Tenant's damages claim over fire-destroyed lease quashed and remanded for failure to assess binding arbitral award and fire-safety defects.

Deliberând, constată următoarele:

I. Judecata în primă instanţă

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 26 iunie 2012 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2012, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL:

- să se constate încetat de drept contractul de închiriere încheiat la data de 15 august 2006 între părţi, având ca obiect închirierea unui spaţiu comercial în clădirea C., încetare care a avut loc în data de 26 iunie 2009 ca urmare a distrugerii bunului închiriat în urma incendiului ce a avut loc la clădirea C.;

- să fie obligată pârâta la plata sumei de 720.857,34 Euro, echivalentul în RON al sumei de 3.217.186,3 RON, reprezentând prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a încetării contractului de închiriere din cauza neîndeplinirii culpabile a obligaţiilor ce reveneau pârâtei în calitate de proprietar, prejudiciu format din: cheltuielile efectuate de reclamantă în legătură cu amenajarea spaţiului închiriat din clădirea C.; beneficiul nerealizat de reclamantă începând cu data producerii incendiului până la mutarea efectivă în noul sediu din Calea x, sector 1 şi reluarea activităţii; cheltuieli efectuate de reclamantă cu amenajarea noilor birouri din Calea x, curăţarea, demontarea/montarea birourilor, refacerea panourilor de prezentare distruse ca urmare a incendiului, mutarea în noul spaţiu etc.; plăţile făcute de reclamantă în perioada imediat următoare incendiului pentru onorariile avocaţilor, pentru redactarea notificărilor, participarea la întâlniri şi toate serviciile de consultanţă prestate în relaţia cu pârâta, în vederea obţinerii accesului în spaţiul închiriat pentru ridicarea bunurilor ce le aparţineau, aceste plăţi efectuate fiind în legătură directă cu atitudinea culpabilă a pârâtei, care nu i-a permis accesul în spaţiu;

- obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta cauză.

În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat că, la 15 august 2006, s-a încheiat contractul de închiriere între S.C. D. S.R.L. (actuala pârâtă) şi reclamantă având ca obiect închirierea unei suprafeţe de 530,3 mp (suprafaţă utilă şi cotă procentuală din spaţiile comune) situată la etajul 18 în clădirea C. şi 4 locuri de parcare (spaţiul închiriat). Conform actelor adiţionale la contract, reclamanta a început să plătească chirie pentru spaţiul închiriat începând cu 1 mai 2007, iar din 20 iulie 2007 a început să plătească şi taxa pentru serviciile aferente, astfel încât, până la 26 iunie 2009, a folosit spaţiul închiriat în calitate de chiriaş.

În seara zilei de 26 iunie 2009, de la un panou publicitar montat necorespunzător pe suprafaţa clădirii C., în speţă de la panoul publicitar al firmei E., un alt chiriaş din clădirea C., a izbucnit un incendiu care a avut drept consecinţă imposibilitatea pârâtei de a pune la dispoziţia reclamantei spaţiul închiriat conform obligaţiilor contractuale asumate prin contractul de închiriere. Această obligaţie a pârâtei nu a fost respectată, atâta vreme cât, după data producerii incendiului, reclamanta nu a mai putut folosi spaţiul închiriat şi nu i s-a mai permis accesul în clădire, sub pretextul protejării de către proprietar a vieţilor omeneşti care ar fi putut fi puse în pericol de starea clădirii care a fost avariată cu ocazia incendiului. Doar în urma numeroaselor notificări expediate de reclamantă, i-a fost permis accesul în clădirea C., dar până s-a mutat efectiv, şi-a instalat echipamentele şi şi-a putut relua lucrul în condiţii normale, în noul spaţiu închiriat, au trecut 3 luni.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 969, 1021, 1082 şi 1084 C. civ. 1864 şi a solicitat atragerea răspunderii civile contractuale a pârâtei, care în calitate de locator, nu şi-a respectat obligaţiile de proprietar al clădirii C.: a acceptat montarea în condiţii necorespunzătoare a panourilor publicitare pe faţada clădirii; nu a respectat reglementările speciale referitoare la calitatea în construcţii (Legea nr. 10/1995), la recepţia lucrărilor de construcţii şi instalaţii (H.G. nr. 273/1994), la siguranţa la foc (Normativul P118-1999), la autorizaţiile de construcţie (Legea nr. 50/1991), ceea ce a dus la producerea incendiului, distrugerea clădirii şi implicit, la nerespectarea obligaţiei prevăzute la art. 5.4 lit. a) din contractul de închiriere, de a asigura chiriaşului "folosinţa utilă şi liniştită a spaţiilor închiriate".

Prin cererea precizatoare depusă la termenul din 13 noiembrie 2012, reclamanta a arătat că încetarea contractului de închiriere încheiat la data de 15 august 2006 între părţi a intervenit în temeiul prevederilor art. 7.1 (i) coroborat cu art. 7.1 (iv) din contract, răspunderea pârâtei fiind astfel o răspundere contractuală, pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contract, respectiv aceea de a asigura reclamantei folosinţa liniştită şi utilă a spaţiilor închiriate (art. 5.4 lit. a), aşa cum a menţionat şi în cererea de chemare în judecată.

A precizat că incendiul produs în noaptea de 26/27 iunie 2009, în urma unui scurtcircuit la reclama luminoasă E. nu constituie un caz fortuit/de forţă majoră şi s-a extins din cauza neintervenirii la timp pentru stingerea lui (din culpa exclusivă a proprietarului clădirii), cuprinzând faţada clădirii şi conducând la imposibilitatea folosirii acesteia de către chiriaşi.

În concluzie, reclamanta a precizat că temeiul acţiunii sale este răspunderea contractuală a proprietarului pentru nerespectarea obligaţiilor asumate faţă de chiriaş, iar nu răspunderea delictuală şi nici răspunderea pentru viciile ascunse.

2. Pârâta SC B. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat: i) respingerea primului capăt de cerere ca lipsit de interes; ii) respingerea capătului al doilea al cererii pentru lipsa procedurii prealabile (excepţia inadmisibilităţii/prematurităţii); în subsidiar, iii) respingerea capătului al doilea al cererii ca nefondat ca urmare a existentei cazului de forţa majora, iar în ipoteza în care se va respinge aceasta apărare, iv) respingerea capătului doi al cererii pe motiv ca a intervenit prescripţia dreptului la acţiune, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielile de judecată.

3. La 18 septembrie 2012, F. Sucursala Bucureşti (fostă G. Limited Londra - Sucursala Bucureşti) a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtei SC B. SRL, prin care a solicitat respingerea primului capăt al cererii reclamantei ca lipsit de interes şi a celui de-al doilea ca inadmisibil/prematur, pentru lipsa procedurii prealabile, iar, în subsidiar, respingerea capătului al doilea de cerere ca nefondat sau ca prescris.

În motivarea interesului său de a acţiona în sprijinul pârâtei, s-a arătat că între I. SA şi B. a fost încheiată o poliţă de asigurare de răspundere civilă pentru daune cauzate terţilor; la data de 24 noiembrie 2011, prima societate a transferat către Sucursala G. activitatea de asigurări, inclusiv portofoliul de asigurări cu toate drepturile şi obligaţiile aferente, şi disputele aferente poliţelor transferate; terţa intervenientă a mai arătat că modul de soluţionare a prezentului dosar are consecinţe asupra dosarului de daună instrumentat privind incendiul din data de 27 iunie 2009 care a afectat clădirea C. din Bucureşti.

În drept, s-au invocat prevederile art. 49 şi art. 51 C. proc. civ. 1865.

Cererea de intervenţie accesorie a fost încuviinţată în principiu prin încheierea de şedinţă din 08.01.2013, terţul intervenient dobândind astfel calitatea de parte în proces.

4. Prin Sentinţa civilă nr. 5017 din 17 octombrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. x/2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia lipsei de interes şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiate; a admis în parte acţiunea şi a constatat încetat de drept contractul de închiriere încheiat la 15 iunie 2006 între reclamantă şi pârâtă, la data de 27 iunie 2009; a respins al doilea capăt de cerere, privind obligarea pârâtei la plata de despăgubiri, ca neîntemeiat; a admis în parte cererea de intervenţie accesorie în sprijinul pârâtei; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 19.496,08 RON cu titlu de cheltuieli de judecată; a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 155.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a compensat parţial cheltuielile de judecată acordate şi a dispus ca, în final, reclamanta să plătească pârâtei suma de 135.503,92 RON cu acest titlu.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:

La data de 15 iunie 2006, între SC "D." SRL (actuala pârâtă SC "B." SRL), în calitate de proprietar şi reclamanta SC "A." SRL, în calitate de chiriaş, s-a încheiat un contract de închiriere, modificat prin actele adiţionale, având ca obiect suprafaţa utilă de 488,76 mp. situată la etajul 18 al clădirii C. din Bucureşti, str. x, din care spaţiu pentru birouri (suprafaţă "închiriabilă") 530,3 mp, precum şi a unui număr de 4 locuri de parcare situate la subsolul 3 al clădirii, conform art. 2.1 din contract. Potrivit art. 5.4 lit. a) din contract, pârâta şi-a asumat obligaţia de a asigura reclamantei folosinţa liniştită şi utilă a spaţiilor închiriate, părţile stabilind că, în toate cazurile, răspunderea proprietarului pentru prejudiciile suferite de către chiriaş ca urmare a nerespectării obligaţiilor prevăzute de prezentul articol este limitată la daunele directe suportate de către chiriaş, iar proprietarul nu va răspunde pentru tulburări ce sunt provocate chiriaşului de către terţi.

La art. 7.1 lit. i) din contract s-a stabilit că în cazul pierii, totale sau parţiale a bunului închiriat, contractul încetează, în acest caz proprietarul având drept să decidă dacă va repara clădirea sau spaţiile închiriate; dacă proprietarul decide să nu repare daunele, contractul încetează de drept, fără intervenţia instanţei, la data la care proprietarul notifică chiriaşului intenţia sa de a nu repara daunele respective.

S-a mai reţinut că la data de 26/27 iunie 2009, clădirea C. a fost afectată de un incendiu, în urma căruia spaţiul de birouri închiriat reclamantei a devenit impropriu folosirii sale conform destinaţiei stabilite prin contract.

