale, care au avut ca finalitate deturnarea a peste 5.000 de clienţi ai A. către reţeaua proprie a B. şi care a creat astfel o scădere importantă a veniturilor A., dar mai ales o scăderea valorii de piaţă a acesteia şi implicit a generat momente de instabilitate financiară, făcând imposibilă amortizarea investiţiilor efectuate de societatea reclamantă în mod expres pentru derularea contractului de parteneriat.

A fost reclamată încălcarea de către pârâtă a clauzelor contractului de parteneriat care reglementau procedura de facturare a serviciilor tripartite, care în timp a creat un prejudiciu de imagine iremediabil pentru societatea A., manifestată prin: 1) nefacturarea lunară a convorbirilor telefonice adiţionale şi, în acelaşi timp, prin neprezentarea desfăşurătorului convorbirilor telefonice aferent fiecărui abonat în parte, ceea ce a făcut ca societatea reclamantă să nu mai aibă posibilitatea refacturării convorbirilor adiţionale către beneficiarii serviciilor de telefonie (abonaţii finali); 2) prin nefacturarea lunară a convorbirilor telefonice adiţionale, serviciile de telefonie B. au fost catalogate de cei care le-au contract direct ca fiind servicii foarte ieftine, astfel încât cu un abonament de doar 11,00 RON/lună beneficiarii serviciilor tripartite, vorbeau nelimitat în timp, pe orice reţea de telefonie naţională şi internaţională; 3) la momentul în care B. a reuşit să transfere în proporţie de 90% semnatarii contractelor tripartite pe propria reţea, au facturat către A. întreaga cantitate de convorbiri adiţionale, acumulate pe parcursul a aproximativ şase luni calendaristice, sume pe care A. nu a putut să o refactureze către abonaţii plecaţi deja în reţeaua B..

S-a arătat, de asemenea, că acest contract de parteneriat nu a fost respectat în executarea clauzelor sale de către partenerul B., întrucât agenţii de vânzări ai B. nu respectau prevederile din anexa nr. 1, punctul B, subpunctul a) ale contractului de parteneriat, respectiv nu redirecţionau clienţii din zonele în care A. deţinea capacitatea tehnică de contractare şi care formulau solicitări de contractare ale serviciului de telefonie direct la punctele de lucru ale B. către sediile A., ci contractau direct cu aceştia, eludând obiectul contractului de parteneriat şi deturnând clientela. Toate acestea au fost caracterizate de către reclamantă ca acţiuni iniţiale neconcurente, de fapt practici comerciale şi uzanţe necinstite, săvârşite cu bună-ştiinţă şi intenţie de partenerul B., acţiuni prin care se încălca înţelegerea părţilor stabilită prin contractul de parteneriat şi care aveau un singur scop determinat: deturnarea clientelei de pe reţeaua A. şi direcţionarea acesteia către B..

S-a mai arătat că B. a determinat A. să facă investiţii foarte mari pentru realizarea contractelor comerciale menţionate, dar nu a onorat şi angajamentele asumate, că A. a realizat acele investiţii şi cu ajutorul unor importante credite bancare, care au crescut semnificativ gradul de îndatorare a reclamantei pentru perioade mari de timp, iar în aceeaşi perioadă B. a realizat profituri mari ca urmare a eforturilor făcute de A., prin deturnarea clientelei căreia i se ofereau serviciile devenite posibile prin investiţii.

A susţinut reclamanta că toate acţiunile care constau în încălcarea înţelegerii părţilor stabilite prin contractul de parteneriat au determinat persoanele de decizie din cadrul SC A. SRL să notifice încălcarea clauzelor contractuale şi apariţia fenomenului de deturnare a clientelei, respectiv a practicilor neconcurenţiale practicate de B. încă de la 17 noiembrie 2006.

Au fost prezentate toate notificările adresate pârâtei, s-au relevat lipsa de răspuns şi neprezentarea nici unui reprezentant al B. la convocările făcute A. SRL în noiembrie 2006 şi s-a arătat că, în acest context, reprezentanţii legali ai reclamantei s-au văzut nevoiţi să-l notifice încă o dată pe partenerul B. la 02 aprilie 2007 cu referire la campania publicitară negativă efectuată la adresa A. SRL, care a dus la migrarea unui număr impresionant de abonaţi A. către B., avertizându-se asupra faptului că nu se mai asuma răspunderea pentru neîncasarea serviciilor facturate conform convenţiei părţilor.

A arătat reclamanta că comportamentul comercial neloial al partenerului B. nu s-a estompat ca urmare a notificărilor adresate de către A. SRL, dimpotrivă, s-a accentuat şi prin faptul netransmiterii la timp a facturilor care să cuprindă consumurile adiţionale pentru serviciile de telefonie (cele diferite de abonamentul lunar contractat de fiecare utilizator), situaţie faţă de care, tot în temeiul prevederilor art. 7201 C. proc. civ., s-a mai trimis către B. o altă notificare, prin care se comunica faptul că s-a creat o situaţie fără precedent, anume că începând cu luna octombrie 2007 nu s-a mai transmis către A. SRL desfăşurătorul convorbirilor adiţionale telefonice, astfel încât abonaţii beneficiari ai serviciilor de telefonie B. prin intermediul reţelelor A. SRL nu au mai putut fi facturaţi, avertizându-se în mod expres cu privire la încetarea prestării serviciilor de telefonie către toţi abonaţii începând cu 31 martie 2008.

Reclamanta a prezentat situaţia notificărilor ulterioare lunii octombrie 2007 şi a arătat că la 28 februarie 2008 i-a notificat pârâtei încetarea Contractului de parteneriat nr. 6 din 22 februarie 2005, ulterior contestând modul de întocmire a facturilor emise de B. la 6 martie 2008, peste termenele contractuale.

O ultimă notificare a fost indicată de reclamantă ca fiind cea cu nr. 354 din 20 aprilie 2010, emisă de reclamanta A. SRL în temeiul dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ., notificare prin care A. SRL solicita, din nou, ca starea conflictuală şi litigiul dintre cele două societăţi să fie rezolvate prin conciliere directă prealabilă, prin care s-a stabilit un termen în acest sens pentru 20 mai 2010, termen la care sumele datorate să fie clarificate şi astfel să fie rezolvat litigiul şi pe care pârâta B. nu l-a onorat, determinând-o pe reclamantă să promoveze acţiunea de faţă.

Având în vedere situaţia de fapt expusă detaliat anterior, refuzul sistematic al fostului partener contractual B. de a soluţiona amiabil situaţia litigioasă apărută în legătură cu executarea necorespunzătoare de către acesta a înţelegerii stabilite de părţi prin Contractul de parteneriat nr. 6 din 22 februarie 2005, faptul că prin acest contract partenerul B. a obligat-o pe reclamantă să efectueze investiţii pe pieţe de pe care ulterior i-a fost deturnată clientela, reclamanta apreciază că a suferit un prejudiciu care constă în deturnarea clientelei şi scăderea valorii de piaţă a firmei A. MBIT SRL, prejudiciu estimat la 2.000.000 Euro - aproximativ 9.000.000,00 RON - la cursul actual de schimb EURO/ROL.

Ca parte componentă a aceluiaşi prejudiciu, reclamanta a indicat şi sumele facturate cu încălcarea clauzelor contractului de parteneriat, pentru care s-au emis notificările expuse anterior pentru clarificarea şi corectarea acestora, precum şi sumele facturate în afara contractului de parteneriat după notificarea încetării acestuia la 31 martie 2008, conform datelor din evidenţele contabile ale celor doi parteneri contractuali, în cuantum de 624.165,47 RON.

În compunerea aceluiaşi prejudiciu a fost inclusă şi achiziţionarea de materiale în vederea executării contractelor comerciale dintre cele două societăţi, respectiv modem-uri de la B., care s-au constituit în stocuri de materiale în patrimoniul A. SRL, stocuri ce nu au mai putut fi valorificate, în condiţiile încălcării contractului de parteneriat de către B.., aşa încât prejudiciul pe care reclamanta l-a înregistrat constant pe parcursul derulării contractelor comerciale este unul semnificativ şi real.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 942 şi următoarele din C. civ., ale Codului Comercial şi ale Legii nr. 11/1991.

