Scope of mandatory payment and late-payment penalties under compulsory auto liability insurance when moral damages require judicial quantification

Constată următoarele:

Obiectul prezentei cauze: acţiunea în răspundere pentru daune delictuale, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 136/1995 (privind asigurările şi reasigurările în România) şi ale noului C. proc. civ.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 03.11.2015 sub nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Societatea de Asigurare-Reasigurare B. S.A. şi intervenientul forţat C., a solicitat obligarea pârâtei la plata către reclamant a despăgubirilor civile, a penalităţilor legale de întârziere, a dobânzii legale şi a cheltuielilor de judecată, după cum urmează:

1. Despăgubiri cu titlu de daune morale, în cuantum de 600.000 EUR, în RON la cursul B.N.R. din ziua efectuării plăţii.

1. A. În principal, obligarea pârâtei la plata despăgubirilor cu titlu de daune morale către reclamant în cuantumul solicitat de 600.000 euro începând cu data de 19.11.2014, potrivit pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire, fără să se mai cerceteze îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale şi contractuale în materie de asigurare, prin aplicarea dispoziţiilor imperative ale art. 36 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 14/2011.

1. B. În subsidiar, obligarea pârâtei la plata despăgubirilor cu titlu de daune morale către reclamant, potrivit pretenţiilor formulate în prezenta cerere, ca urmare a probatoriului ce urmează a fi administrat în cauză.

2. Despăgubiri cu titlu de daune materiale, în valoare totală de 3845,52 RON, reprezentând:

- 2864,15 RON - cheltuieli ocazionate de vătămarea corporală suferită ca urmare a accidentului rutier, dovedite cu bonuri fiscale şi chitanţe ataşate prezentei cereri de chemare în judecată;

- 981,37 RON - venitul nerealizat pe perioada pierderii capacităţii de muncă, dovedit cu adeverinţe eliberate de către angajator.

3. Penalizarea de 0,2% calculată pentru fiecare zi de întârziere aplicată despăgubirilor cu titlu de daune morale, începând cu data de 19.11.2014 (prima zi după împlinirea termenului de 3 luni de la avizarea de daună din data de 18.08.2014 de către partea prejudiciată) şi până la plata efectivă a acestor despăgubiri, aşa cum prevede art. 37 raportat la art. 36 alin. (1) şi (2) din Ordinul CSA nr. 14/2011.

4. Dobânda legală penalizatoare aplicată despăgubirilor cu titlu de daune materiale, de la data înregistrării prezentei cereri şi până la plata efectivă a acestor despăgubiri (rata dobânzii de referinţă a BNR. plus 4 puncte procentuale, conform art. 1 alin. (3), art. 3 alin. (1)-(2) din O.G. nr. 13/2011 actualizată).

5. Cheltuieli de judecată ocazionate cu soluţionarea prezentei cauze în temeiul prevederilor art. 453 C. proc. civ. republicat.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Constituţia României; art. 252, art. 253 alin. (4), art. 1349, art. 1357 - 1358, art. 1365, art. 1381, art. 1385 - 1389, art. 1391 alin. (1), art. 1393, art. 1523 alin. (2) lit. e), art. 1535 alin. (1), art. 2199, art. 2206 - 2208, art. 2213, art. 2223 - 2226 noul C. civ. art. 3, art. 8, art. 49 - 55, art. 63 lit. a) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România - actualizat, forma în vigoare la data accidentului; art. 1, art. 18, art. 24, art. 26 alin. (1), art. 33 - 35, art. 36 - 38, art. 43 - 46, art. 49, art. 64 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule -actualizat; Directiva nr. 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului Europei din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi; art. 78, art. 94 pct. 1 lit. k), art. 95 pct. 1, art. 98, art. 107, art. 148 - 151, art. 194, art. 254, art. 265, art. 309 şi următoarele, art. 453 C. proc. civ. - republicat; art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

La data de S.A.R. B. S.A., a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea în parte a cererii, fiind întemeiată doar în parte.

1. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal

Prin Sentinţa civilă nr. 3171/24.05.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2015, cererea reclamantului a fost admisă în parte. Pârâta a fost obligată să plătească reclamantului A. suma de 3.845,52 RON reprezentând daune materiale şi suma de 20.000 euro daune morale. Totodată, pârâta a fost obligată la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, aplicate sumelor ce se vor acorda, începând cu data avizării 19.11.2014 şi până la plata efectivă a daunelor.

2. Hotărârea pronunţată în apel de curtea de apel

Prin Decizia nr. 1014/07 iunie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantul A., împotriva Sentinţei civile nr. 3171/24.05.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2015, a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că a obligat pe intimata-pârâtă şi la plata sumei de 1342,67 RON, daune materiale, la care se adaugă dobânda legală datorată pentru toată suma reprezentând daune materiale (5185,19 RON), calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la plata efectivă a sumei; a obligat pe intimată la plata sumei de 30.000 euro (în echivalent RON, la cursul oficial al BNR, de la data plăţii), reprezentând daune morale, cât şi la plata sumei de 521,54 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

A fost admis apelul declarat de pârâta Societatea de Asigurare-Reasigurare B. S.A. împotriva Sentinţei civile nr. 3171/24.05.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatul-intervenient C. şi a fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei Societatea de Asigurare-Reasigurare B. S.A. la plata penalităţilor de întârziere, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de apel a reţinut următoarele:

Cu privire la apelul declarat de reclamanta Societatea de Asigurare-Reasigurare B. S.A., Curtea a constatat că sunt fondate criticile invocate privind suplimentarea daunelor materiale cu suma de 1342,67 RON reprezentând cheltuielile efectuate (ulterior introducerii cererii iniţiale) pentru investigaţii medicală, cheltuieli efectuate cu transportul şi cazarea în scopul realizării acestor investigaţii şi tratamente etc, suma fiind dovedită prin înscrisurile anexate la dosar fond (adeverinţe medicale, buletin radiologic, chitanţe, bilete de internare în sanatorii şi spital), astfel încât a fost adăugată de către instanţa de control judiciar la cuantumul care a fost acordat cu titlu de daune materiale, de către prima instanţă.

Şi critica referitoare la cuantumul daunelor morale acordate de tribunal a fost găsită ca fiind în parte întemeiată, Curtea de apel constatând existenţa şi amploarea prejudiciului moral încercat de către reclamantă, suferinţele fizice şi psihice ale acesteia, concretizate în fractura-luxaţie cap femural drept operată cu proteză totală de şold, care constituie infirmitate fizică permanentă; leziunile suferite de reclamant necesită 60 - 70 (şaizeci - şaptezeci) zile de îngrijiri medicale de la data producerii lor, în condiţiile favorabile, până la rămânerea în stadiu sechelar este încadrat în grad de incapacitate adaptativă de 39% şi deficienţă funcţională uşoară (prin Decizia nr. 558/12/03.03.2015); a suferit o intervenţie chirurgicală majoră de extirpare col femural şi artroplastie şold drept cu proteză totală şi montarea unei tije femurale, în data de 23.06.2014; 5 internări în spital; 60 zile de imobilizare totală la pat; numeroase proceduri intruzive de evaluare; o lungă şi dificilă perioadă de tratament şi recuperare funcţională de 297 zile; incapacitate totală şi temporară de muncă, în intervalul 19.06.2014 - 11.04.2015, timp de 297 zile, în care s-a aflat în concediu medical.

În aceste condiţii, s-a apreciat că suma de 30.000 euro acordată cu titlu de despăgubire pentru daunele morale suferite de către reclamant este în măsură să asigure un raport de proporţionalitate rezonabil cu atingerea adusă şi are în vedere, în acelaşi timp, gradul de lezare a valorilor sociale atinse, intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora (s-a avut în vedere în acest sens Cauza Tolstory Miloslovsky c. Regatul Unit). Totodată, Curtea a obligat societatea pârâtă la plata dobânzii legale raportate pentru suma de 5.185,19 RON, reprezentând daune materiale, calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la plata efectivă a sumei.