Analizând cu prioritate excepţia lipsei de interes invocată în raport cu primul capăt de cerere, tribunalul a reţinut că demersul judiciar al reclamantei a fost justificat prin aceea că spaţiul închiriat din clădirea C. a fost afectat de un incendiu, devenind neutilizabil conform destinaţiei sale, reclamanta susţinând că această imposibilitate de utilizare a spaţiului a fost cauzată de neexecutarea culpabilă de către pârâtă a obligaţiilor contractuale, în timp ce aceasta din urmă afirmă că obiectul contractului nu se mai poate realiza din cauza intervenţiei unui caz de forţă majoră.

Împrejurarea că părţile litigante sunt de acord asupra faptului că acest contract de închiriere a încetat, că el nu mai este în vigoare, în opinia primei instanţe, nu face ca demersul reclamantei să fie lipsit de interes, mai ales că există divergenţă între părţi cu privire la cauzele şi condiţiile încetării, iar o neexecutare culpabilă sau fortuită produce efecte diferite asupra răspunderii părţilor.

În condiţiile în care reclamanta şi-a întemeiat acest capăt de cerere pe prevederile art. 7.1 lit. i) din contractul de închiriere, din care rezultă că intervenţia instanţei pentru constatarea încetării de drept a contractului nu este necesară dacă proprietarul notifică chiriaşului intenţia sa de a nu repara daunele, contractul încetând de drept la data notificării, iar din corespondenţa purtată între părţi anterior promovării prezentei acţiuni, nu a reieşit că pârâta şi-a exprimat în mod neechivoc voinţa de a nu repara stricăciunile aduse clădirii C. - menţionând în adresele înregistrate la reclamantă sub nr. x din 2 iulie 2009 şi nr. y din 7 iulie 2009, că va depune toate diligenţele pentru ca activitatea în sediul clădirii C. să fie reluată în condiţii de funcţionare şi că, pe perioada efectuării reparaţiilor, nu va percepe chiria aferentă, pentru ca ulterior, prin Adresa nr. x din 15 iunie 2012, să arate că, în opinia sa, contractul a încetat de drept, însă ca urmare a intervenţiei unui caz de forţă majoră, împrejurare contestată de reclamantă, - aceasta din urmă justifică interesul promovării unei acţiuni în constatarea încetării contractului de închiriere din data de 15 iunie 2006.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, tribunalul a constatat că prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, reclamanta a indicat temeiul celui de-al doilea capăt de cerere ca fiind răspunderea civilă contractuală a pârâtei pentru neexecutarea obligaţiilor asumate prin contract, menţionând că nu este vorba despre o răspundere pentru vicii ascunse şi că a indicat "cu titlu exemplificativ" dispoziţiile din C. civ. din 1864 şi din legislaţia specifică în materie de construcţii care reglementează obligaţiile legale ce incumbă pârâtei. Prin urmare, s-a reţinut că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 5 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, ci dispoziţiile art. 3 alin. (1) care reglementează termenul general de prescripţie de 3 ani. Or, reţinându-se că dreptul la acţiune al reclamantei s-a născut cel mai devreme la data de 27 iunie 2009, dată de la care pârâta nu a mai asigurat reclamantei folosinţa spaţiului închiriat, iar reclamanta a introdus acţiunea la data de 25 iunie 2012, excepţia invocată de pârâtă a fost respinsă ca neîntemeiată.

Asupra fondului, prima instanţă a reţinut, în primul rând, că nu există obiect de divergenţă între părţi asupra faptului că, în noaptea de 26 spre 27 iunie 2009, clădirea C. a fost afectată de un incendiu, în urma căruia spaţiul închiriat de reclamantă de la pârâtă a devenit impropriu destinaţiei sale.

S-a mai reţinut că pârâta nu a contestat faptul că, ulterior datei respective, nu a mai putut asigura reclamantei folosinţa liniştită şi utilă a spaţiului închiriat, însă a susţinut că neîndeplinirea acestei obligaţii a fost determinată nu de culpa sa contractuală, ci de o cauză exoneratoare de răspundere, respectiv forţa majoră.

Tribunalul a constatat că dispoziţiile art. 7.1 lit. i) din contractul de închiriere, invocate de reclamantă, care stabilesc încetarea contractului de închiriere în cazul pierii, totale sau parţiale a bunului închiriat, nu disting după cum o asemenea pieire este culpabilă sau fortuită, fiind suficient ca manifestarea de voinţă a proprietarului de a nu repara daunele suferite de bunul închiriat să fie clar exprimată, cu alte cuvinte, acesta să nu îşi exprime dorinţa de a continua să asigure chiriaşului folosinţa liniştită şi utilă a bunului, după efectuarea reparaţiilor.

De altfel, şi dispoziţiile legale din materia contractului de locaţiune prevăd încetarea contractului şi atunci când lucrul închiriat se strică prin caz fortuit - cu care se asimilează şi forţa majoră - (art. 1423 alin. (1) C. civ.) şi atunci când acesta a pierit sau s-a făcut netrebnic spre obişnuita întrebuinţare din culpa unei părţi care nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale (art. 1439 alin. (1) C. civ.), singura diferenţă fiind aceea că în primul caz, locatorul nu datorează nicio despăgubire, spre deosebire de cel de-al doilea caz, când este ţinut la plata de despăgubiri faţă de chiriaş.

A menţionat tribunalul că soluţia cu privire la primul capăt de cerere nu este influenţată de existenţa sau inexistenţa culpei pârâtei în pieirea/imposibilitatea utilizării spaţiului închiriat de către reclamantă, aceasta prezentând relevanţă doar sub aspectul capătului al doilea de cerere.

În consecinţă, faţă de înscrisurile aflate la dosar şi de poziţia exprimată de părţi în timpul procesului, tribunalul a constatat încetat de drept contractul de închiriere la data de 27 iunie 2009, dată de la care pârâta nu a mai asigurat reclamantei folosinţa asupra spaţiului din clădirea C..

Sub aspectul cauzelor producerii incendiului din noaptea de 26 spre 27 iunie 2009, tribunalul a constatat că, potrivit Adresei nr. x din 14 iulie 2009 emisă de Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă "Dealu Spirii" al Municipiului Bucureşti, care a intervenit în data de 26 septembrie 2009 pentru stingerea incendiului produs la o reclamă luminoasă amplasată pe clădirea de birouri C. aparţinând pârâtei, s-a constatat că mai multe spaţii au fost distruse în urma incendiului, printre acestea fiind şi spaţiul închiriat de reclamantă, care a suferit stricăciuni pe latura de vest exterior, pagubele produse constând în: panouri tip sandwich, structura de montaj şi finisajul exterior distruse pe aproximativ 8 mp, geam security distrus pe aproximativ 4 mp, elemente de arhitectură exterioare distruse pe aproximativ 5 mp, precum şi pe latura de est, pagubele produse constând în geam security distrus pe aproximativ 4 mp. Având în vedere amprenta incendiului, s-a stabilit că, cel mai probabil, incendiul s-a produs în exteriorul clădirii, în treimea superioară a acesteia, la o înălţime de cca 60 m faţă de nivelul terenului înconjurător, la reclama luminoasă aparţinând E., sursa probabilă de aprindere fiind: scurtcircuitul electric, descărcarea electrică de origine atmosferică, trăsnet direct. S-a mai stabilit că mijlocul probabil care a produs aprinderea a fost cablul electric, descărcarea electrică de origine atmosferică, trăsnetul direct, iar împrejurarea determinantă: cablul electric defect ca urmare a supunerii la intemperii meteo-atmosferice, descărcarea electrică de origine atmosferică, trăsnetul direct.

De asemenea, s-a indicat că potrivit Raportului de constatare tehnică nr. 223903 din 29 iunie 2009 întocmit de Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă "Dealu Spirii" al Municipiului Bucureşti, cauza foarte probabilă a producerii incendiului a constat în scurtcircuitul electric la reclama luminoasă aparţinând E., pe fondul unor condiţii meteorologice nefavorabile din seara zilei de 26 iunie 2009 - vânt şi ploaie, premergătoare incendiului, fără excluderea, însă a posibilităţii aprinderii reclamei luminoase din cauza efectului termic generat de descărcarea electrică de origine atmosferică - trăsnet direct, având în vedere condiţiile meteorologice premergătoare incendiului.

Conform Adresei nr. x din 8 iulie 2009 emisă de Administraţia Naţională de Meteorologie, în seara zilei de 26 iunie 2009 şi în cursul nopţii de 26/27 iunie 2009, vremea în municipiul Bucureşti a fost instabilă, a plouat torenţial, înregistrându-se descărcări electrice şi intensificări ale vântului de până la 7 m/s; a fost emisă avertizare de fenomene meteorologice periculoase "cod galben" din data de 26 iunie 2009 la ora 20:05, valabilă în intervalul de timp 20.25 - 21.25 (pentru descărcări electrice, grindină şi intensificări ale vântului ce pot lua aspect de vijelie, averse de ploaie cu cantităţi între 20 şi 25 l/m), ce a fost actualizată ulterior, pentru intervalul orar 21:30 - 22:30.

S-a mai reţinut că în baza documentaţiei tehnice pusă la dispoziţie, Camera de Comerţ şi Industrie a României a emis avizul de existenţă a cazului de forţă majoră pentru noaptea de 26 - 27 iunie 2009 înregistrat sub nr. x din 27 iulie 2009. Prin Adresa nr. x din 27 septembrie 2010, Camera de Comerţ şi Industrie a României a răspuns unei cereri adresate de reclamantă că în documentaţia depusă în susţinerea solicitării de emitere a avizului, a avut elemente să considere existenţa cazului de forţă majoră în condiţiile în care din Adresa nr. x din 14 iulie 2009 emisă de Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă "Dealu Spirii" al Municipiului Bucureşti rezultă şi posibilitatea ca scurtcircuitul produs să fie determinat de "cablu electric defect ca urmare a supunerii la intemperii meteo-atmosferice", precizând că scurtcircuitul ca atare nu constituie caz de forţă majoră, dar dacă producerea lui a fost determinată de fenomene atmosferice imposibil de controlat, atunci, în acest context, constituie caz de forţă majoră.

Înregistrarea video depusă la dosar de către pârâtă relevă faptul că în noaptea de 26 iunie 2009, la ora 22:28, respectiv 22.55, s-au produs descărcări electrice, în acest sens observându-se lumini vii, nu şi zgomotul puternic specific trăsnetului (înregistrarea fiind fără sonor). Oricum, s-a adăugat că această înregistrare nu este concludentă, nefiind surprins momentul aprinderii firmei luminoase de pe faţada clădirii pârâtei.