2. Întâmpinarea şi cererea reconvenţională

Pe cale de întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii.

Prin cererea reconvenţională, pârâta-reclamantă a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 1.204.138,80 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor de internet, telefonie şi televiziune prin satelit furnizate reclamantei-pârâte şi neachitate de către aceasta.

Ca temei al pretenţiilor au fost invocate următoarele facturi: nr. x din 15 noiembrie 2007, scadentă la 25 noiembrie 2007, suma facturată x,47 RON, suma achitată 27587,63 RON, rest de plată 31702,84 RON; nr. 45522 din 15 noiembrie 2007, scadentă la 25 noiembrie 2007, suma facturată x,96 RON, suma achitată 0 RON, rest de plată 60534,96 RON; nr. 45515 din 15 noiembrie 2007, scadentă la 25 noiembrie 2007, suma facturată x,98 RON, suma achitată 0 RON, rest de plată 73736,98 RON; nr. 45516 din 15 noiembrie 2007, scadentă la 25 noiembrie 2007, suma facturată x,74 RON, suma achitată 0 RON, rest de plată 58713,74 RON; nr. 45517 din 15 noiembrie 2007, scadentă la 25 noiembrie 2007, suma facturată x,26 RON, suma achitată 0 RON, rest de plată 51428,26 RON; nr. 45518 din 15 noiembrie 2007, scadentă la 25 noiembrie 2007, suma facturată x,87 RON, suma achitată 0 RON, rest de plată 38344,87 RON; nr. 45519 din 15 noiembrie 2007, scadentă la 25 noiembrie 2007, suma facturată x,41 RON, suma achitată 0 RON, rest de plată 57076,41 RON; nr. 45523 din 15 noiembrie 2007, scadentă la 25 noiembrie 2007, suma facturată x,23 RON, suma achitată 333,83 RON, rest de plată 47888,40 RON; nr. 45520 din 15 noiembrie 2007, scadentă la 25 noiembrie 2007, suma facturată x,24 RON, suma achitată 0 RON, rest de plată 44645,24 RON; nr. 45521 din 15 noiembrie 2007, scadentă la 25 noiembrie 2007, suma facturată x,73 RON, suma achitată 0 RON, rest de plată 58021,73 RON; nr. 110204 din 6 martie 2008, scadentă la 16 martie 2008, suma facturată x,13 RON, suma achitată 0 RON, rest de plată 47119,13 RON; nr. 110205 din 06 martie 2008, scadentă la 16 martie 2008, suma facturată x,14 RON, suma achitată 0 RON, rest de plată 39597,14 RON; nr. 110206 din 6 martie 2008, scadentă la 16 martie 2008, suma facturată x,79 RON, suma achitată 0 RON, rest de plată 32661,79 RON; nr. 110207 din 6 martie 2008, scadentă la 16 martie 2008, suma facturată x,88 RON, suma achitată 0 RON, rest de plată 49011,88 RON; nr. 110211 din 6 martie 2008, scadentă la 16 martie 2008, suma facturată x,56 RON, suma achitată 0 RON, rest de plată 39760.56 RON; nr. 110209 din 6 martie 2008, scadentă la 16 martie 2008, suma facturată x,72 RON, suma achitată 0 RON, rest de plată 41049.72 RON; nr. 110210 din 6 martie 2008, scadentă la 16 martie 2008, suma facturată x,43 RON, suma achitată 0 RON, rest de plată 44634.43 RON; nr. 110203 din 6 martie 2008, scadentă la 16 martie 2008, suma facturată x,91 RON, suma achitată 0 RON, rest de plată 59989,91 RON; nr. 110208 din 06 martie 2008, scadentă la 16 martie 2008, suma facturată x,21 RON, suma achitată 0 RON, rest de plată 38389,21 RON; nr. 110202 din 06 martie 2008, scadentă la 16 martie 2008, suma facturată x,35 RON, suma achitată 0 RON, rest de plată 43934,35 RON; nr. x din 19 mai 2008, scadentă la 30 iunie 2008, suma facturată x,67 RON, suma achitată 0 RON, rest de plată 47119,13 RON; nr. x din 19 mai 2008, scadentă la 31 iulie 2008, suma facturată x,51 RON, suma achitată 0 RON, rest de plată 35219,51 RON; nr. x din 18 iulie 2008, scadentă la 31 august 2008, suma facturată x,06 RON, suma achitată 0 RON, rest de plată 34331,06 RON; nr. x din 18 august 2008, scadentă la 30 iunie 2008, suma facturată x,62 RON, suma achitată 0 RON, rest de plată 34117,62 RON; nr. x din 18 septembrie 2008, scadentă la 31 octombrie 2008, suma facturată x,80 RON, suma achitată 0 RON, rest de plată 34987,80 RON; nr. 34356096 din 18 noiembrie 2008, scadentă la 31 decembrie 2008, suma facturată x,15 RON, suma achitată 0 RON, rest de plată 36078,15 RON; nr. x din 7 iulie 2008, scadentă la 10 august 2008, suma facturată x.25 RON, suma achitată 0 RON, rest de plată 27,25 RON; nr. x din 6 august 2008, scadentă la 10 septembrie 2008, suma facturată x,25 RON, suma achitată 0 RON, rest de plată 27,25 RON; nr. x din 06 august 2008, scadentă la 10 septembrie 2008, suma facturată x,25 RON, suma achitată 0 RON, rest de plată 27,25 RON; nr. x din 2 septembrie 2008, scadentă la 10 octombrie 2008, suma facturată x,25 RON, suma achitată 0 RON, rest de plată 27,25 RON.

Cu privire la denunţarea unilaterală a contractului, pârâta a susţinut că lipseşte notificarea, iar rezilierea s-a produs începând cu 31 martie 2008.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 969 din C. civ. şi dispoziţiile din Codul comercial.

Reclamanta-pârâtă A. SRL a formulat întâmpinare la cererea reconvenţională şi a solicitat respingerea acesteia.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa nr. 1529 din 13 decembrie 2013, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei SC A. SRL în ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere, constând în plata de daune în sumă de 4.500.000 RON, rezultând din neexecutarea sau executarea defectuoasă a unor clauze ale Contractului de parteneriat 6 din 22 februarie 2005, invocată de pârâta-reclamantă.

A admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru sumele rezultând din facturile emise de la nr. 45514 din 15 noiembrie 2007 şi până la 5 octombrie 2007, excepţie invocată de reclamanta-pârâtă prin întâmpinarea la cererea reconvenţională.

A constatat prescris dreptul la acţiune al SC B. pentru sumele rezultând din facturile aferente perioadei 15 noiembrie 2007 - 5 octombrie 2007.

A respins ca nefondată acţiunea formulată de SC A. SRL în contradictoriu cu SC B. SA

A respins cererea reconvenţională formulată de SC B. SA în contradictoriu cu SC A. SRL

A compensat cheltuielile de judecată efectuate.

2. Decizia instanţei de apel

Împotriva sentinţei de primă instanţă au declarat apeluri reclamanta şi pârâta.

Prin Decizia nr. 14 din 8 ianuarie 2015, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a respins apelul declarat de apelanta - intimată SC A. SRL împotriva Sentinţei nr. 1529 din 13 decembrie 2013, pronunţată de Tribunalul laşi, secţia II civilă - contencios administrativ. A admis apelul declarat de intimata-apelantă SC B. SRL împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte şi, în consecinţă, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al pârâtei-reclamante cu privire la pretenţiile întemeiate pe facturile emise la 15 noiembrie 2007. A admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă SC B. SRL A obligat-o pe reclamanta-pârâtă SC A. SRL să plătească pârâtei-intimate SC B. SRL. suma de 763.344,01 RON cu titlu de pretenţii. A păstrat restul dispoziţiilor sentinţei apelate. A compensat cheltuielile de judecată efectuate de părţi.

