Territorial jurisdiction of enforcement court: temporal application of amended civil procedure rules on debtor domicile versus principal debtor seat in multi-defendant enforcement.

Deliberând asupra conflictului negativ de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, sub nr. x/2018, contestatorii A. şi B. au formulat, în contradictoriu cu intimata C. SA, contestaţie la executare, solicitând anularea înştiinţării din 8 ianuarie 2018, emisă de BEJ D. în dosarul de executare silită nr. x/2014, a încheierii de încuviinţare a executării silite din 21 octombrie 2014, pronunţată de Judecătoria Piteşti în dosarul nr. x/2014, a contractului de credit nr. x din 10 martie 2011, a contractului de garanţie reală imobiliară şi mobiliară aferente contractului de credit, a contractului de garanţie reală mobiliară nr. x din 10 martie 2011, a contractului de fidejusiune nr. 125P, a contractului de credit nr. MH56/22 februarie 2013, a contractului de ipotecă imobiliară aferent contractului de credit nr. MH55/22 februarie 2013, a contractului de ipotecă mobiliară nr. 121MH/22 februarie 2013, a contractului de fidejusiune nr. 122MH/22 februarie 2013, a încheierii din 22 octombrie 2014 de constatare a cheltuielilor de executare silită şi a popririi înfiinţate asupra tuturor conturilor deschise de debitori la E.; de asemenea, au solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, contestatorii au arătat că au aflat întâmplător de existenţa executării silite ce face obiectul dosarului de executare nr. x/2014, ca urmare a popririi înfiinţate asupra contului bancar al contestatorului A., deschis la E., la data de 7 februarie 2018, întrucât din luna septembrie 2017, când s-au întors definitiv în Germania, nu mai locuiesc la adresa din Râmnicu Vâlcea, jud. Vâlcea.

Pe de altă parte, aceştia au contestat caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei urmărite, întrucât nu se arată din ce se compune suma pretinsă.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 712 şi următoarele C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimata a invocat excepţia tardivităţii contestaţiei la executare arătând că cei doi contestatori aveau cunoştinţă despre executarea silită. Pe de altă parte, înştiinţarea şi adresa de înfiinţare a popririi au fost comunicate, la data de 8 ianuarie 2018, contestatorului A. la adresa de reşedinţă din Râmnicu Vâlcea, judeţul Vâlcea, comunicare apreciată de intimată ca fiind corectă atât timp cât contestatorul nu a înţeles să anunţe banca sau executorul judecătoresc cu privire la o altă adresă unde să-i poată fi comunicate actele de executare, decât cea agreată prin art. 14.14 din contractul de credit nr. MH56/22 februarie 2013 şi art. 14.13 din contractul de credit nr. MH55/22 februarie 2013.

A arătat intimata că, întrucât contestaţia a fost introdusă la instanţă în data de 21 februarie 2018, orice critică adusă înştiinţării din 8 ianuarie 2018, încheierii de încuviinţare a executării silite pronunţată în data de 21 octombrie 2014 de Judecătoria Piteşti şi încheierii de constatare a cheltuielilor de executare din 22 octombrie 2014, este tardiv formulată.

Referitor la susţinerea contestatorilor potrivit cărora nu au semnat şi nu deţin contractele de credit, ele fiind preluate de preşedintele F., intimata a învederat că debitorii contestatori au calitatea de garanţi ipotecari şi garanţi fidejusori, iar afirmaţia directorului sucursalei, G., făcută în adresa invocată de contestatori a făcut referire la contractele de credit nr. MH56/22 februarie 2013 şi nr. MH55/22 februarie 2013, în cadrul cărora contestatorii au calitatea de garanţi ipotecari; numai creanţa constatată prin contractul de credit nr. RM82P/10 martie 2011 a fost garantată de contestatori în calitate de garanţi fidejusori.

Prin Sentinţa civilă nr. 1890 din 20 aprilie 2018, Judecătoria Râmnicu Vâlcea, secţia civilă, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de instanţă din oficiu, şi a declinat competenţa soluţionării contestaţiei la executare formulată de contestatorii A. şi B., în contradictoriu cu intimata C. SA, în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

În motivarea, această instanţa a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 714 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora contestaţia la executare se introduce la instanţa de executare, precum şi a dispoziţiilor art. 651 alin. (1) C. proc. civ., care dispun că instanţa de executare este "... judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în ţară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în ţară, judecătoria în a cărei circumscripţie se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor."

De asemenea, s-a reţinut că, din titlurile executorii şi din cererea de executare silită rezultă că, la data sesizării organului de executare, ambii contestatori aveau domiciliul în Germania, reşedinţa fiind în Râmnicu Vâlcea, judeţul Vâlcea.