A mai indicat tribunalul că pentru a se exonera de răspundere, pârâta a susţinut că scurtcircuitul care s-a produs prin aprinderea în urma unui trăsnet a reclamei luminoase amplasate de un chiriaş al pârâtei pe faţada clădirii C., invocând în acest sens adresele mai sus menţionate, emise de Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă "Dealu Spirii" al Municipiului Bucureşti - în care trăsnetul este indicat drept cauză probabilă a producerii incendiului - şi de Administraţia Naţională de Meteorologie. S-a menţionat că această din urmă instituţie, deşi nu a detectat niciun trăsnet (care să atingă clădiri) în noaptea de 26/27 iunie 2009, a precizat că aceasta nu înseamnă că un asemenea fenomen nu se putea produce (adresa nr. x din 27 mai 2014, ca răspuns la adresa pârâtei nr. x din 7 mai 2014).

Tribunalul a amintit prevederile art. 9 din contractul de închiriere încheiat de părţi, precum şi dispoziţiile art. 1082 şi art. 1083 C. civ. din 1864, şi a indicat că în calitate de debitor al obligaţiei de a asigura folosinţa bunului închiriat, în sarcina pârâtei SC "B. " SRL operează o prezumţie de vină şi că aceasta este ţinută la plata despăgubirilor, cât timp nu justifică existenţa unei cauze străine, neimputabile şi exoneratoare de răspundere. Prezumţia de vină în sarcina debitorului care nu-şi execută obligaţia este, aşadar, relativă, ea putând fi răsturnată prin dovada că neexecutarea obligaţiei a fost determinată, în speţă, de intervenţia unui caz de forţă majoră.

A reţinut tribunalul că trăsnetul reprezintă un caz de forţă majoră, fiind o descărcare electrică care restabileşte echilibrul electric între straturile norului de furtună sau între nor şi pământ, fiind un fenomen ce nu poate fi controlat de om, iar pârâta a făcut dovada că incendiul care a afectat clădirea C. s-a produs ca urmare a aprinderii reclamei luminoase aparţinând chiriaşului său E. SRL în urma unui scurtcircuit, cel mai probabil din cauza unei descărcări electrice de tip trăsnet direct.

Contrar susţinerilor reclamantei, nu s-a putut reţine culpa pârâtei în amplasarea reclamei luminoase pe faţada clădirii, aceasta fiind montată de către E. SRL după obţinerea Autorizaţiei de construire nr. 115/17"C" din 2 mai 2007 eliberată de Primăria Sectorului 2 Bucureşti, fără să se probeze, prin înscrisurile depuse la dosar, faptul că pârâta a contribuit, în vreun fel, printr-o acţiune sau inacţiune, la producerea acestui incendiu.

Tribunalul a mai reţinut că neconformitatea unor lucrări ale clădirii - cum este cazul problemelor la instalaţia electrică de interior sau al montării respectivei reclame luminoase pe faţada clădirii - ar constitui vicii ascunse ale construcţiei, or, prin cererea precizatoare depusă la termenul din 13 noiembrie 2012, reclamanta a arătat, în combaterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, că nu invocă răspunderea pârâtei pentru viciile ascunse. Prin urmare, toate susţinerile reclamantei privind nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la calitatea în construcţii, la recepţia lucrărilor de construcţii şi de instalaţii, la autorizaţiile de construcţie şi la siguranţa la foc, în legătură cu această lucrare efectuată în cursul anului 2007, nu pot fi avute în vedere.

S-a mai amintit şi faptul că, prin cererea de chemare în judecată, precizată, reclamanta a pretins că pârâta a acceptat montarea în condiţii necorespunzătoare a panourilor publicitare pe suprafaţa clădirii ori că proiectarea instalaţiilor electrice nu a fost făcută în aşa fel încât să asigure protecţia împotriva tensiunilor electrice ce pot apărea din cauza fenomenelor atmosferice de natură electrică şi că pârâta nu a echipat clădirea cu instalaţii de protecţie împotriva trăsnetului. Or, dincolo de faptul că reclamanta are şi calitatea de proiectant al clădirii, s-a subliniat că aceste aspecte tind să releve vicii ascunse ale clădirii, iar instanţa nu a fost învestită cu o acţiune în răspundere civilă contractuală care să pună problema activării obligaţiei de garanţie locatorului pentru viciile lucrului închiriat.

A constatat tribunalul că reclamanta nu a indicat, în concret, o acţiune sau inacţiune a pârâtei care să fi concurat la producerea incendiului şi care să poată fi analizată separat de cele care vizează garanţia pentru vicii.

În fine, tribunalul a mai reţinut că daunele pretinse de reclamantă nu reprezintă consecinţa directă a imposibilităţii pârâtei de a-i asigura folosinţa liniştită şi utilă a spaţiului închiriat în clădirea C. - art. 5.4 lit. a) din contract prevăzând că răspunderea proprietarului este limitată la daunele directe suportate de către chiriaş.

Prima instanţă a concluzionat astfel, că angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei presupune probarea cumulativă de către reclamantă a tuturor condiţiilor cerute pentru această formă de răspundere. Astfel, pe lângă existenţa unui prejudiciu produs în propriul patrimoniu, era necesar ca reclamanta să facă dovada şi a faptei ilicite a pârâtei constând în neexecutarea unei obligaţii contractuale, a raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciul reclamat, precum şi a vinovăţiei pârâtei care, aşa cum s-a arătat anterior, este prezumată numai dacă aceasta din urmă nu face dovada unei cauze străine, exoneratoare de răspundere. Or, în condiţiile în care pârâta a făcut dovada intervenţiei unui caz de forţă majoră, iar reclamanta nu a probat existenţa unei acţiuni sau inacţiuni a acesteia care să-i fie imputabilă şi fără de care acesta nu s-ar fi produs, nici existenţa unui raport de cauzalitate între neîndeplinirea obligaţiei de asigurare a folosinţei liniştite şi utile a spaţiului închiriat şi pagubele reclamate, capătul al doilea de cerere a fost respins ca neîntemeiat.

II. Judecata în apel

5. Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel reclamanta, solicitând modificarea, în parte, a sentinţei apelate şi pe cale de consecinţă admiterea capătului 2 din cererea principală şi obligarea pârâtei B. la plata sumei de 720.857,34 Euro, echivalentul în RON al sumei de 3.217.186,3 RON şi la plata cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul de fond, precum şi a celor ce vor fi efectuate în dosarul de apel.

În motivarea apelului, s-a susţinut că principalul motiv pentru care instanţa de fond a respins al doilea capăt al acţiunii principale s-a datorat analizării greşite a probelor administrate, considerând instanţa, în mod total nejustificat, că incendiul de la clădirea C. s-a datorat unui scurtcircuit datorat unui trăsnet care ar fi atins reclama luminoasă E., care a luat foc în noaptea de 26 spre 27 iunie 2009 şi de la care ulterior incendiul s-a extins la toată faţada clădirii C.

Apelanta a susţinut că instanţa nu a ţinut cont de expertizele tehnice întocmite de specialişti în domeniu, efectuate într-un alt dosar în care B. este parte şi pe care reclamanta le-a depus la dosar, expertize din care rezultă în mod foarte clar faptul că incendiul s-a datorat unui scurtcircuit, care nu a avut nicio legătură cu trăsnetul invocat în apărarea sa de către B. şi reţinut şi de instanţa de fond, ci cu împământarea necorespunzătoare a reclamei luminoase.

Apelanta-reclamantă a făcut trimiteri concrete la mijloacele de probă aflate la dosar: Raportul de expertiză întocmit de expertul J. - expertiză în procese pirogene, Avizul de forţă majoră emis de Camera de Comerţ şi Industrie a României, înregistrarea video, susţinând că prima instanţă a dat interpretări eronate probatoriului administrat.

Referitor la calificarea trăsnetului ca şi eveniment de forţă majoră, apelanta a apreciat că dacă trăsnetul nu poate fi controlat, totuşi efectele negative ale acestuia pot fi înlăturate prin tehnologii moderne şi, făcând referire la definiţia forţei majore, susţine că trăsnetul nu este un caz de forţă majoră, efectele negative ale acestuia constituind un element imprevizibil, dar nu de neînlăturat: a fost instalat un paratrăsnet pe clădirea C., instalaţie care nu a detectat niciun trăsnet în noaptea de 26 iunie 2009, conform expertizelor depuse la dosar.

A mai criticat apelanta faptul că, în mod total neîntemeiat, instanţa de fond a considerat că nu a indicat în concret care este acţiunea sau inacţiunea pârâtei care a concurat la producerea incendiului şi care poate fi analizată separat de cele care vizează garanţia pentru vicii. S-a arătat că, atât în cuprinsul cererii precizatoare, cât şi în cadrul concluziilor scrise depuse la dosar, reclamanta a indicat de nenumărate ori care sunt faptele de care se face vinovată pârâta B., fapte care au dus în mod evident la extinderea incendiul la clădirea C..

Printre acestea apelanta - reclamantă reiterează: inacţiunea B. cu privire la solicitarea acordului A. pentru montarea reclamelor luminoase pe clădirea C., în calitatea A. de proiectant al clădirii C., în favoarea cărora au fost emise autorizaţiile de construire a clădirii C. pe care se regăseşte menţiunea "vizat spre neschimbare" inacţiunea B. cu privire la: i) verificarea obţinerii autorizaţiei de construire pentru montarea reclamei luminoase pe către firma E., ii) verificarea proiectului de execuţie şi iii) execuţia propriu zisă, toate aceste fapte fiind imputabile B., care a manifestat o neglijenţă dusă la extrem; inacţiunea B., care nu a depus nici măcar minime diligenţe să verifice legalitatea întocmirii documentaţiei, punerea în funcţiune a reclamelor luminoase, precum şi modul lor de funcţionare; atitudinea B., în calitate de proprietar al clădirii C., care, sub motivul protejării siguranţei chiriaşilor nu a permis accesul în spaţiul închiriat pentru ridicarea bunurilor timp de aproximativ 2 luni de zile; neefectuarea verificărilor de către B., la termenele specificate în cadrul buletinelor PRAM, depuse la dosar ca Anexa 8 odată cu notele scrise depuse la termenul din data de 2 septembrie 2014.