3. Decizia instanţei de recurs

Împotriva deciziei curţii de apel au declarat recursuri ambele părţi.

Prin Decizia nr. 1802 din 16 septembrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a admis recursurile declarate de către reclamanta SC A. SRL şi pârâta SC B. SRL împotriva Deciziei nr. 14 din 8 ianuarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă. A casat decizia atacată şi Sentinţa civilă nr. 1529 din 13 decembrie 2013, pronunţată de Tribunalul laşi, secţia a II- a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente:

Prin dispoziţiile art. I pct. 27 din Legea nr. 202 din 25 octombrie 2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, intrată în vigoare la 25 noiembrie 2010, potrivit art. XXVIII din lege, au fost modificate prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în sensul că: "în cazul în care s-a constatat că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, în cazul în care prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare. De asemenea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care judecata în primă instanţă s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, iar partea a solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, ca şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului."

În redactarea anterioară modificării aduse prin Legea nr. 202/2010, dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. prevedeau că: "în cazul în care s-a constatat că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de fond va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare".

Prin Decizia nr. 2 din 18 februarie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii declarat de prim-adjunctul procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010, dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010, nu se aplică proceselor în care prima instanţă a fost învestită înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.

Curtea a constatat că instanţa de apel a făcut în mod greşit aplicarea în cauză a prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., nemodificate, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată - 26 septembrie 2010, apreciind că nu se impunea condiţia ca cel puţin una dintre părţi să fi solicitat luarea respectivei măsuri prin cererea de apel sau întâmpinare.

Cum procesul dedus judecăţii a fost înregistrat pe rolul primei instanţe la 26 septembrie 2010, adică înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 la 25 noiembrie 2010, s-a apreciat că instanţa de apel a făcut în mod greşit aplicarea în cauză a prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acestea au fost modificate prin legea menţionată, iar nu în redactarea anterioară respectivei modificări (care nu limita numărul desfiinţărilor cu trimitere spre rejudecare şi nici nu impunea condiţia ca cel puţin una dintre părţi să fi solicitat luarea respectivei măsuri prin cererea de apel sau întâmpinare).

În acelaşi timp, s-a reţinut că, în baza rolului activ pe care trebuia să-l manifeste raportat la situaţia dedusă judecăţii, instanţa de apel nu a aplicat dispoziţiile anterior invocate şi că, în ipoteza în care instanţa de apel constata că nu s-a intrat în cercetarea fondului, aceasta era obligată să trimită cauza spre rejudecare în primă instanţă, conform art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în forma anterioară prevederilor art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010, deoarece prezentul litigiu a fost iniţiat la 26 septembrie 2010, când erau incidente textele de lege menţionate.

II. AL DOILEA CICLU PROCESUAL

Pe rolul tribunalului cauza a fost înregistrată sub numărul 7741/99/2010*.

1. Hotărârea instanţei de fond

Procedând la rejudecarea cauzei, tribunalul a pronunţat Sentinţa nr. 1106/2016 din 20 octombrie 2016, prin care a hotărât următoarele:

A respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la capătul al doilea din cererea formulată de către reclamanta SC A. SRL, constând în plata de daune în cuantum de 4.500.000 RON, excepţie invocată de către pârâta SC B. SRL

A respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la sumele rezultând din facturile emise de la nr. 45514 din 15 noiembrie 2007 şi până la nr. 45521 din 15 noiembrie 2007, excepţie invocată de către reclamanta-pârâtă.

A respins acţiunea formulată de către reclamanta SC A. SRL şi cererea reconvenţională formulată de către pârâta-reclamantă SC B. SRL

A respins cererile privind plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă următoarele:

Excepţia prescripţiei dreptului material acţiune cu privire la capătul al doilea din cererea formulată de către reclamanta SC A. SRL, constând în plata de daune în cuantum de 4.500.000 RON, excepţie invocată de către pârâta SC B. SRL, a fost apreciată ca neîntemeiată.

Prin cererea reconvenţională expediată prin corespondenţă la 15 noiembrie 2010 pârâta-reclamantă a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 1.204.138.80 RON (precizată ulterior ca fiind de 1.280.392,87 RON ce include contravaloarea facturilor emise la data de 15 noiembrie 2007, scadente la 25 noiembrie 2007.

Raportat la data expedierii cererii - 15 noiembrie 2010 şi la data scadenţei facturilor emise la 15 noiembrie 2007, necontestată în cauză, termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 nu era îndeplinit la data formulării cererii reconvenţionale.

Pe fond, acţiunea reclamantei a fost găsită neîntemeiată.

Cererea privind acordarea de daune reclamante-pârâte, întrucât pârâta-reclamantă a deturnat clientela reclamantei, în vederea scăderii valorii de piaţă a societăţii şi îndatorarea reclamantei prin contractarea de împrumuturi bancare pentru a face posibilă derularea contractului de parteneriat, respectiv achiziţionarea de echipamente de retransmisie care, după încetarea contractului de parteneriat, s-au constituit în stocuri de materiale, ce nu au mai putut fi valorificate, este neîntemeiată.

În cauză, reclamanta nu a făcut dovada încălcării clauzelor contractuale.

Prin Contractul de parteneriat nr. 6 din 22 februarie 2005, părţile au convenit utilizarea în comun a infrastructurilor de telecomunicaţii, precum şi desfăşurarea împreună a tuturor activităţilor şi investiţiilor necesare în vederea furnizării către abonaţii A. a serviciilor de telefonie fixă în toate reţelele A. care au capabilităţile tehnice necesare.

La punctul 3.1 din contract sunt menţionate drepturile şi obligaţiile reclamantei. Aceasta are dreptul de utilizare a reţelei sale metropolitane de cablu din locaţiile pentru care operează prezentul contract; asigură accesul abonaţilor A. la infrastructura de comunicaţii a B., semnează contractele tripartite între B., A. şi beneficiarul serviciului de telefonie; asigură terminalele de comunicaţii; asigură facturarea şi încasarea contravalorii serviciilor de la clienţi, asigură personalul pentru întreţinerea, service-ul reţelei şi conectarea noilor abonaţi ai serviciilor ce formează obiectul parteneriatului, în casieriile A. M Bit, semnează contracte tripartite între B., A. şi beneficiarul serviciilor de telefonie, asigură terminalele de telecomunicaţii; asigură facturarea şi încasarea contravalorii serviciilor de la clienţi; s-a obligat să aducă reţelele puse la dispoziţia parteneriatului la parametrii tehnici necesari pentru a putea furniza serviciile ce fac obiectul contractului în condiţii de calitate tehnică adecvată; are dreptul de a reţine un procent de 10% din contravaloarea tuturor serviciilor facturate clienţilor pentru serviciile de acces la telefonie.

La punctul 3.2 din contract sunt menţionate drepturile şi obligaţiile B.: asigură resursele de numerotaţie la care B. are acces potrivit contractelor de interconectare semnate cu operatorii de telecomunicaţii interni şi internaţionali; asigură accesul la reţeaua B. pe care o deţine sau o operează, pentru furnizarea serviciilor către clienţi; asigură transmiterea apelurilor către abonaţii B. din reţeaua A.; asigură programele soft şi know-how-ul necesare pentru desfăşurarea activităţii ce formează obiectul parteneriatului; semnează contractele tripartite între B., A. şi beneficiarul serviciului de telefonie; are dreptul să încaseze de la A. 10% din contravaloarea tuturor serviciilor facturate clienţilor pentru serviciile de acces la telefonie, potrivit contractelor tripartite.