Prin notele de şedinţă depuse la dosar, contestatorii au combătut excepţia invocată de instanţă considerând că la stabilirea instanţei de executare trebuie avută în vedere legea aplicabilă la data începerii executării silite, adică dispoziţiile art. 650 C. proc. civ., în forma în vigoare la data de 6 mai 2014, dată la care s-a formulat cererea de executare silită. Or, potrivit acestor norme, instanţa de executare era judecătoria în circumscripţie căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea silită.

În acelaşi sens, contestatorii au invocat dispoziţiile art. 25 C. proc. civ., conform cărora: "Procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi."

Judecătoria Râmnicu Vâlcea a apreciat că susţinerile contestatorilor nu pot fi primite, întrucât, dincolo de normele tranzitorii cu caracter general conţinute de art. 25 C. proc. civ., care au ca scop fixarea legii aplicabile întregii proceduri, în funcţie de data începerii procesului, respectiv de data începerii executării silite, trebuie avut în vedere că noul C. proc. civ. a suferit numeroase modificări, astfel că există 6 forme succesive şi diferite ale noului C. proc. civ. şi anume: forma în vigoare în perioada 15 februarie 2013 - 14 ianuarie 2014 (forma existentă la momentul intrării în vigoare a C. proc. civ.); forma în vigoare în perioada 15 ianuarie 2014 - 15 iulie 2014 (ca urmare a publicării în Monitorul Oficial nr. 30/15 ianuarie 2014 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 473/2013 referitoare la prevederile art. 659 alin. (3) C. proc. civ.); forma în vigoare în perioada 16 iulie 2014 - 18 octombrie 2014 (urmare a publicării în Monitorul Oficial nr. 529/16.07.2014 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 348/2014 referitoare la prevederile art. 650 alin. (1) C. proc. civ.); forma în vigoare în perioada 19 octombrie 2014 - 3 februarie 2016 (urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 138/2014); forma în vigoare în perioada 4 februarie 2016 - 23 martie 2017 (urmare a publicării în Monitorul Oficial nr. 84/04.02.2016 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 895/2015 referitoare la prevederile art. 666 C. proc. civ. şi în Monitorul Oficial nr. 85/04.02.2016 a O.U.G. nr. 1/2016) şi forma existentă începând cu data de 24 martie 2017 (urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 17/2017 de aprobare a O.U.G. nr. 1/2016).

În speţă, ne aflăm în situaţia unei executări silite începute înainte de publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 348/17.06.2014 a Curţii Constituţionale prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile fostului art. 650 C. proc. civ., potrivit cărora instanţa de executare era judecătoria în circumscripţia căreia se afla biroul executorului judecătoresc, însă contestaţia la executare a fost formulată după această dată. În această situaţie, trebuie avute în vedere două aspecte esenţiale, respectiv că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai ex nunc, pentru viitor, (respectiv de la publicarea lor în Monitorul Oficial al României) şi faptul că ceea ce soluţionează instanţa de executare reprezintă incidente apărute în cursul executării silite, astfel că momentul determinant în stabilirea competenţei instanţei de executare îl reprezintă data sesizării instanţei cu contestaţia la executare.

Pe de altă parte, nici înainte de publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 348 din 17 iunie 2014 a Curţii Constituţionale, nici după acest moment, C. proc. civ. nu a stabilit instanţa de executare în funcţie de reşedinţa debitorului, ci numai în funcţie de domiciliul acestuia (în cazul persoanei fizice), astfel că încuviinţarea executării silite de o altă instanţă decât cea competentă potrivit normei în vigoare la data pronunţării ei, este contestabilă tot la instanţa competentă potrivit normei în vigoare la data sesizării instanţei cu contestaţia la executare.

În speţă, atât la data sesizării executorului judecătoresc, cât şi la data formulării contestaţiei la executare, contestatorii aveau domiciliul în Germania, fiind astfel aplicabilă teza a doua a art. 651 C. proc. civ., conform căreia, în cazul în care domiciliul debitorului nu se află în ţară este competentă judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului.

Aceste norme reglementează o competenţă teritorială exclusivă pe care părţile nu o pot înlătura, astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Întrucât sediul creditoarei se află în Bucureşti sectorul 2, în baza art. 132 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., Judecătoria Râmnicu Vâlcea a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, la data de 25 iulie 2018, sub nr. x/2018.

Prin Sentinţa civilă nr. 9373 din 3 octombrie 2018, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

În motivare, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a arătat că executarea silită a fost demarată de intimata C. SA, împotriva debitorului F. Râmnicu Vâlcea şi împotriva debitorilor-contestatori A. şi B. prin formularea cererii de executare silită, cerere care a fost înregistrată pe rolul BEJ D. la data de 6 mai 2014.