Reiterând susţinerile din concluziile scrise, apelanta a arătat că B. nu a avut angajat serviciul de pompieri, instalaţiile de stingere a incendiilor nu au funcţionat, aşa cum rezultă din raportul I.S.U., şi-a dat acordul sa se instaleze reclame luminoase din materiale combustibile pe faţada clădirii, în condiţii improprii, toate aceste fapte ducând la distrugerea clădirii. Faptele imputate pârâtei au fost sesizate şi de inspectorii I.S.U. care au redactat Raportul evenimentului.

Apelanta a solicitat să se constate că faptele imputate B. nu au nicio legătură cu pretinsele vicii ascunse ale clădirii C., ci sunt acţiuni şi inacţiuni de care se face vinovată intimata B. care trebuia să se comporte ca un bun proprietar.

Referitor la îndeplinirea condiţiilor privind angajarea răspunderii contractuale a B. se arată că fapta ilicită constă în neexecutarea culpabilă a obligaţiei de a asigura folosinţa spaţiului închiriat conform obligaţiilor contractuale, faptă care constă în acţiunile şi inacţiunile menţionate începând cu pagina 7 şi până la finalul Raportului I.S.U.; prejudiciul suferit de A. ca urmare a faptei ilicite săvârşite de B. a fost evaluat la suma de 720.857,34 Euro conform Raportului de expertiză depus la dosar şi a fost confirmat parţial şi de expertiza întocmită de expert K., prejudiciu care s-a datorat exclusiv faptului ca reclamanta şi-a întrerupt activitatea şi nu a mai putut lucra la capacitate maximă; vinovăţia îmbracă forma culpei şi a neglijenţei grosolane de care se face vinovată intimata, care în calitate de proprietar nu şi-a respectat obligaţiile ce îi reveneau conform legii; legătură de cauzalitate este evidentă, din cauza faptului că nu s-a pus la dispoziţie spaţiul închiriat apelanta a fost nevoită să: i) îşi întrerupă activitatea, ii) să amenajeze un nou spaţiu, fapt care a generat cheltuieli suplimentare, iii) să piardă investiţia realizată în spaţiul închiriat şi iv) să îşi relocheze birourile.

6. Intimata-pârâtă B. SRL a formulat întâmpinare, prin care s-a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

În apărare, intimata a arătat că, deşi tribunalul nu a fost învestit în fond cu soluţionarea unei acţiuni în răspundere pentru vicii ascunse, prin apel, reclamanta încearcă să supună judecăţii răspunderea pentru vicii ascunse, fapt care contravine art. 294 C. proc. civ. 1865. A considerat astfel că toate motivele de apel prin care se tinde la a se dovedi nerespectarea dispoziţiilor legale cu privire la amplasarea reclamei E., precum şi nerespectarea obligaţiilor legale de proprietar ale B., nu pot face obiectul devoluţiunii în apel.

Intimata-pârâtă a apreciat că instanţa de fond, în mod corect, a reţinut existenţa cazului de forţă majoră şi lipsa unei fapte a B. care să fi contribuit la producerea incendiului, pe baza interpretării probelor administrate.

A mai susţinut intimata-pârâtă că instanţa de fond a apreciat, în mod corect, lipsa legăturii de cauzalitate între suma pretinsă de A. şi "fapta ilicită" a B..

7. Prin încheierea de şedinţă din 1 iunie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a încuviinţat proba cu înscrisuri pentru toate părţile, a respins cererea apelantei de obligare a intimatei-pârâte să depună la dosar, conform art. 175 C. proc. civ. 1865, înscrisurile din Dosarul arbitral nr. x/2012 şi documentele care vizează montarea reclamei luminoase, a respins probele cu expertiză tehnică contabilă şi expertiză tehnică procese pirogene, precum şi proba testimonială, ca nefiind utile cauzei.

8. Prin Decizia civilă nr. 956 din 24 mai 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a respins apelul reclamantei A. ca nefondat şi a obligat-o pe aceasta la plata sumei de 295.113,99 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata B..

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Apelul este limitat la capătul 2 al cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea intimatei - pârâte la repararea prejudiciului suferit de apelanta - reclamantă, ca urmare a încetării contractului de închiriere, din cauza neîndeplinirii culpabile a obligaţiilor care îi reveneau pârâtei în calitate de proprietar, soluţia primei instanţe cu privire la constatarea încetării de drept a contractului de închiriere la data de 27 iunie 2009 intrând în puterea de lucru judecat.

În justificarea capătului de cerere referitor la despăgubiri apelanta-reclamantă a invocat dispoziţiile art. 5.4 lit. a) din contract şi art. 1420 C. civ. indicând, în esenţă, că intimata-pârâtă nu şi-a executat culpabil obligaţia de a asigura chiriaşului folosinţa spaţiului închiriat.

Potrivit art. 5.4 lit. a) din contract, proprietarul avea obligaţia de a asigura chiriaşului folosinţa spaţiilor închiriate, acesta fiind răspunzător de daunele directe provocate chiriaşului.

De asemenea, potrivit art. 1420 C. civ. locatorul este obligat prin însăşi natura contractului să menţină bunul închiriat în starea de a servi la întrebuinţarea pentru care a fost închiriat şi de a face ca locatarul să se poată folosi neîmpiedicat în tot timpul locaţiunii.

În ceea ce priveşte consecinţa nerespectării obligaţiilor legale şi contractuale de asigurare a folosinţei spaţiilor închiriate, în cazul în care obiectul locaţiunii dispare sau este impropriu utilizării (cum este situaţia de faţă) în acord cu prevederile art. 1423 şi art. 1439 C. civ., contractul încetează, partea culpabilă putând fi obligată la plata de daune interese. Dacă pieirea s-a produs fortuit nu se plătesc daune, aplicându-se teoria riscului contractului.

În cauză, apelanta-reclamantă invocă culpa intimatei - pârâte, în justificarea capătului de cerere în pretenţii, susţinând că aceasta a acţionat cu neglijenţă, în calitatea sa de proprietar, iar intimata-pârâtă invocă un caz de forţă majoră pentru a se exonera de la plata despăgubirilor.

În aceste limite ale apelului, Curtea a verificat dacă se poate reţine cazul de forţă majoră invocat de intimata - pârâtă şi care sunt consecinţele intervenţiei acestuia, precum şi dacă s-ar putea ajunge la antrenarea răspunderii contractuale a pârâtei în limitele învestirii instanţei stabilite prin cererea de chemare în judecată.

Curtea a reţinut ca un aspect necontestat şi intrat în puterea de lucru judecat faptul că în noaptea de 26 spre 27 iunie 2009, clădirea C. a fost puternic afectată de un incendiu, spaţiul devenind impropriu utilizării pentru care a fost construit, respectiv clădire cu spaţii de birouri.

Din ansamblul probator administrat în cauză, a rezultat că incendiul a pornit de la un scurtcircuit produs la o reclamă luminoasă amplasată în treimea superioară a clădirii. Acest aspect este semnalat în Raportul de constatare tehnică privind analiza cauzei incendiului din data de 26 iunie 2009 produs la clădirea de birouri C., întocmit de I.S.U. "Dealu Spirii". În respectivul raport de constatare se menţionează ca fiind foarte probabilă cauza de producere a incendiului scurtcircuit electric la reclama luminoasă aparţinând E. (pe fondul unor condiţii meteorologice nefavorabile în seara zilei de 26 iunie 2009 - vânt şi ploaie, premergătoare incendiului), fără excluderea însă a posibilităţii aprinderii reclamei luminoase datorită efectului termic generat de descărcarea electrică de origine atmosferică - trăsnet direct, având în vedere condiţiile meteorologice din seara zilei de 26 iunie 2009, premergătoare incendiului. Producerea unui scurtcircuit la reclama E., dar cu o altă cauză, este reţinută drept cauză a incendiului şi în raportul de expertiză extrajudiciară J., pe care apelanta - reclamantă îşi întemeiază susţinerile din acţiune şi din apel. De asemenea, intimata-pârâtă recunoaşte că incendiul a avut drept cauză un scurtcircuit la reclama E., însă susţine că acesta a fost provocat de un trăsnet.

În ceea ce priveşte cauza scurtcircuitului, pe baza probelor administrate, tribunalul a reţinut că acest a provocat de un trăsnet, apreciind, totodată, a fi dovedită intervenţia unui caz de forţă majoră, ca element care înlătură răspunderea intimatei pârâte B.

Contrar susţinerilor apelantei-reclamante, hotărârea tribunalului nu se bazează numai pe Avizul de forţă majoră emis de Camera de Comerţ şi Industrie a României. Din simpla lectură a hotărârii rezultă că prima instanţă a coroborat probele administrate pentru a reţine trăsnetul drept cauză a producerii incendiului.

Referitor la Avizul de forţă majoră emis de Camera de Comerţ şi Industrie a României s-a reţinut că acesta are, în litigiul de faţă, valoarea unui înscris sub semnătură privată, ce poate fi combătut prin administrarea altor probe, astfel că pentru a se ajunge la o calificare contrară celei menţionate în respectivul Aviz nu se impune anularea acestuia, ci administrarea de dovezi în contraprobă. După cum arată chiar apelanta, avizul a fost emis de Camera de Comerţ şi Industrie a României, în limitele Legii nr. 335/2007 (art. 4 lit. j) şi pe baza actelor prezentate de intimata-pârâtă B., nefiind invocată vreo reală cauză de nulitate a actului, ci doar nemulţumirea apelantei faţă de conţinutul înscrisului.

Prin concluziile scrise, apelanta - reclamantă a criticat Avizul de forţă majoră în raport de expertizele efectuate în diferitele litigii în care B. a fost implicată, precum şi în considerarea Raportului de consultanţă întocmit de expert L., însă toate rapoartele de expertiză la care face referire apelanta sunt ulterioare emiterii avizului, motiv pentru care nu se poate vorbi de nulitatea actului or de caracterul fals al acestuia. Totodată, nu se poate reţine nulitatea avizului or caracterul fals al acestui act pentru simplul fapt că a fost emis pe baza Raportului de constatare al I.S.U., act întocmit de o autoritate competentă în materie de stabilire a cauzelor incendiilor şi care, până în prezent, nu a fost desfiinţat în vreun fel.