Raportat la acest obiect şi la obligaţiile părţilor contractante, enumerate la art. 3.1 şi 3.2 din contract (în special la obligaţia reclamantei de a asigura dreptul de utilizare a reţelei sale metropolitane de cablu, terminalele de comunicaţii, personalul şi spaţiile necesare desfăşurării parteneriatului, de a administra reţelele puse la dispoziţia parteneriatului la parametri tehnici necesari furnizării serviciilor în condiţii de calitate tehnică adecvată, şi la obligaţiile pârâtei: de a asigura resursele de numerotaţie şi facilităţile la care pârâta are acces; de a asigura accesul la reţeaua pe care o deţine sau operează; de a asigura transmiterea apelurilor către abonaţii B.; de a asigura programele soft şi know-how-ul necesare etc) instanţa a reţinut că obiectul acordului încheiat de părţi nu l-a reprezentat doar realizarea investiţiilor necesare dezvoltării reţelelor de comunicaţii, astfel cum a susţinut reclamanta, ci constituirea unei asocieri în vederea furnizării de servicii de telefonie fixă în toate reţelele A..

Serviciul de telefonie B. se adaugă serviciilor asigurate de A., formând un serviciu complex (serviciu "triple-play), posibil a fi furnizat printr-un singur cablu coaxial.

Faptul că părţile s-au obligat să aducă reţelele la parametrii tehnici necesari pentru a se putea furniza serviciile în condiţii de calitate termică adecvată, să asigure terminalele de comunicaţii, spaţiile şi personalul necesar desfăşurării, respectiv să asigure resursele de numerotaţie şi facilităţile necesare, programele soft şi know-how-ul, transmiterea apelurilor către abonaţii B. din reţeaua A. (obligaţii asumate de pârâtă la pct. 3.2 din contract), dar şi prevederile cuprinse în anexa 1 contract, potrivit clauzei referitoare la costurile promovării în forma menţionată, are semnificaţia faptului că costurile urmau a fi suportate de către fiecare parte conform angajamentelor de mai sus.

De asemenea, în Anexa 1 s-a menţionat că fiecare parte îşi asumă riscul de profit/pierdere pentru serviciile oferite în comun conform clauzelor contractuale.

Scopul încheierii contractului nu a fost doar acela al realizării unor investiţii în infrastructură, ci de asociere în vederea furnizării serviciilor de telefonie fixă.

Prin urmare, instanţa nu a primit susţinerea reclamantei potrivit căreia investiţiile efectuate pentru dezvoltarea reţelei de telecomunicaţii, respectiv îndatorarea societăţii prin contractarea de credite reprezintă un prejudiciu imputabil pârâtei, aceste investiţii realizându-în exercitarea clauzelor contractuale.

Critica referitoare la deturnarea portofoliului de clienţi, având ca efect desconsiderarea valorii de piaţă a reclamantei nu a putut fi reţinută din lipsa dovezilor relevante în acest sens.

Instanţa a avut în vedere şi că în anexa 1 lit. B), pct. a din contract s-a prevăzut obligativitatea redirecţionării către A. doar a abonaţilor care au depus solicitările de conectare la B., clienţi deţinuţi de către reclamantă în portofoliu la momentul semnării contractului, dar şi lipsa unei clauze de non-concurenţă în acordul părţilor, în sensul prevăzut de art. 2 alin. (2) lit. b) şi c) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale.

Există neconcordanţe în privinţa numărului clienţilor care au trecut în reţeaua B. din reţeaua A..

Suplimentul de expertiză efectuat în apel relevă faptul că s-a constatat migrarea clienţilor doar pentru cei menţionaţi în anexa 1 (918 clienţi), fiind incertă situaţia a 39 clienţi, iar numărul clienţilor care au contractat direct cu B. fiind de 3912.

A fost apreciat ca irelevant faptul că un client care a contractat de la reclamanta-pârâtă doar serviciul de internet a contractat ulterior de la pârâtă serviciul de telefonie, individual sau ca parte dintr-un pachet complet de servicii (telefonie fixă, internet şi televiziune), întrucât beneficiarul avea dreptul de a alege operatorul de serviciu.

Instanţa a constatat că, raportat la prevederile contractului de parteneriat, care fac referire la existenta unei infrastructuri proprii a pârâtei şi care nu limitează adoptarea unei politici comerciale proprii la lipsa altor elemente probatorii, de natură a susţine atragerea clientelei prin uzanţe necinstite, criticile reclamantei referitoare la deturnarea clientelei şi la dovedirea prejudiciului produs ca efect al acestei deturnări sunt nefondate şi au fost respinse ea atare.

Instanţa a respins ca nefondat capătul de cerere având ca obiect clarificarea şi corectarea sumelor facturate în temeiul contractului de parteneriat, nefiind dovedită, în concret, cu privire la facturile enumerate în acţiune, încălcarea clauzelor acestui contract.

Deşi prin Adresa nr. x din 2 aprilie 2008, invocată prin cerere reclamanta contestă modul de întocmire, de transmitere, precum şi parţial, sumele înscrise în facturile enumerate, aceasta nu precizează care sunt prevederile contractuale încălcate, sumele acceptate la plată, respectiv sumele contestate, pentru a putea fi verificate susţinerile acesteia. Mai mult, deşi o parte din sume au fost recunoscute, reclamanta, nu a făcut dovada plăţii nici pentru sumele necontestate, astfel că nu poate invoca excepţia neexecutării contractului.

Excepţia neexecutării contractului sau executarea necorespunzătoare a contractului de către pârâtă se referă la încălcarea clauzelor Contractului de parteneriat nr. 6 din 22 februarie 2005, în sensul că potenţialii abonaţi, care se adresau direct B. la sediile pârâtei, pentru contractarea serviciilor în zonele în care A. avea infrastructura, trebuiau redirecţionaţi către reclamantă. Instanţa a reţinut mai sus că este irelevant faptul că un client care a contractat de la reclamanta-pârâtă doar serviciul de internet a contractat ulterior de la pârâtă serviciul de telefonie, individual sau ca parte dintr-un pachet complet de servicii (telefonie fixă, internet şi televiziune), întrucât beneficiarul avea dreptul de a alege operatorul de serviciu.

S-a mai reţinut că în septembrie 2007 s-a finalizat vânzarea reţelelor de telecomunicaţii ale reclamantei, că începând din iunie 2007 s-a solicitat expres sistarea furnizării de servicii de "banda pentru acces internet" pentru abonaţii din Tulcea, Târgu - Frumos, Paşcani, Rădăuţi, Fălticeni, Iaşi, astfel încât orice facturare a unor astfel de servicii cu ignorarea acestor comunicări nu poate conduce la obligarea la plata serviciilor de către reclamantă, în condiţiile în care cererea reconvenţională este fundamentată expres pe conţinutul contractelor încheiate între aceleaşi părţi la 1 octombrie 2002 (având ca obiect furnizarea de servicii de internet şi banda acces servicii internet) şi apoi la 22 septembrie 2004 (având ca obiect furnizarea de servicii de telefonie fixă, în toate locaţiile reţelei de telecomunicaţii A., mai puţin locaţia din Fălticeni), care prevăd obligaţia reclamantei de a deconta serviciile furnizate de B..

Cu privire la sumele solicitate de către pârâtă în cererea reconvenţională, instanţa a reţinut că aceste facturi au fost emise în baza contractului de parteneriat.

Susţinerea reclamantei-pârâte că facturile cu nr. x din 19 mai 2008, nr. x din 19 mai 2008, nr. x din 18 iulie 2008, nr. x din 18 august 2008, nr. x din 18 septembrie 2008 au fost refuzate la plată a fost găsită întemeiată. Cu adresa din 28 februarie 2008, reclamanta-pârâtă a notificat-o pe pârâta-reclamantă cu privire la încetarea contractului de parteneriat.

Din raportul de expertiză efectuat în cauză instanţa a reţinut că la 06 martie 2008 pârâta reclamantă a emis un număr de 11 facturi în valoare totală de 469.510,96 RON, din care în contabilitatea reclamantei pârâte s-a înregistrat valoarea de 216.444,30 RON.

În perioada derulării relaţiilor comerciale în baza contractelor menţionate, reclamanta pârâtă nu a achitat potrivit soldului fişei cont 401 furnizori la 21 aprilie 2008 facturi în sumă de 815.075,14 RON şi a refuzat total la plată facturi în valoare de 173.821,60 RON. Nu au fost înregistrate în evidenţe facturi în sumă de 211.170.45 RON, facturi pe care reclamanta pârâtă a pretins că nu le-a primit.