Cu privire la suma acordată de prima instanţă cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, Curtea a constatat că prima instanţă a obligat-o pe pârâtă la suportarea acestora, în cuantumul pe care l-a stabilit în raport de daunele pe care i le-a acordat reclamantului (în raport de faptul că cererea a fost admisă în parte), astfel încât acest motiv de apel a fost respins ca neîntemeiat.

Apelul declarat de pârâtă a fost apreciat ca fiind fondat, cu motivarea că art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 stipulează că, dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte în mod defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere.

Potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. (5) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în [...], sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Din coroborarea dispoziţiilor legale evocate este evident că plata penalităţilor de întârziere este prevăzută cu titlu de sancţiune pentru asigurătorul culpabil, care nu îşi execută obligaţiile. Or, în speţă, pârâtei nu-i poate fi imputată o asemenea conduită din moment ce, la acest moment, nu există o hotărâre judecătorească definitivă împotriva sa.

Întrucât legea nu prevede şi obligativitatea soluţionării diferendului pe calea amiabilă, prin încheierea unei tranzacţii, astfel încât scopul urmărit a fost sancţionarea unei conduite nediligente, aspect care nu poate fi opus apelantei-pârâte, în temeiul art. 480 alin. (2) C. proc. civ., Curtea a admis apelul pârâtei, în sensul că a respins capătul de cerere privind obligarea acesteia la plata penalităţilor de întârziere.

Prin cererea înregistrată pe rolul instanţei în data de 6.11.2017, apelantul A., în contradictoriu cu pârâta Societatea de Asigurare-Reasigurare B. S.A. a solicitat completarea Deciziei civile nr. 1014/7.06.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în Dosarul nr. x/2015, iar prin Decizia nr. 2221/13 decembrie 2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis, în parte, cererea de completare a Deciziei civile nr. 1014 din 07.06.2017, în sensul că a respins, ca nefondat apelul declarat împotriva Sentinţei civile nr. 6209/11.10.2016. Pentru celelalte solicitări, cererea de completare a fost respinsă, ca nefondată.

3. Procedura derulată în recurs

Dosarul de recurs a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 23 martie 2018.

Prin rezoluţia din 23 octombrie 2018 s-a fixat termen la 5 decembrie 2018, privind analiza admisibilităţii în principiu a recursului declarat în cauză.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Raportul a fost întocmit la data de 18 iulie 2018 iar, prin încheierea de şedinţă din data de 5 decembrie 2018, s-a dispus asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 1014 din data de 7 iunie 2017 şi a Deciziei nr. 2221 din data de 13 decembrie 2017, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a constatat că acestea îndeplinesc cerinţele de formă prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 alin. (1) C. proc. civ. şi că, în conformitate cu prevederile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., recursul este admisibil în principiu.

4. Cererile de recurs

Împotriva Deciziilor nr. 1014/07 iunie 2017 şi nr. 2221/13 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a declarat recurs reclamantul-apelant A.

Recursurile formulate în termenul legal au fost motivate prin însăşi cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. cu privire la Decizia nr. 1014/07 iunie 2017, respectiv faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În esenţă, recurentul menţionează că instanţa de control judiciar a omis să se pronunţe asupra criticii privind încălcarea prevederilor art. 36 alin. (2) coroborat cu art. 26 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011; în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care instanţa de apel a respins motivul de apel privind cenzurarea onorariului de avocat de către prima instanţă; soluţia de respingere a capătului de cerere privind penalităţile legale de întârziere este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material şi nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, prin raportare la poziţia procesuală a reclamantului, la motivele de fapt şi de drept, precum şi la probele administrate în legătură cu acest capăt de cerere (care fusese admis de către prima instanţă).