În atare situaţie, a fost respinsă solicitarea apelantei de anulare a acestui aviz, precizându-se că menţiunile actului vor fi coroborate cu celelalte dovezi administrate în cauză.

Tot legat de probatoriul administrat în primă instanţă, Curtea a constatat că menţiunile apelantei-reclamante din memoriul de apel referitoare la înregistrările video sunt lipsite de finalitate odată ce tribunalul a indicat, în mod expres, în considerente, că înregistrările video nu sunt concludente de vreme ce nu au surprins momentul aprinderii firmei luminoase de pe faţada clădirii pârâtei.

Au fost înlăturate ca vădit nefondate şi criticile prin care apelanta-reclamantă încearcă să dovedească că producerea unui trăsnet nu poate constitui un caz de forţă majoră.

Curtea a notat că forţa majoră este definită drept un eveniment extern (împrejurare care îşi are originea în afara celui care este chemat să răspundă), imprevizibil (cerinţă ce vizează atât producerea împrejurării respective cât şi efectele sau consecinţele sale) şi absolut invincibil (dacă cel obligat să acţioneze putea să prevadă producerea evenimentului ori să evite declanşarea urmărilor sale negative), iar trăsnetul se circumscrie acestei definiţii, după cum s-a arătat constant în doctrină.

În combaterea acestei calificări, apelanta-reclamantă a prezentat opinia unui expert care arată că "în afară de prevederile generale ce stabilesc criterii de performanţă pentru soluţiile de protecţie la loviturile trăsnetelor, există un normativ dedicat calculării şi proiectării sistemelor de protecţie împotriva trăsnetelor. Normativul tehnic I20 lucrează cu instrumente matematice-statistice precum frecvenţa loviturilor directe de trăsnet Nd, frecvenţa anuală acceptată de lovituri de trăsnet Nc, ceea ce relevă modul aprofundat în care probleme de descărcări electrice atmosferice au fost studiate şi determinate". Toate acestea, în opinia expertului M., conduc la ideea că "fenomenul atmosferic numit trăsnet nu este un fenomen imprevizibil, imposibil de înlăturat sau neaşteptat, de aceea nu se poate vorbi de forţă majoră".

Fără a pune în discuţie competenţa expertului consultat de apelanta-reclamantă, Curtea a constatat că acesta califică drept un eveniment de forţă majoră numai un eveniment natural neidentificat sau nedocumentat pentru această zonă, aspect care nu poate fi reţinut, pe deplin, din punct de vedere juridic.

Forţa majoră, astfel cum este definită în doctrină, cât şi în contractul părţilor (art. 9), este un eveniment impredictibil, inevitabil şi insurmontabil, care nu depinde de voinţa părţilor şi care nu poate fi controlat de acestea. Chiar prin raportare la indicele keraunic indicat de expert şi de apelanta-reclamantă, care reprezintă numărul mediu anual de zile cu furtuni pentru o zonă, o localitate, nu se poate susţine ştiinţific că, în prezent, se poate stabili cu exactitate momentul şi locul în care va lovi un trăsnet or că lovitura de trăsnet poate fi controlată. În acest sens sunt şi explicaţiile expertului N. care, în lucrarea prezentată la solicitarea intimatei-pârâte, arată că "cercetarea de până acum a incidentului de descărcare electrică a dus la concluzia că nu este posibil un calcul precis sau o previziune asupra trăsnetului, din cauza complexităţii şi a influenţelor condiţiilor de mediu dintre cele mai diverse".

Pentru a nu fi calificat drept un eveniment de forţă majoră este necesar ca trăsnetul să fi putut fi anticipat cu o oarecare precizie de proprietarul clădirii or să fi putut fi influenţat de acesta, ceea ce nu s-a dovedit în litigiul de faţă.

Faptul că normativele care guvernează regulile în construcţii impun montarea de paratrăsnete, precum şi faptul că locul în care era amplasată clădirea putea fi afectat de un trăsnet nu schimbă natura evenimentului atmosferic şi nici nu îl transformă într-unul controlabil or predictibil.

Din raportul de expertiză extrajudiciară O. (răspuns la obiecţiuni - dosar TB) prezentat de apelanta-reclamantă rezultă că imobilul C. era prevăzut cu o instalaţie de protecţie împotriva trăsnetului cu dispozitiv de amorsare (PDA) compus dintr-un vârf de captare, un dispozitiv de amorsare şi o tijă suport, iar conform celor ce se menţionează în literatura de specialitate acesta este net superior sistemelor clasice, printre care se numără şi dispozitivul de captare de tip reţea. Nici această susţinere nu poate fi reţinută în sensul celor afirmate de reclamantă, cum că trăsnetul nu ar fi un caz de forţă majoră, deoarece montarea unui sistem de protecţie împotriva trăsnetului performant nu înlătură cu totul posibilitatea ca respectiva clădire să fie lovită de trăsnet şi nici nu face din acesta un eveniment evitabil. Din contră, montarea respectivului sistem vine să dovedească respectarea de către pârâtă a prevederilor legale în materie de construcţii.

În concluzie, Curtea a confirmat considerentele primei instanţe, reţinând că trăsnetul reprezintă un caz de forţă majoră, fiind o descărcare electrică care restabileşte echilibrul electric între straturile norului de furtună sau între nor şi pământ, fiind un fenomen imprevizibil şi incontrolabil de om.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale Curtea a apreciat că în cauză nu se poate antrena răspunderea contractuală a intimatei-pârâte B., pentru nerespectarea obligaţiei de a pune la dispoziţia apelantei spaţiul închiriat.

Plecând de la prevederile art. 9 din contractul părţilor şi cu observarea art. 1082 C. civ., instanţa de apel a reţinut că pentru a fi angajată răspunderea contractuală a intimatei-pârâtei se impune a se dovedi: săvârşirea de către acesta a unei fapte ilicite prin care se încalcă o obligaţie contractuală, săvârşirea acestei fapte cu vinovăţie, existenţa unui prejudiciu patrimonial cauzat apelantei-reclamantei şi legătura de cauzalitate dintre fapta intimatei şi prejudiciul cauzat apelantei.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, odată dovedită existenţa contractului de închiriere, precum şi neexecutarea obligaţiei intimatei de a pune la dispoziţia apelantei spaţiul închiriat, în sarcina intimatei B. operează prezumţia de culpă în condiţiile art. 1082 C. civ.

Pentru a răsturna prezumţia de culpă ce opera în sarcina sa, intimata-pârâtă a invocat intervenţia unui caz de forţă majoră (trăsnet), precum şi faptul că a acţionat precum un proprietar prudent şi diligent, făcând totodată referire şi la hotărârile pronunţate în Dosarul nr. x/2011, în care s-a reţinut, irevocabil, într-un litigiu similar, intervenţia cazului de forţă majoră.

În combaterea apărărilor pârâtei şi a soluţiei tribunalului, apelanta-reclamantă a făcut referire trimitere la raportul de expertiză J., întocmit în Dosarul nr. x/2010, la adresele A.N.M., precum şi la sentinţa civilă pronunţată în Dosarul nr. x/2010, în care s-a menţionat că este exclus ca aprinderea reclamei să fi fost determinată de un trăsnet.

Referitor la intervenţia cazului de forţă majoră, Curtea a constatat că în Raportul I.S.U. nr. 223.903 din 29 iunie 2009 se menţionează drept cauză probabilă a producerii scurtcircuitului: cablu electric defect ca urmare a supunerii la intemperii meteo-atmosferice; descărcare electrică de origine atmosferică - trăsnet direct. Condiţiile meteo-atmosferice nefavorabile sunt confirmate de Adresa A.N.M. nr. x din 8 iulie 2009 depusă la dosarul cauzei de către intimata - pârâtă din care rezultă că din datele radarului meteorologic de la Bucureşti, în seara zilei de 26 iunie 2009, în anumite zone ale oraşului instabilitatea atmosferică a fost mai accentuată, iar fenomenele meteorologice ar fi putut fi mai intense şi în consecinţă ar fi putut produce pagube materiale. Se menţionează, de asemenea, că A.N.M. prin Centul Naţional de Prognoză Meteorologică Bucureşti a emis o avertizare de fenomene meteorologice periculoase "cod galben", iniţial pentru perioada 20.25 - 21.25, avertizare ce a fost extinsă până la ora 22:30.

De asemenea, din adresele Administraţiei Naţionale de Meteorologie nr. 1839 din 27 mai 2014 şi nr. 259 din 18 februarie 2014 rezultă că în seara zilei de 26 iunie 2009 au fost înregistrate descărcări electrice, fiind însă posibil ca descărcările electrice de timp nor-pământ (trăsnet) să nu fi putut fi detectate datorită unor limitări tehnice ale reţelei din România, ceea ce nu înseamnă că nu a existat nici o astfel de descărcare electrică (de tip nor - pământ - trăsnet care să atingă clădirea).

Totodată, Curtea a constatat că expertul J., în raportul de expertiză întocmit în Dosarul nr. x/2010, arată în răspunsul la obiectivul nr. 5 că sursa care a iniţiat incendiul de la clădirea C. a fost scurtcircuitul de la instalaţia electrică a reclamei firmei E.. Menţiunea în sensul că reclama nu a fost trăsnită este o precizare a expertului, care nu este reluată şi în capitolul destinat concluziilor, iar expertul arată totuşi că deranjarea conductorilor electrici şi formarea scurtcircuitului la instalaţia electrică se datorează condiţiilor meteorologice (cantităţilor mari de apă şi vânt puternic).

Astfel, pe baza probelor administrate, instanţele de fond au concluzionat că, la baza scurtcircuitului care a stat la originea incendiului, s-au aflat fenomene meteorologice severe, ce nu pot fi imputate proprietarului clădirii, fiind incidente dispoziţiile art. 1082 şi art. 1083 C. civ.

Existenţa cazului de forţă majoră datorat fenomenelor meteorologice imposibil de controlat a fost reţinut, cu caracter irevocabil, prin statuările instanţelor în litigiul ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2011 Dosarul respectiv este similar celui de faţă, având la bază cererea unui chiriaş de antrenare a răspunderii contractuale a B. pentru nerespectarea obligaţiei contractuale de asigurare a folosinţei spaţiului închiriat. Deşi apelanta - reclamantă nu a fost parte în litigiul respectiv, Curtea a arătat că aspectul referitor la cauzele incendiului, precum şi la intervenţia cauzei de forţă majoră, se impun şi faţă de apelantă, cu valoarea probatorie a unui fapt juridic.