Conform contractului de parteneriat, facturarea serviciilor şi plata între parteneri sunt prevăzute la punctul 4 din contract. Potrivit punctului 4.1, facturarea contravalorii serviciilor de acces la telefonie, respectiv operaţiunile de încasări aferente serviciilor furnizate în baza contractelor tripartite urmau a fi realizate de către A..

Potrivit punctului 4.3, în termen de 5 zile de la sfârşitul fiecărei luni părţile vor încheia un proces-verbal în care vor fi evidenţiate rezultatele parteneriatului, respectiv veniturile şi încasările efective de la clienţii care au încheiat contracte tripartite, iar în baza acestor procese-verbale va fi emisă factura fiscală de către B. către A., aceasta din urmă având obligaţia de a achita contravaloarea facturii în termen de 15 zile de la data emiterii.

Facturarea serviciilor de telefonie pe fiecare client, precum şi încasarea contravalorii acestor servicii reveneau reclamantei pârâte. Potrivit punctului B lit. e) din Anexa 1 la contract, factura lunară trimisă de către B. trebuia să fie însoţită de către un document în format electronic cu detaliile de facturare pe fiecare abonat.

În speţă nu a fost îndeplinită această condiţie de a încheia procesele-verbale de către părţi anterior emiterii fiecărei facturi, motiv pentru care a fost respinsă cererea reconvenţională.

2. Decizia instanţei de apel

Prin decizia nr. 377 din 16 mai 2017, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a admis apelurile declarat de SC A. SRL şi de SC B. SRL împotriva Sentinţei nr. 1106/2016 din 20 octombrie 2016, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia II civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sentinţă pe care instanţa de apel a anulat-o în parte.

A trimis spre rejudecare cererea formulată de SC A. SRL privind obligarea SC B. SRL la plata sumei de 4.500.000,00 RON, cu titlu de prejudiciu cauzat de pârâtă prin neexecutarea sau executarea defectuoasă a unora din clauzele contractuale, precum şi a anexelor contractului de parteneriat şi a actelor sale adiţionale, precum şi excepţia formulată de SC B. SRL privind prescripţia dreptului la acţiune al reclamantei în ceea ce priveşte acest capăt de cerere.

A admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă SC B. SRL A obligat-o pe reclamanta-pârâtă SC A. SRL să plătească pârâtei-intimate SC B. SRL suma de 815.075,14 RON, cu titlu de pretenţii.

A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Pentru a decide astfel, instanţa de prim control judiciar a reţinut în esenţă următoarele:

Prin ambele cereri de apel se critică soluţia pronunţată de prima instanţă în cererea reclamantei SC A. SRL, care are drept obiect obligarea pârâtei SC B. SRL la plata sumei de 4.500.000 RON, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei de către pârâtă ca urmare a neexecutării sau a executării defectuoase a unor clauze din Contractul de parteneriat nr. 6 din 22 februarie 2005,cerere respinsă de tribunal.

Referitor la soluţia dată de prima instanţă în această cerere, s-a menţionat că criticile apelantei SC B. SRL se referă la faptul că prima instanţă a respins excepţia prescrierii dreptului material la acţiune invocată. fără însă să motiveze această soluţie.

Mai constată instanţa de prim control judiciar că apelanta SC A. SRL a criticat soluţia de respingere a cererii de obligare a pârâtei B. SRL la daune în cuantum de 4.500.000 RON pe fond, susţinând, în esenţă, că din probele administrate în cauză rezultă fără echivoc că pârâta datorează această sumă.

Examinând aceste critici, curtea de apel a constatat că cererea reclamantei SC A. SRL, care are drept obiect obligarea pârâtei SC B. SRL la plata sumei de 4.500.000 RON reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei de către pârâtă ca urmare a neexecutării sau a executării defectuoase a unor clauze din contractul de parteneriat nr. 6 din 22 februarie 2005, se impune a fi trimisă spre rejudecare în raport de dispoziţiile art. 297 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., astfel cum erau în vigoare şi aplicabile la data învestirii primei instanţe, respectiv 26 septembrie 2010.

În acest sens, curtea de apel a notat că pârâta B. SRL s-a apărat faţă de pretenţiile reclamantei de obligare la daune în valoare de 4.500.000 RON prin invocarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, că prin dispozitivul sentinţei criticate această excepţie este respinsă, dar prin considerentele hotărârii această soluţie nu este motivată, judecătorul fondului limitându-se la a arăta în hotărâre că excepţia este neîntemeiată, fără să prezinte fundamentul acestei soluţii, respectiv pentru ce argumente a primit apărările reclamantei în raport de această excepţie şi a respins susţinerile pârâtei referitoare la aceeaşi excepţie.

Curtea de apel a reamintit că motivarea unei hotărâri înseamnă arătarea în scris a argumentelor pentru care instanţa a admis sau a respins o excepţie sau o cerere, iar în situaţia în care argumentele lipsesc, aceasta echivalează cu necercetarea fondului, iar controlul judiciar nu se poate realiza, ceea ce atrage în speţă incidenţa art. 297 alin. (1) din vechiul C. proc. civ.

Având în vedere că excepţia prescrierii dreptului material la acţiune este o excepţie de fond absolută, care, în raport de art. 137 din C. proc. civ., se soluţionează cu prioritate şi are în mod evident o înrâurire asupra soluţiei pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii, curtea de apel a constatat că se impune trimiterea spre rejudecare a cererii reclamantului faţă de care s-a invocat această excepţie.

Drept urmare, curtea de apel a constatat că sub acest aspect ambele apeluri sunt fondate şi urmează a fi admise, iar soluţia instanţei în cererea având drept obiect daunele în cuantum de 4.500.000 RON se impune să fie anulată şi cererea urmează a fi trimisă spre rejudecare.

Referitor la cererea de apel formulată de reclamanta SC A. SRL, instanţa de prim control judiciar a constatat că se critică sentinţa primei instanţe şi în raport de soluţia de respingere a capătului de cerere care are drept obiect obligarea pârâtei B. SRL la clarificarea şi corectarea sumelor facturare cu încălcarea clauzelor Contractului de parteneriat nr. 6 din 22 februarie 2005 în perioada 15 noiembrie 2006 - 18 septembrie 2008 şi a apreciat că toate criticile subsumate acestui motiv de apel sunt nefondate.

Cu titlu preliminar, curtea de apel a notat că sunt neîntemeiate susţinerile apelantei în sensul că, prin respingerea cererii reconvenţionale formulată de pârâta B. SRL, instanţa, în mod implicit, a soluţionat şi capătul unu al cererii de chemare în judecată, în sensul admiterii acestuia, chiar dacă prin dispozitiv şi considerente soluţia este de respingere.

Au fost găsite ca neîntemeiate şi susţinerile apelantei în sensul că motivarea avută în vedere la respingerea cererii reconvenţionale, în realitate, constituie temei al admiterii primului capăt din cererea de chemare în judecată, astfel că se impune admiterea acestuia.

În acest sens, curtea de apel a apreciat, contrar susţinerilor apelantei, că instanţa de fond a argumentat diferit soluţiile date în primul capăt al cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă şi în cererea reconvenţională formulată de pârâtă, temeiurile respingerii celor două cereri fiind distincte.

Curtea de apel a constatat că soluţia judiciară de respingere a primului capăt de cerere este corectă, pentru considerentele care succed:

În primul capăt din cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat obligarea pârâtei B. SRL la clarificarea şi corectarea sumelor facturate cu încălcarea clauzelor Contractului de parteneriat nr. 6 din 22 februarie 2005 în perioada 15 noiembrie 2006 - 18 septembrie 2008, iar în raport de conţinutul acestei cereri şi de modul în care a fost explicitat obiectul acesteia, în mod judicios a reţinut prima instanţă că nu s-a dovedit în concret, cu privire la fiecare din facturile enumerate, care sunt prevederile contractuale încălcate, sumele acceptate la plată, respectiv sumele contestate, pentru a se putea verifica susţinerile acesteia.