În dezvoltarea acestor critici s-a arătat că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra despăgubirilor cu titlu de daune morale în cuantumul solicitat de 600.000 euro, potrivit pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire, prin aplicarea dispoziţiilor imperative ale art. 36 alin. (2) şi art. 26 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, a căror interpretare coroborată duce la concluzia că asigurătorul era obligat legal ca, în termen de maxim 3 luni, să formuleze o ofertă de despăgubire sau să dea un răspuns motivat de respingere a pretenţiilor de despăgubire (art. 36 alin. (1) din Ordin), în caz contrar, potrivit art. 36 alin. (2) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, fiind obligat la plata despăgubirii.

Interpretarea art. 36 alin. (2) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 în sensul precizat de reclamantul-recurent este singura care conduce la aplicarea corectă a legii şi la o soluţie juridică adecvată, având în vedere intenţia legiuitorului de a sancţiona asigurătorul, prin obligarea acestuia la plata chiar a despăgubirii solicitate prin însăşi cererea de despăgubire.

Articolul 36 alin. (2) a fost introdus în mod manifest în Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Directivei 2009/103/CE, pentru a se da eficienţă principiului reparării cu promptitudine a prejudiciului.

În sprijinul argumentelor de fapt şi de drept invocate la acest capăt de cerere recurentul invocă existenţa unei jurisprudenţe naţionale Decizia civilă nr. 115/2016 pronunţată în apel de către Curtea de Apel Cluj, definitivă şi executorie.

Deşi s-a criticat omisiunea primei instanţe de a se pronunţa asupra cererii formulate cu privire la daunele morale în primul capăt de cerere, instanţa de apel a omis să se pronunţe cu privire la acest motiv de apel, astfel încât acest capăt de cerere a rămas nesoluţionat în cele două cicluri procesuale deja parcurse.

Recurentul critică decizia atacată şi pentru că nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază şi pentru că a fost dată cu încălcarea normelor de drept material în privinţa cuantumului daunelor morale.

În opinia sa, instanţa de control judiciar a diminuat în mod nejustificat şi disproporţionat daunele morale pentru reclamantul-recurent A. la suma de 30.000 euro, care nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate cu prejudiciul real şi efectiv suferit de victimă.

Deşi se face referire la probatoriul administrat în cauză, instanţa nu a analizat probele administrate ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei întrucât, la stabilirea cuantumului daunelor morale acordate, instanţa trebuia să aibă în vedere atât consecinţele suportate de reclamant în plan personal, familial, psihologic şi profesional, precum şi criteriul echităţii şi proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, criterii consacrate jurisprudenţial în materia stabilirii daunelor morale.

Astfel, cuantificarea prejudiciului moral se realizează prin aplicarea de către instanţa de judecată a criteriilor obiective precum: consecinţele negative suferite de victimă în plan fizic şi psihic; importanţa valorilor lezate; măsura în care au fost lezate aceste valori; intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării; perpetuarea în timp a acestor consecinţe; măsura în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială a victimei; vârsta victimei.

Prin urmare, aprecierea instanţei nu poate fi subiectivă, astfel cum susţine instanţa de apel, fiind imposibil a aplica nişte criterii de evaluare a daunelor morale, pe care oricum instanţa de apel nu le menţionează, atâta timp cât instanţa de control judiciar nu a stabilit prin probe situaţia de fapt completă.

Astfel, nu au fost analizate probele administrate în dovedirea prejudiciului psiho-emoţional şi de agrement, precum şi consecinţele negative ale accidentului care se manifestă şi în prezent în toate planurile vieţii sale - personal, familial, profesional, social şi care îi diminuează în mod semnificativ calitatea vieţii, precum Raportul de evaluare psihologică nr. 542 din 02.10.2014 întocmit de specialist (psiholog clinician - D.), care relevă că reclamantul-recurent a manifestat simptome specifice stresului posttraumatic, calitatea vieţii reclamantului scăzând dramatic prin faptul că nu mai poate desfăşura multe activităţi din cauza infirmităţii.