În apel, în dovedirea unei situaţii contrare celei reţinute în litigiul anterior şi de instanţa de fond, apelanta - reclamantă a prezentat un Raport de consultanţă datat 5 decembrie 2016, în care se exclude drept cauză a scurtcircuitului lovitura directă a trăsnetului, susţinându-se că aceasta nu a fost înregistrată de radarele A.N.M., precum şi faptul că în măsura în care s-ar fi produs ar fi fost observată de trecători, iar consecinţele sale s-ar fi regăsit şi la nivelul instalaţiei electrice din cadrul clădirii.

Intimata - pârâtă B., la rândul său, a prezentat un raport datat 23 ianuarie 2017, în care se concluzionează din punct de vedere al aflării cauzei producerii incendiului că nu poate fi exclusă o lovitură directă şi o lovitură indirectă de trăsnet.

Referitor la aceste din urmă rapoarte se constată că fiecare dintre cele două lucrări a fost întocmită la solicitarea uneia dintre părţi, având caracter de expertize extrajudiciare şi care nu fac altceva decât să susţină poziţia părţii care a solicitat lucrarea.

În atare condiţii, Curtea, pe baza adresei nr. x din 14 iulie 2009 şi a Raportului de constatare tehnică nr. x din 29 iunie 2009, întocmite de I.S.U. Dealu Spirii, autoritate competentă în stabilirea cauzelor incendiului şi care a efectuat constatările imediat după producerea incendiului, coroborate cu adresele x din care rezultă condiţiile meteorologice nefavorabile în seara zilei de 26 iunie 2009, a constatat că, sub aspectul reţinerii cazului de forţă majoră, în faza procesuală a apelului nu se poate ajunge la o concluzie contrară celei la care s-a ajuns pe baza probatorului administrat în primă instanţă.

Curtea a apreciat că existenţa condiţiilor meteorologice severe, imposibil de controlat de pârâtă, a condus la producerea scurtcircuitului la reclama E., ce a generat incendiul care a cuprins clădirea C.

În raportul de expertiză J., la care face referire apelanta, se menţionează existenţa condiţiilor meteorologice defavorabile care au favorizat apariţia scurtcircuitului, astfel că simpla menţiune a expertului în sensul că reclama nu a fost trăsnită nu este suficientă pentru a se înlătura existenţa cazului de forţă majoră. În acelaşi sens sunt şi menţiunile Camerei de Comerţ şi Industrie a României care, prin Adresa nr. x din 27 septembrie 2010, răspunde solicitării apelantei în sensul că scurtcircuitul ca atare nu constituie un caz de forţă majoră, dar dacă producerea lui a fost determinată de fenomene atmosferice imposibil de controlat, atunci constituie un caz de forţă majoră.

În ceea ce priveşte Sentinţa civilă nr. 7241 din 18 decembrie 2015 invocată de apelanta-reclamantă (sentinţă pronunţată anterior declarării prezentului apel şi ale cărei considerente au fost redactate anterior pronunţării prezentei decizii), Curtea a arătat, pe de o parte, că aceasta nu este definitivă, iar pe de altă parte, faptul că prin respectiva hotărâre s-a constat existenţa unor vicii ale clădirii, fiind antrenată răspunderea mai multor societăţi angrenate în construcţia imobilului. Astfel, având în vedere caracterul nedefinitiv al respectivei sentinţei, în prezenta cauză se poate constata o situaţie de fapt diferită sau se pot stabili alte consecinţe juridice ale situaţiei de fapt similare reţinute.

Referitor la susţinerile apelantei-reclamante în sensul că intimata-pârâtă B. nu şi-a respectat obligaţiile ce îi reveneau în calitate de proprietar, concurând astfel la producerea incendiului, instanţa de apel a apreciat că apelanta-reclamantă, în enumerarea acţiunilor/inacţiunilor imputate B., amestecă aspectele care vizează răspunderea contractuală pentru nerespectarea obligaţiei de a asigura liniştita folosinţă a bunului cu răspunderea pentru vicii.

S-a reţinut în acest sens că aspectele referitoare la încălcarea prevederilor Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, lipsa serviciului de pompieri, deficienţe referitoare la recepţia lucrărilor de instalaţii, sunt aspecte care ţin de viciile construcţiei, iar acţiunea de faţă nu este întemeiată pe răspunderea pentru vicii.

În ceea ce priveşte montarea reclamei E. (sursa iniţială a incendiului), s-a reţinut că la dosarul cauzei a fost prezentată Autorizaţia de construire nr. 115/17"C" din 2 mai 2007 eliberată de Primăria Sectorului 2 Bucureşti, precum şi acordul proprietarului B. pentru montarea reclamei, în acord cu prevederile contractului de închiriere.

Curtea a apreciat că, prin verificarea existenţei autorizaţiei de construire anterior montării reclamei, intimata - pârâtă şi-a respectat obligaţiile contractuale şi legale, neputând fi imputat acesteia modul în care reclama a fost efectiv montată şi nici modul de funcţionare al acesteia.

Atitudinea proprietarului, circumscrisă obligaţiei acestuia de a asigura chiriaşului folosinţa spaţiului închiriat, se analizează în abstract, prin raportare la atitudinea unei persoane prudente şi diligente, fiind excesiv a se cere acestuia să verifice legalitatea întocmirii documentaţiei, punerea în funcţiune a reclamelor luminoase, precum şi modul de funcţionare.

Având în vedere că terţul E. a obţinut autorizaţia de construire pentru montarea reclamei de la Primăria Sectorului 2 Bucureşti se prezumă că documentaţia acestuia a fost legal întocmită, intimata-pârâtă neavând nici posibilitatea şi nici competenţa de a verifica acest aspect.

Aspectele referitoare la modul de împământare a reclamei, invocate prin memoriul de apel, sunt chestiuni ce intră în sfera viciilor ascunse şi care exced limitelor litigiului de faţă, astfel cum au fost stabilite prin cererea precizatoare.

De asemenea, în ceea ce priveşte afirmaţia apelantei-reclamante în sensul că probleme la instalaţia electrică i-au fost semnalate proprietarului clădirii C. încă de la mutarea chiriaşilor în clădire, s-a constatat că aceasta nu este susţinută de dovezi.

Pe cale de consecinţă, Curtea a apreciat că nu se poate reţine vreo acţiune sau inacţiune a intimatei - pârâte în legătură directă cu producerea incendiului şi prin raportare la care să se poată angaja răspunderea contractuală a acesteia, în limitele stabilite prin cererea de chemare în judecată. Aspectele ce se circumscriu răspunderii pentru vicii, astfel cum au fost identificate şi prin Sentinţa civilă nr. 7241 din 18 decembrie 2015, nedefinitivă, nu pot fi analizate în prezentul litigiu, tribunalul nefiind învestit şi cu o acţiune în răspundere pentru vicii.

Curtea a mai notat că prin sentinţa de primă instanţă, tribunalul a indicat cu privire la prejudiciul în cuantum de 720.857,34 Euro, că acesta nu este, integral, o consecinţă directă a neexecutării obligaţiei de a asigura folosinţa spaţiului, precum şi faptul că reclamanta şi-a justificat această pagubă, mai curând, din perspectiva faptei pârâtei de a nu-i permite accesul în spaţiul închiriat imediat după producerea incendiului, iar aceste aspecte nu au fost criticate prin memoriul de apel, intrând astfel în puterea de lucru judecat.

III. Judecata în recurs

9. Împotriva deciziei instanţei de apel cât şi împotriva încheierii premergătoare din 1 iunie 2016, în termen legal, a declarat recurs reclamanta A. SRL, solicitând:

- în principal, casarea în tot a încheierii şi deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel;

- într-un prim subsidiar, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului şi, pe cale de consecinţă, schimbarea sentinţei apelate, în sensul admiterii în tot a cererii principale şi obligării intimatei-pârâte B. la plata sumei de 720.857,34 Euro, echivalentul în RON al sumei de 3.217.186,3 RON;

- într-un al doilea subsidiar, modificarea în parte a deciziei recurate în ceea ce priveşte obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 295.113,99 RON, care să fie reduse ca nejustificat de mari faţă de munca depusă şi faţă de obiectul litigiului.

În motivarea recursului, reclamanta a invocat următoarele critici de nelegalitate:

9.1. Nelegalitatea deciziei şi a încheierii din 1 iunie 2016, din perspectiva motivării contradictorii, respectiv a insuficientei motivări (art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 1865).

Recurenta a susţinut că instanţele de fond au constatat existenţa unui caz de forţă majoră care a stat la baza incendiului, nemotivând însă soluţia de înlăturare a tuturor probelor administrate de reclamantă (a indicat în acest sens, adresa A.N.M. nr. x din 12 martie 2010).

Recurenta a mai susţinut că motivarea instanţei de apel este contradictorie întrucât a respins aproape nemotivat, prin încheierea din 1 iunie 2016, cererea apelantei de efectuare a unei expertize tehnice de specialitate în procese pirogene considerând că nu este utilă soluţionării cauzei, deşi această probă putea combate efectele Avizului de forţă majoră, despre care instanţa de apel statuase că poate fi contestat prin alte probe. Procedând astfel, instanţa de apel a încălcat dreptul la apărare al apelantei şi a contrazis aprecierile referitoare la valoarea probatorie relativă a înscrisului sub semnătură privată anterior menţionat.

În susţinerea concluziei potrivit căreia decizia conţine motive contradictorii, recurenta a invocat faptul că instanţa de apel a încadrat situaţia de fapt în categoria evenimentelor de forţă majoră, deşi a reţinut că sursa incendiului a fost un scurtcircuit datorat condiţiilor meteorologice. De asemenea, este considerată contradictorie înlăturarea de către instanţa de apel a menţiunii din expertiza efectuată de J. în Dosarul nr. x/2010 potrivit căreia "reclama nu a fost trăznită".

Este criticată ca greşită şi contradictorie reţinerea de către instanţa de apel a prezumţiei puterii lucrului judecat a statuărilor din considerentele hotărârilor pronunţate în Dosarul nr. x/2011, referitoare la cauzele incendiului şi intervenţia cauzei de forţă majoră, probele din cele două dosare fiind diferite.