La momentul demarării procedurii de executare silită, normele legale privind competenţa instanţei de executare, respectiv art. 650 alin. (1) C. proc. civ., prevedeau că instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

Ulterior momentului începerii executării silite, respectiv la data de 16 iulie 2014, a fost publicată în Monitorul Oficial Decizia Curţii Constituţionale nr. 348/2014, referitoare la prevederile art. 650 alin. (1) C. proc. civ.

Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a apreciat că pentru stabilirea instanţei de executare competente este necesar ca raportarea să se facă la data depunerii cererii de executare silită şi la normele legale incidente la acel moment, iar nu la dispoziţiile legale modificate după data de 19 octombrie 2014.

Totodată, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 107 C. proc. civ., având în vedere faptul că nu este vorba despre o executare demarată după publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 348/2014 în Monitorul Oficial, pentru a considera că ar fi devenit incidente normele de drept comun.

S-a mai reţinut că, în cazul în care s-ar aprecia că ar fi incidente dispoziţiile art. 651 alin. (1) C. proc. civ., varianta după republicare şi modificare, în cauză, competenţa Judecătoriei Râmnicu Vâlcea este atrasă de faptul că debitorul principal, respectiv F. Râmnicu Vâlcea avea, la data formulării cererii de executare silită, sediul în Râmnicu Vâlcea, fiind incidente în acest caz, dispoziţiile art. 112 alin. (1), teza a II-a C. proc. civ., contestatorii-debitori fiind obligaţi accesoriu.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în temeiul dispoziţiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ.:

"dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", iar conform art. 25 C. proc. civ.: "procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi."

Executarea silită împotriva debitorului F. Râmnicu Vâlcea şi împotriva debitorilor-contestatori A. şi B. a fost declanşată de intimata C. SA prin formularea cererii de executare silită care a fost înregistrată pe rolul BEJ D. la data de 6 mai 2014.

La momentul începerii procedurii de executare silită, normele legale privind competenţa instanţei de executare, respectiv art. 650 alin. (1) C. proc. civ., prevedeau că instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

Ulterior momentului începerii executării silite, respectiv la data de 16 iulie 2014, a fost publicată în Monitorul Oficial, Decizia Curţii Constituţionale nr. 348/2014 prin care s-a constatat neconstituţionalitate prevederilor art. 650 alin. (1) din C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992:

"(1) Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie. (2) În caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare. (3) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept (...)."

Înalta Curte reţine că, urmare pronunţării Deciziei nr. 348/2014 a Curţii Constituţionale, după expirarea termenului de 45 de zile art. 650 alin. (1) din C. proc. civ. a fost modificat prin Legea nr. 138 din 15 octombrie 2014, în sensul că:

"Instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în ţară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în ţară, judecătoria în a cărei circumscripţie se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor."

În speţă, faţă de prevederile art. 31 din Legea nr. 47/1992, menţionate, Înalta Curte constată că la stabilirea instanţei competente să soluţioneze contestaţia la executare nu pot fi avute în vedere dispoziţiile art. 650 alin. (1) din C. proc. civ. în forma în vigoare la momentul formulării cererii de executare silită.

Pe de altă parte, nici forma modificată prin Legea nr. 138/2014 a dispoziţiilor art. 650 alin. (1) C. proc. civ. nu poate fi avută în vedere, întrucât aceasta nu era în vigoare la momentul de referinţă (data începerii executării silite).

Art. 713 alin. (1) C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii executării silite, prevedea:

"Contestaţia se introduce la instanţa de executare."

În lipsa unei norme speciale atributive de competenţă, pentru determinarea instanţei de executare devin aplicabile dispoziţiile art. 107 alin. (1) din C. proc. civ., care stipulează că:

"Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel."

Cum în faza executării silite reclamantul poartă denumirea de creditor, iar pârâtul pe cea de debitor, instanţa de executare este cea de la domiciliul debitorului.

Având în vedere că prin cererea de declanşare a executării silite creditoarea a solicitat deopotrivă urmărirea debitorului principal F. Râmnicu Vâlcea, cu sediul în municipiul Râmnicu Vâlcea, şi a garanţilor A. şi B., cu domiciliul în Germania, devin incidente prevederile art. 112 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora:

"Cererea de chemare în judecată a mai multor pârâţi poate fi introdusă la instanţa competentă pentru oricare dintre aceştia (...)."

Teza a II-a a textului legal menţionat nu este aplicabil deoarece în procedura de executare silită, debitorul poate fi reprezentat atât de împrumutat, cât şi de garant, aşadar nu numai de debitorul din raportul obligaţional.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 135 C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de contestatorii B. şi A. în contradictoriu cu intimata C. SA, având ca obiect "contestaţie la executare", în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 februarie 2019.

Procesat de GGC - CL