În plan profesional, reclamantul A. a suferit pierderi care îl afectează atât din punct de vedere al prestigiului profesional, cât şi din punct de vedere financiar (nu mai poate avansa profesional, a fost respinsă cererea sa de avansare în funcţie, iar veniturile au scăzut).

Instanţa de apel a ignorat cu desăvârşire aceste consecinţe ale accidentului asupra vieţii recurentului, care constituie criterii de evaluare a daunelor morale, iar despăgubirea acordată nu este proporţională cu prejudiciul real şi efectiv suferit de reclamantul-recurent.

O motivare corectă presupune răspunsuri precise la toate capetele de cerere formulate, nefiind suficientă redarea în rezumat a probelor administrate, ci trebuie să se înfăţişeze temeiurile pentru care s-a respins o probă.

Decizia recurată nu cuprinde nici motivele pentru care instanţa de apel a respins motivul de apel privind cenzurarea onorariului de avocat de către prima instanţă, aceasta rezumându-se doar a menţiona în considerente modul în care instanţa de fond a hotărât asupra onorariului de avocat şi concluzionează că acest motiv de apel este neîntemeiat.

Astfel, şi sub acest aspect se impune casarea hotărârii pentru lipsa motivării.

Recurentul arată că şi soluţia de respingere a capătului de cerere privind penalităţile legale de întârziere este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material şi nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, prin raportare la poziţia procesuală a reclamantului, la motivele de fapt şi de drept, precum şi la probele administrate în legătură cu acest capăt de cerere.

Instanţa de apel, învestită cu soluţionarea apelului formulat de pârâta B., care a avut ca obiect soluţia de obligare a acesteia la plata penalităţii legale de întârziere de 0,2% începând cu data de 19.11.2014 (prima zi după împlinirea termenului maxim de 3 luni de la avizarea de daună), în motivare s-a raportat numai la poziţia procesuală a pârâtei-apelante B. exprimată în motivarea apelului, fără a lua în considerare poziţia procesuală a părţii adverse menţionată în întâmpinare şi în concluziile scrise sau fără a menţiona motivul pentru care le-a înlăturat.

Instanţa de apel se raportează la o ipoteză falsă, nu la situaţia de fapt din dosar, aceea că, din moment ce nu există o hotărâre judecătorească definitivă împotriva asigurătorului, acesta nu este culpabil şi nu i se poate aplica sancţiunea penalităţilor de întârziere. Astfel, neraportându-se la starea de fapt reală din cauză şi aplicând un text de lege străin situaţiei de fapt, a pronunţat o hotărâre cu încălcarea normelor de drept material.

Întrucât terţul păgubit a ales să parcurgă procedura amiabilă a cererii de despăgubire, neîndeplinirea obligaţiilor care îi revin asigurătorului în termenele prevăzute la art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, îndeplinirea defectuoasă, inclusiv diminuarea nejustificată a despăgubirii de către asigurător, atrag sancţiunea penalităţii legale de întârziere de 0,2% pe zi, prevăzută în art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Nerespectând prevederile art. 36 alin. (1) din Ordinul CSA, care stabileşte că în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, fie să notifice părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire, pârâta-recurentă B., în mod culpabil, nu a formulat o oferte de despăgubire şi nici nu a respins motivat, în tot sau în parte, a pretenţiilor de despăgubire, în interiorul termenului legal de 3 luni de la avizare.

Consecinţele comportamentului ilicit al asigurătorului RCA B., prevăzute de normele speciale, sunt obligarea B. la plata despăgubirii (art. 36 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 14/2011), şi aplicarea unei penalizări de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, care se calculează din momentul împlinirii termenului de 3 luni acordat asigurătorului pentru a acţiona conform art. 36 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 14/2011, respectiv din data de 19.11.2014.

Dispoziţiile art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011 dau eficienţă principiului reparării cu promptitudine a prejudiciului şi principiului reparării integrale a prejudiciului, prin această prevedere statul român conformându-se art. 22 din Directiva 2009/103/CE.