În acest context, recurenta a criticat omisiunea instanţei de apel de a motiva de ce nu a luat în considerare că asupra aceluiaşi fapt juridic a statuat Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în Dosarul nr. x/2012, în care s-a stabilit că sursa incendiului nu a fost un trăsnet care să constituie forţă majoră. Astfel, instanţa de apel nu a motivat sub niciun aspect înlăturarea concluziilor din hotărârea arbitrală a cărei legalitate a fost constatată în Dosarul nr. x/2014, în care acţiunea în anulare formulată de B. în contradictoriu cu X a fost respinsă. Întrucât potrivit art. 363 alin. (3) C. proc. civ. 1865, hotărârea arbitrală comunicată părţilor are efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive, instanţa de apel trebuia să arate motivele pentru care nu a luat în considerare statuările din litigiul arbitral privind inexistenţa cazului de forţă majoră.

9.2. Nelegalitatea deciziei recurate, din perspectiva greşitei interpretări a normelor de drept material şi procesual (art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865).

9.2.1. Interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 din O.G. nr. 2/2000. Instanţa de apel a considerat în mod eronat că raportul de expertiză întocmit de expertul J. în Dosarul de asigurare de dovezi nr. x/3/2010 constituie o expertiză extrajudiciară, menţiunile acestui raport fiind hotărâtoare în privinţa culpei intimatei-pârâte B..

9.2.2. Greşita aplicare a normelor de drept procesual privind puterea lucrului judecat cu referire la considerentul instanţei de apel prin care s-a reţinut că apelanta nu a criticat argumentele reţinute de prima instanţă pe aspectul lipsei legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciul invocat.

Recurenta a susţinut prin această critică că prevederile art. 166 C. proc. civ. 1865 privind puterea de lucru judecat sunt aplicabile doar în ce priveşte dispozitivul hotărârii, motivele reţinute de prima instanţă neputând face obiectul cererii de apel.

A mai arătat că în apel a solicitat efectuarea unei expertize contabile care a fost însă respinsă ca neutilă întrucât intimata-pârâtă a achiesat implicit la concluziile expertizei deja efectuate la prima instanţă.

9.2.3. Greşita aplicare a normelor de drept substanţial privind incidenţa cazului de forţă majoră.

Recurenta a făcut trimitere prin analogie la definiţia forţei majore prevăzute la art. 1351 alin. (2) din noul C. civ. şi a arătat că, pentru ca un eveniment sau o împrejurare să poată fi calificată forţă majoră, este necesar să îndeplinească trei condiţii: exterioritatea, imprevizibilitatea şi absoluta invincibilitate şi inevitabilitate. A considerat că fenomenele meteorologice (ploaia torenţială şi vântul puternic) care au stat la baza producerii incendiului nu pot fi considerate evenimente de forţă majoră.

9.2.4. Greşita aplicare a normelor de drept substanţial privind viciile ascunse, instanţa de apel considerând eronat că aspectele invocate de reclamantă cu privire la disfuncţionalităţile clădirii sunt argumente în susţinerea unei cereri de antrenare a răspunderii pentru vicii ascunse.

Recurenta a susţinut că nu putea fi vorba de vicii ascunse, ci cel mult aparente, întrucât au fost comunicate proprietarului clădirii.

Referitor la Sentinţa civilă nr. 7241 din 18 decembrie 2015 pronunţată în Dosarul nr. x/2012, recurenta a invocat puterea de lucru judecat provizorie a acesteia şi faptul că instanţa a reţinut culpa B. în calitatea sa de proprietar al clădirii C., aşa cum rezultă din Raportul I.S.U. nr. 223903/29 iunie 2009. Astfel, faptul că B. nu a avut angajat serviciul de pompieri şi că nu a permis imediat accesul în clădire pompierilor decât după aproximativ 5 - 7 minute de la sosirea acestora nu are nicio legătură cu viciile clădirii.

9.2.5. Greşita aplicare a art. 274 C. proc. civ. 1865, în sensul că, în raport cu circumstanţele cauzei, se impunea reducerea cheltuielilor de judecată solicitate, constând în onorarii avocaţiale, acestea fiind excesive.

10. Intimata-pârâtă B. SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca nefondat, menţinerea în întregime ca legale şi temeinice a încheierii şi deciziei recurate şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În apărare, intimata a susţinut că recurenta încearcă să supună analizei instanţei de recurs reaprecierea probelor, urmărind reanalizarea situaţiei de fapt, ceea ce reprezintă critici de netemeinicie, inadmisibile în recurs. Ca urmare, motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 1865 este inadmisibil.

Intimata a susţinut şi netemeinicia criticilor formulate prin cererea de recurs, arătând că instanţa de apel a analizat toate probele administrate în cauză şi a răspuns tuturor capetelor de cerere, expertiza tehnică de specialitate în procese pirogene a fost respinsă pentru că nu era utilă soluţionării cauzei, probele reţinute de instanţa de apel sunt relevante şi concludente pentru lămurirea situaţiei de fapt.

Curtea de apel a reţinut că în seara producerii incendiului a existat un caz de forţă majoră datorat fenomenelor meteorologice imposibil de controlat, fără a înlătura existenţa unui trăsnet.

În aplicarea principiului relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti, intimata a susţinut că hotărârea pronunţată în Dosarul nr. x/2011 este opozabilă şi reclamantei, chiar dacă nu a fost parte în litigiul respectiv, câtă vreme nu a făcut proba contrară. În schimb, intimata pretinde că a făcut dovada contrară celor consemnate în hotărârea arbitrală pronunţată în Dosarul nr. x/2012

În privinţa motivelor de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865, intimata a arătat, în esenţă, că:

- instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile de drept procesual privind aprecierea probelor;

- considerentele decisive intră în puterea de lucru judecat a hotărârii, astfel încât reclamanta trebuia să critice prin motivele de apel considerentele primei instanţe potrivit cărora nu există legătură de cauzalitate între cheltuielile efectuate de A. şi conduita B.;

- sunt îndeplinite toate condiţiile pentru incidenţa cazului de forţă majoră, conform normelor de drept substanţial aplicabile;

- instanţa de apel a reţinut în mod corect că acţiunea reclamantei nu a fost întemeiată pe existenţa unor vicii ascunse, având în vedere cererea precizatoare depusă la prima instanţă, astfel că viciile clădirii C. nu fac obiectul prezentei cauze;

- instanţa de apel a făcut aplicarea corectă a art. 274 C. proc. civ. 1865, cheltuielile de judecată acordate în apel nefiind excesive.

11. Verificând hotărârile atacate, Înalta Curte apreciază recursul fondat, în limitele şi pentru următoarele considerente:

11.1. În prealabil, având în vedere apărarea invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, privind inadmisibilitatea unor motive de recurs, Înalta Curte subliniază că, în conformitate cu prevederile art. 304 C. proc. civ. 1865, recursul declarat împotriva hotărârilor instanţei de apel este o cale de atac extraordinară, nedevolutivă, ce poate fi exercitată numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de lege.

Stabilirea completă a situaţiei de fapt, pe baza interpretării şi evaluării probatoriului administrat, intră în competenţa instanţelor de fond. În acest cadru, sunt corecte afirmaţiile intimatei-pârâte conform cărora în recurs nu pot fi invocate aspecte de netemeinicie, cum ar fi modalitatea în care instanţa de apel a interpretat probele administrate.

Ca urmare, la soluţionarea recursului, Înalta Curte va analiza numai acele critici de nelegalitate care se încadrează în prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. 1865.

11.2. În ceea ce priveşte încheierea de şedinţă din 01 iunie 2016, prin care instanţa de apel s-a pronunţat asupra probelor, recurenta a susţinut că respingerea probei cu expertiză tehnică în specialitatea procese pirogene s-a făcut "aproape nemotivat", iar motivarea este contradictorie cu statuarea din decizie, potrivit căreia avizul de forţă majoră emis de Camera de Comerţ şi Industrie a României are valoarea unui înscris sub semnătură privată, ce poate fi combătut prin administrarea altor probe.

Examinând încheierea premergătoare atacată, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte proba cu expertiză tehnică în specialitatea efecte pirogene, instanţa de apel a motivat respingerea acestei probe ca nefiind utilă soluţionării cauzei, faţă de obiectivul indicat de parte şi faţă de motivele de apel formulate.

Această soluţie este legală şi conformă prevederilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ. 1865, întrucât se încadrează în marja de apreciere a instanţei de fond cu privire la oportunitatea încuviinţării unor probe suplimentare în apel, instanţa considerând de această dată că proba solicitată nu este necesară pentru soluţionarea cauzei.

În acest sens, trebuie remarcat faptul că în proces au fost administrate ample probe cu înscrisuri, instanţele de fond putând avea în vedere şi expertizele tehnice efectuate în dosarul de asigurare Dovezi nr. 46718/3/2010 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială.

În aceste condiţii, respingerea probei nu este de natură să încalce dreptul la apărare al apelantei, întrucât instanţa s-a considerat lămurită pe baza probatoriului amplu deja administrat.

În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. 1865, recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva încheierii din 1 iunie 2016 va fi respins ca nefondat.

11.3. În cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 1865, recurenta a criticat omisiunea instanţei de apel de a motiva înlăturarea probei constând în statuările din hotărârea arbitrală pronunţată de Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în Dosarul nr. x/2012

Această critică este întemeiată.

Prin încheierea din 1 iunie 2016, instanţa de apel a încuviinţat proba cu înscrisuri, reţinând că apelanta-reclamantă are posibilitatea să obţină până la următorul termen acordat înscrisurile menţionate în cererea de apel.

La termenul din 5 octombrie 2016, apelanta a depus la dosar, în format anonimizat, Sentinţa civilă nr. 17 din 17 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în Dosarul nr. x/2014 şi Decizia nr. 3593 din 13 noiembrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin care a fost respinsă în mod irevocabil acţiunea în anulare a Sentinţei arbitrale nr. 188 din 5 decembrie 2013, pronunţată de Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în Dosarul nr. x/2012.

Prin hotărârea arbitrală anterior menţionată, pronunţată într-un litigiu similar între proprietarul B. SRL şi chiriaşul X SA, se reţinuse că în noaptea incendiului din 26 iunie 2009 "nu s-a produs niciun trăsnet, apărând în schimb o problemă tehnică la reclama luminoasă".