Raportat la cadrul procesual de învestire a instanţei prin primul capăt de cerere, la modalitatea în care reclamanta a înţeles să-şi susţină şi să dovedească pretenţiile din acest capăt de cerere, s-a considerat că în mod evident excepţia de neexecutare a contractului invocată de reclamantă nu poate fi primită.

Ca şi consecinţă, toate criticile subsumate motivului de apel care vizează soluţia pronunţată de prima instanţă în primul capăt al cererii de chemare în judecată au fost considerate ca nefondate, astfel că soluţia primei instanţe sub acest aspect a fost păstrată.

Curtea de apel a constatat că este întemeiată în parte critica din apelul pârâtei SC B. SRL referitoare la greşita respingere a cererii reconvenţionale formulată de aceasta.

În acest sens, instanţa de apel a notat că cererea reconvenţională a fost respinsă de prima instanţă cu motivarea că facturile emise de pârâta-apelantă nu au fost precedate de încheierea unui proces-verbal de către părţi, conform obligaţiei asumate prin art. 4.3 din contractul încheiat de părţi.

Curtea de apel a reţinut că respingerea cererii reconvenţionale cu această argumentare este greşită şi a înlăturat-o, deoarece din actele dosarului rezultă că facturile, astfel cum sunt evidenţiate în tabelul nr. 4 din expertiza efectuată în cauză, având o valoare de 815.075 RON, au fost înregistrate în contabilitatea reclamantei, iar serviciile pentru care au fost emise au fost prestate.

Aşa fiind, instanţa de prim control judiciar a constatat că, atâta timp cât serviciile pentru care s-au emis facturi au fost prestate, iar facturile au fost înregistrate în contabilitate reclamantei, deci acceptate de aceasta, nu are relevanţă faptul că anterior nu s-au încheiat procese-verbale, având în vedere că între părţi era instituită uzanţa de a emite facturi, respectiv de a le achita fără să existe încheiat vreun proces-verbal anterior operaţiei de emitere de facturi sau de achitarea a acestora.

Drept urmare, fiind dovedite în cauză prestarea serviciilor de către pârâta-apelantă, înregistrarea în contabilitatea reclamantei A. SRL a acestor facturi şi plata lor parţială, excepţia de neexecutare a contractului invocată de reclamanta-apelantă nu poate fi primită, fiind întemeiate criticile apelantei SC B. cu privire la greşita respingere a cererii reconvenţionale.

Pentru considerentele expuse, instanţa de apel a constatat întemeiată în parte cererea reconvenţională, anume doar în limita sumei de 815.075,14 RON, astfel cum este evidenţiată în raportul de expertiză la tabelul 4, care reprezintă prestaţiile efectuate, corespunzătoare facturilor înregistrate în contabilitatea reclamantei, acceptate la plată şi dovedite ca fiind datorate de reclamantă.

Pe cale de consecinţă, curtea de apel a admis apelurile formulate de părţi în limitele arătate.

3. Decizia instanţei de recurs

Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel în rejudecare, în termen legal au declarat recursuri motivate ambele părţi litigante.

Cauza a fost înregistrată sub acelaşi număr unic de dosar pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Recursul declarat de recurenta-reclamantă

Recurenta-reclamantă a prezentat în sinteză parcursul cauzei şi a criticat hotărârea instanţei de apel pentru nelegalitate, dezvoltând următoarele critici:

Primul motiv de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

O primă critică subsumată acestui motiv de recurs vizează faptul că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 298, raportate la dispoziţiile art. 17, art. 120 şi art. 129 alin. (6) din C. proc. civ. de la 1865.

S-a susţinut că au fost nesocotite dispoziţiile legale invocate atunci când instanţa de apel a soluţionat pe fond, direct în apel, cererea reconvenţională întemeiată pe acelaşi contract pe care se fondează şi pretenţiile din cererea de chemare în judecată, concomitent cu trimiterea spre rejudecare a celui de-al doilea capăt de cerere din acţiunea principală, operând astfel o veritabilă disjungere a judecăţii cererii reconvenţionale în cadrul aceluiaşi litigiu.

În esenţă, recurenta-reclamantă a subliniat faptul că soluţionarea cererii reconvenţionale este intim legată de cea a cererii principale, ceea ce infirmă soluţia disjungerii şi impune judecarea laolaltă a celor două cereri, cu atât mai mult cu cât în rejudecare apărările opuse reciproc de părţi nu mai pot avea eficienţa juridică scontată.

În acest sens, recurenta-reclamantă a subliniat natura hibridă a cererii reconvenţională, de apărare în fond şi de acţiune, a pus în evidenţă faptul că pretenţiile reciproce ale părţilor sunt fondate pe neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a aceluiaşi contract, context în care dezlegarea dată de instanţa de apel excepţiei de neexecutare a contractului, invocată de reclamantă, face ineficientă orice apărare a acestei părţi în rejudecarea dispusă, fiind afectate principiile unităţii procesului şi cel al unităţii instanţei, deduse din interpretarea art. 17 şi a art. 120 C. proc. civ., vătămarea neputând fi înlăturată decât prin casarea deciziei atacate.

A doua critică subsumată aceluiaşi motiv de recurs vizează încălcarea dispoziţiilor art. 297 alin. (1), cu raportare la art. 298 şi la art. 137 C. proc. civ.

Dezvoltând această critică, recurenta-reclamantă, efectuând un istoric al cauzei din perspectiva excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, a susţinut că în apel, în condiţiile art. 162 C. proc. civ. şi ale art. 18 din Decretul nr. 167/1958, a opus cererii reconvenţionale această excepţie, a reluat apărarea în acest sens prin concluziile scrise aflate la fila x, însă instanţa de apel nu a pus-o în discuţie, astfel cum se poate remarca din încheierea de dezbateri de la 25 aprilie 2017.

Consecinţa este, susţine recurenta-reclamantă, că instanţa de apel a nesocotit regulile de procedură care impun rejudecarea prioritară a excepţiei prescripţiei, iar vătămarea rezultă din faptul că, deşi a ignorat aceste dispoziţii legale, instanţa de apel a menţinut pe acest aspect soluţia pretins pronunţată de instanţa de fond, în condiţiile în care soluţia primei instanţe, deşi nemotivată, privea excepţia prescripţiei opusă de intimata-pârâtă cererii de chemare în judecată.

Recurenta-reclamantă a conchis, sub acest aspect, că nu se poate identifica în hotărârile pronunţate de instanţele de fond motivarea care să constituie fundamentul logico-juridic al soluţiei date excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de reclamantă.

A treia critică subsumată primului motiv de recurs vizează nesocotirea dispoziţiilor art. 315 alin. (3) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel, susţine recurenta-reclamantă, nu a examinat în rejudecare şi nu s-a pronunţat cu privire la toate apărările deduse judecăţii în recursul anterior şi la rejudecare.

În concret, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel de rejudecare, deşi măreşte cuantumul sumei datorate de reclamantă pârâtei, copiază motivarea corespondentă din decizia de apel din primul ciclu procesual.

De asemenea, a arătat că instanţa de apel de rejudecare nu a examinat apărările de fond vizând neîntrunirea condiţiilor prevăzute de lege privind caracterul cert şi lichid al creanţelor izvorând din facturile contestate şi neacceptate la plată.

Al doilea motiv de recurs este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În argumentarea acestei critici, recurenta-reclamantă a susţinut toate cele trei ipoteze ale textului legal invocat.

Prima critică subsumată acestui motiv de recurs pleacă de premisa că instanţa de apel nu motivează soluţia privitoare la veritabila disjungere a judecăţii cererii reconvenţionale, nici raţiunile pentru care nu examinează excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de reclamantă, nu motivează soluţia de respingere a excepţiei de neexecutare a contractului, invocată de reclamantă şi nu are o motivare proprie pentru soluţia de respingere a apelului declarat de reclamantă ce vizează primul capăt de cerere.