Regula care se desprinde din ansamblul reglementării interne, în acord cu reglementarea europeană, este că asigurătorul de răspundere civilă auto este obligat la stabilirea despăgubirilor şi la plata acestora pe cale amiabilă, pentru a da eficienţă obiectivului de protecţie socială a victimelor accidentelor rutiere şi a evita încărcarea excesivă a instanţelor de judecată cu aceste tipuri de litigii.

Prin excepţie, despăgubirile se stabilesc exclusiv prin hotărâre judecătorească în situaţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 45 din Ordinul CSA nr. 14/2011 sau în situaţia în care persoana prejudiciată formulează pretenţii de despăgubire direct în faţa instanţei de judecată, fără să avizeze asigurătorul.

În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 49 şi 54 din Legea nr. 136/1995, potrivit cărora despăgubirea se stabileşte pe cale amiabilă prin convenţia părţilor, iar în caz de neînţelegere de către instanţa de judecată.

În cazul de faţă nu a existat o neînţelegere, ci neîndeplinirea tuturor obligaţiilor asigurătorului, care a dus la imposibilitatea stabilirii despăgubirii pe cale amiabilă, nefiind incidente niciuna din situaţiile de excepţie reglementate în art. 45 din Ordinul CSA nr. 14/2011 şi cea a sesizării în mod direct a instanţei de judecată.

Curtea Constituţională a reţinut prin Decizia nr. 77/2014 că "Stabilirea şi acordarea despăgubirii se realizează în baza contractului de asigurare, fie prin procedura administrativă instituită prin normele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (în prezent Autoritatea de Supraveghere Financiară), fie prin hotărâre judecătorească", fiind evident că alegerea revine titularului dreptului de despăgubire.

În mod nelegal instanţa de apel a reţinut numai incidenţa art. 36 alin. (5) teza a 2-a din Ordinul CSA nr. 14/2011, fără a corobora temeiul de drept reţinut cu situaţia de fapt care rezultă din probele administrate şi coroborând această ipoteză falsă cu aserţiunea eronată potrivit căreia "Legea nu prevede şi obligativitatea soluţionării diferendului pe cale amiabilă".

Nu poate fi acceptată teza că este atributul exclusiv al instanţei să stabilească despăgubirile şi asigurătorul nu are nicio obligaţie dacă este sesizat cu cererea de despăgubire, astfel că nici nu poate fi sancţionat întrucât normele legale care instituie procedura amiabilă sau administrativă a cererii de despăgubire ar fi golite de conţinut.

Regula este despăgubirea victimei pe cale convenţională, prin procedura cererii şi ofertei de despăgubire, iar stabilirea despăgubirilor în faţa instanţei de judecată reprezintă excepţia deoarece răspunderea asigurătorului are ca izvor contractul de asigurare obligatorie, guvernat de legea specială, care are ca scop şi finalitate repararea integrală şi cu promptitudine a prejudiciului suferit de victimele accidentelor rutiere.

Pârâta-apelantă nu poate să invoce propria culpă în eşuarea procedurii amiabile pentru a obţine avantajul scutirii de la plata penalităţii legale de întârziere sau acordarea acesteia numai din momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, atât timp cât îi este exclusiv imputabilă stabilirea despăgubirilor pe cale judiciară.

Mai mult, instanţa de apel a depăşit limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat (tantum devolutum quantum appellatum), deoarece asigurătorul a solicitat prin apel modificarea hotărârii primei instanţe în sensul "stabilirii penalităţilor de întârziere de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform dispoziţiilor legale" şi nu respingerea în totalitate a acestui capăt de cerere.

În dezvoltarea recursului declarat împotriva Deciziei civile nr. 2221/13.12.2017 s-a arătat că instanţa de control judiciar nu a motivat în fapt şi în drept respingerea ca nefondat a capătului de cerere privind încălcarea prevederilor art. 36 alin. (2) coroborat cu art. 26 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Articolul 36 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 14/2011 stabileşte cu titlu imperativ că "Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii".