La termenul din 5 octombrie 2016, instanţa de apel a respins cererea formulată de intimata-pârâtă B. de decădere a apelantei din proba cu înscrisuri, încuviinţând amânarea cauzei pentru a se lua cunoştinţă de înscrisurile depuse.

Ca urmare, proba cu hotărârile pronunţate în litigiul arbitral a fost legal administrată. În aceste condiţii, instanţa de apel era obligată să analizeze valoarea probatorie a statuărilor din hotărârea arbitrală şi să se pronunţe cu privire la opozabilitatea efectelor acesteia faţă de intimata-pârâtă B., care a fost parte în litigiul arbitral.

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. 1865, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care au fost respinse cererile părţilor.

În jurisprudenţa sa referitoare la aplicarea art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la un proces echitabil include şi dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră necesare pentru cauza lor, şi corelativ, obligaţia instanţei de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (hotărârea pronunţată în cauza Albina împotriva României, par. 30).

Omisiunea instanţei de apel de a examina în mod efectiv o probă esenţială administrată de apelantă atrage nu numai incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 1865 privind nemotivarea, dar şi concluzia că situaţia de fapt nu a fost pe deplin lămurită, ceea ce atrage casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 313 - 314 C. proc. civ. 1865, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii numai în cazul în care se pune problema aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite, ceea ce nu se verifică în speţă.

11.4. Nu este întemeiat motivul de recurs referitor la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 din O.G. nr. 2/2000.

În considerentele deciziei, instanţa de apel a analizat raportul de expertiză întocmit de expertul J. în Dosarul nr. x/2010 şi a făcut aprecieri de fond asupra valorii probatorii a acestuia. Astfel, instanţa nu a înlăturat proba pe motiv că ar fi extrajudiciară şi că ar încălca principiul nemijlocirii, ci a procedat la o examinare efectivă a mijlocului de probă în discuţie. Nemulţumirea recurentei faţă de modul de interpretare a probei şi faţă de neînsuşirea concluziilor expertului nu constituie o critică de nelegalitate care să poată fi analizată în recurs.

11.5. Nu este întemeiat nici motivul de recurs constând în greşita aplicare a normelor de drept procesual privind puterea lucrului judecat.

Constatarea instanţei de apel potrivit căreia apelanta nu a criticat argumentele reţinute de prima instanţă pe aspectul lipsei legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciul invocat se încadrează în limitele efectului devolutiv al apelului, fiind incidentă regula "tantum devolutum quantum apellatum", conform căreia instanţa de apel va proceda la o nouă judecată asupra fondului numai în limitele stabilite de apelant.

Astfel, potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ. 1865, instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Referirea instanţei de apel la puterea de lucru judecat este consecinţa limitelor efectului devolutiv al apelului, constând în aceea că anumite argumente ale primei instanţe privind legătura directă de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciul invocat nu au fost criticate prin cererea de apel, iar ceea ce nu s-a atacat trece în puterea lucrului judecat.

Contrar susţinerilor recurentei, considerentele decisive, care sprijină dispozitivul, se bucură de puterea lucrului judecat, astfel încât pentru a fi supuse judecăţii în apel, aceste considerente trebuie criticate în mod neechivoc prin cererea de apel.

Pe de altă parte, este real că în speţă, cererea de apel nu cuprinde nicio critică cu privire la considerentele menţionate la pagina 16 din sentinţa primei instanţe, referitoare la lipsa legăturii de cauzalitate dintre neîndeplinirea obligaţiei de asigurare a folosinţei liniştite şi utile a spaţiului închiriat şi unele pagube reclamate.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată că prima instanţă a analizat legătura de cauzalitate şi a constatat că, în condiţiile limitării răspunderii locatorului prin art. 5.4. lit. a) din contractul de închiriere, nu constituie daune directe o parte din categoriile de prejudicii invocate de reclamantă, respectiv: beneficiul nerealizat; cheltuielile efectuate cu amenajarea noilor birouri, curăţarea, demontarea/montarea birourilor, refacerea panourilor de prezentare distruse ca urmare a incendiului, mutarea în noul spaţiu; plăţile făcute de reclamantă pentru onorariile avocaţilor, pentru redactarea notificărilor, participarea la întâlniri şi toate serviciile de consultanţă prestate în relaţia cu pârâta.

În schimb, pentru prejudiciul constând în cheltuielile efectuate de reclamantă în legătură cu amenajarea spaţiului închiriat din clădirea C. nu există niciun argument al primei instanţe care să fi intrat în puterea de lucru judecat şi astfel, să atragă respingerea în integralitate a pretenţiilor deduse judecăţii.

11.6. În dezvoltarea motivului de recurs referitor la greşita aplicare a normelor de drept substanţial privind incidenţa cazului de forţă majoră, recurenta pleacă de la o premisă factuală diferită de situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, anume că la baza producerii incendiului au stat alte fenomene meteorologice (ploaia torenţială şi vântul puternic), iar nu trăsnetul.

Având în vedere considerentele expuse deja la pct. 11.3 din prezenta decizie, incidenţa forţei majore urmează a fi verificată ulterior stabilirii pe deplin a situaţiei de fapt. Ca urmare, această critică nu poate fi analizată şi primită la acest moment procesual.

11.7. Recurenta a mai criticat pentru nelegalitate concluzia instanţei de apel potrivit căreia nerespectarea de către intimata-pârâtă a obligaţiilor ce îi reveneau în calitate de proprietar al clădirii şi care au concurat la producerea/extinderea incendiului sunt aspecte ce ţin de viciile construcţiei.

În analiza acestei critici, Înalta Curte constată că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a invocat nerespectarea de către pârâta B. a obligaţiilor ce îi reveneau în calitate de proprietar al clădirii C., cum ar fi cele prevăzute de reglementările speciale referitoare la calitatea în construcţii şi siguranţa la foc.

Prin cererea precizatoare depusă la termenul din 13 noiembrie 2012, reclamanta a invocat culpa proprietarului clădirii în extinderea incendiului din cauza neintervenirii la timp pentru stingerea lui.

În motivarea apelului, reclamanta a arătat că pârâta B. nu a avut angajat serviciul de pompieri şi instalaţiile de stingere a incendiilor nu au funcţionat, aşa cum rezultă din raportul I.S.U, aceste inacţiuni imputate B. neavând nicio legătură cu pretinsele vicii ascunse ale clădirii C..

Înalta Curte mai constată că, în cuprinsul Raportului nr. 223.903 din 29 iunie 2009 de constatare tehnică privind analiza cauzei incendiului din data de 26 iunie 2009, produs la clădirea de birouri C., situată în str. x, Bucureşti, întocmit de I.S.U. "Dealu Spirii" al Municipiului Bucureşti, la paginile 13 - 14 din raport, sunt menţionate principalele disfuncţionalităţi care au favorizat dezvoltarea şi propagarea incendiului:

- intervenţia cu ajutorul hidranţilor interiori a fost semnificativ întârziată şi îngreunată, datorită lipsei roţilor de manevră, neasigurării parametrilor necesari (debit, presiune);

- nu a funcţionat perdeaua de drencere;

- nu s-au asigurat identificarea şi evaluarea riscurilor de incendiu din clădire, conform prevederilor art. 19 lit. b) din Legea nr. 307/2006;

- serviciul de urgenţă privat nu era constituit, conform prevederilor art. 12 alin. (2) şi art. 19 lit. i) din Legea nr. 307/2006;

- nu a fost întocmit planul de intervenţie conform art. 19 lit. j) din Legea nr. 307/2006.

În cuprinsul aceluiaşi raport, s-a concluzionat că nescoaterea de sub tensiune în timp util a clădirii (inclusiv a reclamei luminoase), nefuncţionarea instalaţiei de drencere montată pe faţada posterioară, precum şi lipsa apei în instalaţia de hidranţi interiori la etajele 18 şi 19 au contribuit în mod decisiv la dezvoltarea şi propagarea incendiului.

Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare în cauză a prevederilor art. 1422 C. civ. 1864, considerând că disfuncţionalităţile enumerate anterior se încadrează în categoria viciilor lucrului închiriat, ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865.

Cu respectarea principiului disponibilităţii, având în vedere că reclamanta a precizat că temeiul pretenţiilor sale este răspunderea contractuală a proprietarului pentru nerespectarea obligaţiilor asumate faţă de chiriaş (art. 1420 pct. 2 şi 3 C. civ. 1864 şi art. 5.4. lit. a) din contractul de închiriere), iar nu răspunderea pentru vicii, instanţele de fond erau ţinute să lămurească dacă se poate stabili o legătură de cauzalitate între deficienţele imputabile proprietarului clădirii şi producerea prejudiciului în privinţa reclamantei.

Cu alte cuvinte, trebuia lămurit pe bază de probe dacă disfuncţionalităţile constatate de pompieri privind prevenirea şi stingerea incendiilor constituie condiţii cu rol cauzal, ce intră în raportul de cauzalitate alături de "cauza necesară", propriu-zisă a incendiului (cablu electric defect ca urmare a supunerii la intemperii meteo-atmosferice sau descărcare electrică de origine atmosferică - trăsnet direct).

Din perspectiva acestei calificări în drept pe care instanţele de fond nu au avut-o în vedere, pricina apare ca nefiind integral cercetată, ceea ce atrage casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 313-314 C. proc. civ. 1865.

11.8. În fine, faţă de considerentele anterioare, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune examinarea ultimului motiv de recurs referitor la cheltuielile de judecată, întrucât culpa procesuală va fi stabilită cu ocazia rejudecării, când vor fi avute în vedere şi susţinerile recurentei privind aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. 1865.

11.9. Faţă de considerentele expuse anterior, în temeiul art. 312 alin. (2)-(3) şi art. 313 C. proc. civ. 1865, cu aplicarea art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. 1865, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SRL împotriva deciziei civile nr. 956 din 24 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu ocazia rejudecării, în conformitate cu dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. 1865, instanţa de apel va stabili, pe baza examinării efective şi integrale a probatoriului, care a fost cauza necesară, propriu-zisă a incendiului şi va lămuri dacă disfuncţionalităţile privind prevenirea şi stingerea incendiilor constatate în cuprinsul Raportului de constatare întocmit de I.S.U. "Dealu Spirii" al Municipiului Bucureşti pot constitui condiţii cu valoare cauzală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 956 din 24 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL împotriva Încheierii din 1 iunie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 octombrie 2017.

Procesat de GGC - LM