A doua critică dezvoltată în cadrul aceluiaşi motiv de recurs se bazează pe susţinerea recurentei-reclamante că există o motivare contradictorie între considerentele de la pagina 28 paragraful 12 din decizia recurată şi cele de la pagina 29 paragraful 2 din aceeaşi decizie.

A invocat recurenta-reclamantă în cadrul celei de-a treia critici şi existenţa unor motive contradictorii, sens în care a invocat pe de o parte considerentele referitoare excepţia de neexecutare a contractului, considerente străine de natura pretenţiilor deduse judecăţii, iar pe de altă parte modul în care a fost corelată excepţia neexecutării contractului, invocată de reclamantă, cu obiectul, cadrul legal şi natura primului capăt de cerere din acţiunea principală.

Al treilea motiv de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea primei critici din cadrul acestui motiv de recurs s-a arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958, întrucât nu există nicio motivare a soluţiei pronunţate în legătură cu excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de reclamantă.

A doua critică dezvoltată în cadrul aceluiaşi motiv de recurs vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 977 - 985, precum şi a dispoziţiilor art. 969 - 970 din C. civ. de la 1864 în legătură cu stabilirea mecanismului contractual al facturării şi refacturării prestaţiilor între părţilor contractante.

Consecinţa, susţine recurenta-reclamantă, este greşita aplicare a principiului care reglementează excepţia de neexecutare a contractului, opusă de reclamantă pârâtei, în argumentarea acestei critici recurenta-reclamantă prezentând propria abordare a mecanismului sus-enunţat.

A treia critică expusă în cadrul aceluiaşi motiv de recurs vizează incorecta aplicare a dispoziţiilor legale privind probaţiunea în cazul facturilor refuzate la plată ca efect al excepţiei de neexecutare a contractului, susţinându-se că au fost încălcate dispoziţiile art. 1203 din C. civ. şi că simpla facturare unilaterală a unor servicii nu poate face dovada prestării efective a respectivelor servicii.

A patra critică subsumată aceluiaşi motiv de recurs se întemeiază pe încălcarea dispoziţiilor art. 1169 din C. civ. de la 1864, recurenta-reclamantă susţinând că partea adversă nu a făcut dovada realităţii şi a întinderii creanţei.

A cincea critică din cadrul ultimului motiv de recurs se întemeiază pe susţinerea că soluţia dată primului capăt de cerere din cererea introductivă de instanţă nu este conformă cu calificarea juridică corectă a raporturilor dintre părţi, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 969 - 970, respectiv dispoziţiile art. 977 - 985 din C. civ. de la 1864.

În esenţă, s-a susţinut că în cauză hotărârea recurată este nelegală pentru că verificarea executării întocmai a obligaţiilor contractuale privind desocotirea financiară dintre părţile litigante nu se putea realiza decât prin instituirea în sarcina intimatei-pârâte a obligaţiei de a da socoteală, cu respectarea normelor legale privitoare la regimul probelor, lucru care în cauză nu s-a întâmplat.

Recurenta-reclamantă a solicitat şi suspendarea executării deciziei atacate.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă

Recurenta-pârâtă a făcut o amplă şi detaliată prezentare a parcursului procesului şi a criticat soluţia pronunţată de instanţa de apel în rejudecare exclusiv sub aspectul admiterii în parte a cererii reconvenţionale.

În dezvoltarea acestei critici au fost prezentate argumentele pentru care nici instanţa de judecată, nici expertul desemnat în cauză nu avea îndrituirea, în lipsa unui temei legal, să limiteze valoarea despăgubirilor pretinse, în condiţiile în care nu poate fi acceptat dreptul părţii adverse de a înregistra în mod discreţionar în propria contabilitate doar o parte din facturile emise de pârâtă.

A susţinut recurenta-pârâtă că, prin admiterea parţială a pretenţiilor din cererea reconvenţională şi prin respingerea pretenţiilor aferente tuturor serviciilor prestate conform contractului, au fost încălcate dispoziţiile art. 1073 din C. civ. de la 1864, care consacră dreptul creditorului de a obţine executarea întocmai a obligaţiei sale.

Recursul este întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 299 alin. (1) şi ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Întâmpinările

Ambele părţi litigante au depus întâmpinări la recursul părţii adverse.

Prin întâmpinarea formulată, recurenta-reclamantă a precizat că recursul părţii adverse vizează doar soluţia pronunţată cu privire la cererea reconvenţională, a subliniat care sunt, în opinia sa, principalele împrejurări relevante în soluţionarea recursului, a făcut apărări punctuale în fapt şi în drept şi, apreciind că toate criticile aduse deciziei atacate sunt nefondate în raport de probele administrate, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a formulat apărări structurate pe fiecare motiv de recurs din recursul părţii adverse, cu referire la cadrul contractual, la conţinutul diverselor clauze din contract, la probele administrate şi, apreciind că toate criticile sunt nefondate, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursurile ca întemeiate şi le va admite în limitele şi pentru considerentele ce se vor arăta:

Preliminar, Înalta Curte reiterează că la termenul de judecată din 3 octombrie 2017 s-a luat act că recurenta-reclamantă a renunţat la judecata cererii de suspendare a executării deciziei atacate.

Recursul declarat de recurenta-reclamantă este apreciat ca întemeiat şi va fi admis în limitele şi pentru considerentele ce succed:

Primul motiv de recurs este întemeiat.

În ce priveşte prima critică subsumată acestui prim motiv de recurs, ea se priveşte ca fondată.

Ambele părţi au dedus judecăţii pretenţii băneşti izvorând din contractul nr. x din 22 februarie 2005, reclamanta pe calea cererii introductive de instanţă, iar pârâta pe calea cererii reconvenţionale.

Ambele părţi au opus pretenţiilor reclamate de partea adversă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia de neexecutare a contractului.

Pe cale de consecinţă, examinarea fiecărei pretenţii presupunea examinarea dinamicii executării contractului, analiza interdependenţei şi reciprocităţii obligaţiilor, precum şi măsura în care o parte sau alta era îndrituită, faţă de conduita părţii cocontractante, la suspendarea executării propriilor obligaţii şi eventual la denunţarea contractului.

Faţă de aceste argumente, instanţa supremă apreciază că este întemeiată susţinerea recurentei-reclamante cu privire la faptul că soluţionarea cererii principale şi cea a cererii reconvenţionale sunt intim legate şi că dezlegarea dată de instanţa de apel excepţiei de neexecutare a contractului, invocată de reclamantă, face ineficientă în rejudecare orice apărare a acestei părţi.

Aceste aspecte pot fi, într-adevăr, considerate ca aducând atingere principiului unităţii procesului şi principiului unităţii instanţei, deduse din interpretarea art. 17 şi a art. 120 C. proc. civ., atâta vreme cât, dovedindu-se legătura indestructibilă dintre cererea principală şi cererea reconvenţională, nu se justifică judecarea lor separată, în condiţiile, în care în accepţiunea art. 120 C. proc. civ. judecata laolaltă a cererilor constituie regula.

Instanţa supremă apreciază că este întemeiată susţinerea recurentei-reclamante şi despre faptul că instanţa de apel a procedat, prin soluţia pronunţată, la o veritabilă disjungere a judecăţii celor două cereri, câtă vreme cererea principală a fost trimisă spre rejudecare, iar cererea reconvenţională a fost soluţionată în fond prin chiar decizia de apel.

Deşi recurenta-reclamantă nu invocă in terminis decât pronunţarea unei soluţii nelegale de efectivă disjungere a soluţionării celor două cereri, în realitate această critică poate fi încadrată în drept ca fiind o nesocotire şi a dispoziţiilor art. 296 şi 297 C. proc. civ., ceea ce cade tot sub incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Această întrucât soluţia este în dezacord cu dispoziţiile art. 296 şi 297 C. proc. civ., care nu prevăd posibilitatea ca instanţa de apel să pronunţe o soluţie combinată, de anulare parţială a hotărârii de primă instanţă cu consecinţa trimiterii spre rejudecare a cererii principale, cu soluţia de schimbare tot parţială a aceleiaşi hotărâri şi de evocare în fond a cererii reconvenţionale.