Pentru a stabili la care despăgubire este obligat asigurătorul, raţionamentul logico-juridic impune coroborarea art. 36 alin. (2) cu art. 26 alin. (1) lit. a) din Ordinul CSA nr. 14/2011, care are următorul conţinut: "Asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă", având în vedere intenţia legiuitorului, de a sancţiona asigurătorul în această situaţie prin obligarea acestuia la plata chiar a despăgubirii solicitate prin însăşi cererea de despăgubire.

În apel a fost criticată omisiunea primei instanţe de a se pronunţa asupra cererii formulate în principal cu privire la daunele morale prin aplicarea prevederilor legale mai sus menţionate, însă instanţa de apel a omis să se pronunţe cu privire la acest motiv de apel.

Tribunalul a completat sentinţa pronunţându-se asupra acestui capăt de cerere în sensul că îl respinge ca nefondat, însă nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au motivat în fapt şi în drept această decizie.

Instanţa de apel se rezumă să afirme faptul că instanţa s-a pronunţat pe capătul de cerere privind acordarea daunelor morale apreciate de aceasta la 30.000 euro, concluzia logică fiind că cererea este respinsă în rest.

Instanţele au obligaţia să motiveze toate deciziile privind toate capetele de cerere şi să motiveze în fapt şi în drept de ce au respins anumite capete de cerere formulate de reclamanţi. Astfel, instanţa de fond trebuia să aducă argumente în fapt şi în drept pentru care consideră că reclamantului nu i se cuvine aplicarea dispoziţiilor exprese şi imperative ale art. 36 alin. (2) coroborat cu art. 26 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 14/2011 şi acordarea despăgubirilor în cuantumul maxim solicitat prin cererea de despăgubire, ca urmare a neîndeplinirii de către asigurător a obligaţiilor legale prevăzute de lege: să notifice părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii.

În ceea ce priveşte încălcarea normelor de drept material, recurentul arată că instanţa de apel a încălcat art. 36 alin. (2) coroborat cu art. 26 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 14/2011, precum şi dispoziţiile Directivei europene 2009/103/CE a Parlamentului European, privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, prin care asigurătorii sunt obligaţi să suporte sancţiuni financiare în cazul în care îşi încalcă obligaţia de a comunica în termen de trei luni respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii. Aşa cum rezultă din dispoziţiile de drept material invocate, precum şi din practica judiciară menţionată mai sus, această sancţiune este obligarea asigurătorului la plata pretenţiilor financiare din cererea de despăgubire, în speţă, 600.000 euro.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Societatea de Asigurare-Reasigurare B. S.A. a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, în raport de dispoziţiile art. 457 coroborat cu art. 483 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fondul recursului, intimata a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, şi constatarea legalităţii deciziei atacate, întrucât ambele instanţe s-au pronunţat motivat pe toate capetele de cerere, iar faptul că acestea nu au dat cât s-a cerut nu se poate constitui într-un motiv de recurs. Nu intră sub nicio formă sub incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ipoteza în care avem de-a face cu aplicarea sau interpretarea greşită a probelor din dosar în aplicarea principiului echităţii.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Analizând recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 1014 din data de 7 iunie 2017 şi a Deciziei civile nr. 2221/13 12 2017, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, Înalta Curte constată următoarele:

Prima critică adusă în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. împotriva Deciziei nr. 1014 din data de 7 iunie 2017 se referă la omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra încălcării prevederilor art. 36 alin. (2) coroborat cu art. 26 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 care, în opinia recurentului, prevăd posibilitatea acordării necondiţionate a despăgubirilor solicitate prin cererea de despăgubire, dacă asigurătorul nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire şi motivarea acestei soluţii, în termenul de trei luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat.