Distinct de faptul că soluţia pronunţată aduce atingere textelor legale evocate şi se plasează sub incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că această soluţie nici nu este motivată în fapt şi în drept, ceea ce face imposibil controlul judiciar, fiind astfel întemeiată susţinerea recurentei-reclamante dezvoltată în cadrul primei critici subsumate celui de-al doilea motiv de recurs, atrăgând astfel incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

A doua critică subsumată primului motiv de recurs este întemeiată.

Instanţa supremă constată că recurenta-reclamantă a opus cererii reconvenţionale excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar prin Sentinţa nr. 1106/2016 din 20 octombrie 2016 Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins această excepţie.

În contextul dat, instanţa de apel, prin decizia recurată în acest ciclu procesual, admiţând apelurile ambelor părţi litigante, a pronunţat soluţia apreciată drept nelegală în considerentele ce preced şi a anulat în parte sentinţa de primă instanţă, fără a preciza care sunt dispoziţiile pe care le menţine. Cu încălcarea dispoziţiilor legale precizate în precedent, instanţa de apel a procedat la soluţionarea în fond a cererii reconvenţionale, deşi o astfel de soluţie nu putea fi decât subsecventă unei măsuri de schimbare, în tot sau în parte, a restului de sentinţă care nu a căzut sub incidenţa anulării decise iniţial.

În condiţiile evocate, fără a preciza dacă există o schimbare a restului de sentinţă şi nici dacă această schimbare este totală sau parţială, instanţa de apel a soluţionat cererea reconvenţională în fond, fără a se pronunţa în mod expres în dispozitiv asupra excepţiei dreptului material la acţiune, invocată de recurenta-reclamantă şi fără a detalia care sunt, după anularea parţială şi după evocarea parţială a fondului cererii reconvenţionale, celelalte dispoziţii păstrate din sentinţa apelată.

Cercetând considerentele deciziei recurate în actualul ciclu procesual, instanţa supremă constată că instanţa de apel nu a luat în analiză în nici un fel excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, opusă de recurenta-reclamantă cererii reconvenţionale, nici în sensul de a o admite, nici în sensul de a o respinge, ceea ce contravine pe de o parte dispoziţiilor art. 298, raportat la art. 137 C. proc. civ. şi atrage incidenţa art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar pe de altă parte contravine dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi atrage incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., făcând imposibilă exercitarea controlului judiciar.

În contextul prezentat, instanţa supremă apreciază ca întemeiate susţinerile din cadrul celei de-a doua critici formulate înăuntrul primului motiv de recurs şi deopotrivă pe cele formulate în cadrul primei critici formulate înăuntrul celui de-al doilea motiv de recurs.

A treia critică subsumată primului motiv de recurs este întemeiată.

Se constată că în decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual sunt analizate cu prioritate motivele de recurs întemeiate pe încălcarea dispoziţiilor de procedură care atrag casarea cu trimitere a deciziei şi a sentinţei pronunţate în primul ciclu procesual.

În ce priveşte restul criticilor dezvoltate de părţi în recursurile declarate, instanţa de recurs a reţinut în penultimul paragraf al deciziei pronunţate că acestea urmează să fie examinate în judecarea fondului în primă instanţă.

Fără a pretinde a realiza un inventar exhaustiv al acestor critici, instanţa supremă face trimitere, exempli gratia, la faptul că ele vizau în esenţă analiza tuturor condiţiilor de fond referitoare la determinarea caracterului cert, lichid şi exigibil al pretenţiilor exhibate, plecând de la clauzele contractuale, de la obligaţiile ce reveneau ambelor părţi, de la modul în care acestea au fost respectate.

Vizau, deopotrivă, condiţiile de invocare a excepţiei de neexecutare a contractului, dovada realităţii serviciilor prestate, valenţa refuzului de plată al unor facturi, relevanţa înregistrării în contabilitate a unor facturi, forţa probantă a acestora raportat la momentul emiterii şi la momentul notificării de reziliere a contractului, eventualitatea deturnării clientelei şi semnificaţia acestui fapt, în măsura în care este dovedit etc.

În condiţiile date, instanţa supremă constată că instanţa de recurs a impus instanţelor de fond ca în rejudecare să facă analiza tuturor elementelor de fond cuprinse în criticile din cele două recursuri şi că instanţele de fond, în rejudecare, în special instanţa de apel, s-au limitat la o analiză sumară, raportată predilect la expertizele efectuate în cauză, încălcând astfel dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare şi prevederile art. 315 C. proc. civ., ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Al doilea motiv de recurs este întemeiat.

Prima critică dezvoltată în cadrul acestui motiv de recurs, referitoare la lipsa motivării, este fondată.

Aşa cum s-a arătat în cadrul analizei primului motiv de recurs, cu just temei s-a invocat faptul că instanţa de apel nu a motivat de ce a înţeles să judece separat cererea introductivă de instanţă de cererea reconvenţională şi nici nu a motivat dacă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este întemeiată sau nu şi nici dacă menţine soluţia pronunţată sub acest aspect de către tribunal.

În plus, faţă de aspectele punctuale invocate în cadrul acestei critici, instanţa supremă constată că nu există considerente în care instanţa de apel să argumenteze respingerea excepţiei de neexecutare a contractului, invocată de către recurenta-reclamantă şi nici considerente proprii pentru care instanţa de apel a apreciat că se impune respingerea apelului declarat de către reclamantă, ceea ce contravine, o dată în plus, dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi atrage incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ce priveşte cea de a doua şi cea de a treia critică formulate în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, instanţa supremă constată că acestea vizează fondul litigiului dintre părţi şi, pentru considerentele care se vor arăta în legătură cu al treilea motiv de recurs, acestea nu vor forma obiectul analizei în cadrul recursului de faţă.

Aceasta întrucât au fost identificate două motive de recurs care atrag casarea hotărârii pronunţate de instanţa de apel, anume cele întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi ale art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care impun anularea hotărârii atacate ca singur remediu al vătămării suferite, cu consecinţa trimiterii spre rejudecare, inclusiv în considerarea faptului că lipsa motivării face imposibil controlul judiciar.

În contextul dat, analiza tuturor criticilor care vizează fondul pricinii devine de prisos, toate aspectele invocate sub acest aspect în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs şi în cadrul celui de-al treilea motiv de recurs, care vizează aplicarea legii de drept substanţial fiind în căderea instanţei de rejudecare.

Aceeaşi este soluţia şi în ceea ce priveşte recursul declarat de către recurenta-pârâtă.

Instanţa supremă constată că recurenta a invocat aspecte subsumate dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care vizează în concret încălcarea dispoziţiilor art. 1073 C. civ., partea fiind nemulţumită de faptul că instanţa de apel nu i-a recunoscut dreptul la îndeplinirea întocmai a obligaţiei al cărei creditor este, adică la repararea integrală a prejudiciului, aspect care ţine de fondul raporturilor contractuale ale părţilor.

Ca atare, în condiţiile în care în cele ce preced instanţa supremă a reţinut nesocotirea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., în sensul neanalizării de către instanţa de apel a tuturor apărărilor de fond dezvoltate de părţi în ambele recursuri declarate în primul ciclu procesual, în condiţiile în care critica din prezentul recurs priveşte în egală măsură apărări de fond şi este imperios ca în rejudecare să se asigure o judecată unitară a cauzei, soluţia care se impune este admiterea şi a recursului declarat de către recurenta-pârâtă.

Sintetizând, pentru argumentele expuse în cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I, raportat la art. 304 pct. 5, pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ. instanţa supremă va admite recursurile. În conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (5) Cod procedură, instanţa va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă SC A. SRL şi de recurenta-pârâtă SC B. SA împotriva Deciziei nr. 377/2017 din 16 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 31 octombrie 2017.

Procesat de GGC - LM