Înalta Curte observă că primul capăt de cerere, cu care a fost învestită instanţa, se referă în principal la obligarea pârâtei la plata despăgubirilor cu titlu de daune morale către reclamant, în cuantumul solicitat de 600.000 euro, potrivit pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire, fără să se mai cerceteze îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale şi contractuale în materie de asigurare, cu motivarea aplicării dispoziţiilor imperative ale art. 36 alin. (2) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, şi, în subsidiar, la obligarea pârâtei la plata de despăgubiri către reclamant, cu titlu de daune morale, potrivit pretenţiilor formulate în prezenta cerere, în baza probatoriului ce urmează a fi administrat în cauză.

Întrucât instanţa de apel a analizat acest capăt de cerere numai din perspectiva argumentelor subsidiare, petentul A. a formulat o cerere de completare a Deciziei nr. 1014/7 06 2017, care a fost respinsă prin Decizia civilă nr. 2221/13 12 2017, cu motivarea că, prin admiterea în parte, instanţa de control s-a pronunţat şi a motivat acest capăt de cerere, atunci când a arătat că cererea este respinsă pentru restul pretenţiilor.

Cu alte cuvinte, instanţa de apel a considerat că acordarea de daune, în cuantumul maxim cerut, nu se poate realiza ca sancţiune pentru asigurătorul care nu a respectat termenul de trei luni pentru a notifica şi motiva părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire.

Înalta Curte apreciază că soluţia este corectă întrucât art. 36 alin. (2) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 nu se referă la plata despăgubirii "solicitate", aşa cum susţine recurentul, ci numai la plata despăgubirii. Or, art. 43 din Ordinul nr. C.S.A. nr. 14/2011, făcând trimitere la art. 54 din Legea nr. 136/1995, menţionează doar două modalităţi de stabilire a despăgubirilor: pe cale amiabilă sau pe cale judecătorească.

Niciunde în economia Legii nr. 136/1995 şi a Capitolul V din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 (care se referă la despăgubiri) nu se regăsesc prevederi care sancţionează asigurătorul pentru nerespectarea obligaţiei menţionate în art. 36 alin. (2), prin acordarea necondiţionată a sumei solicitate de către persoana prejudiciată, fără a se face vreo probă a acestei despăgubiri.

Dimpotrivă, în art. 36 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 este menţionată necesitatea administrării mijloacelor de probă pentru dovedirea răspunderii asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA şi cuantificarea prejudiciului, în baza probelor astfel administrate, asigurătorul având obligaţia de a notifica părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.

Şi art. 26 alin. (1) lit. a) al Ordinului CSA nr. 14/2011 condiţionează acordarea de despăgubiri către partea prejudiciată de dovedirea pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire prin orice mijloc de probă, ceea ce presupune o cenzurare a acestora fie de către asigurător, pe cale amiabilă, fie de către instanţă, când nu s-a ajuns la o înţelegere sau asigurătorul nu a respins pretenţiile, în termenul legal.

Din coroborarea art. 26 alin. (1) lit. a) cu art. 36 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 14/2011, Înalta Curte nu poate trage concluzia că procedura amiabilă este obligatorie şi că asigurătorul ar avea obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată cu suma maximă cerută de aceasta ca despăgubire, în ipoteza în care a expirat termenul de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, fără ca asigurătorul să notifice părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire.

O astfel de sancţiune nu este reglementată nici în art. 22 al Directivei nr. 2009/103/CE care, în cazul în care asigurătorul nu prezintă o ofertă de despăgubire în termen de 3 luni de la avizarea evenimentului asigurat, nu prevede decât obligaţia statelor membre de a adopta dispoziţii care să garanteze plata de dobânzi, calculate în funcţie de valoarea despăgubirii oferite de către întreprinderea de asigurare sau acordate de către judecător persoanei vătămate.

Legea internă din România a transpus în mod corect prevederile unionale, prevăzând posibilitatea de soluţionare a cererii de despăgubire fie pe cale amiabilă, fie pe cale judecătorească, şi sancţionând neîndeplinirea obligaţiei de a soluţiona cu celeritate cererea de despăgubiri doar prin plata de penalităţi de întârziere, conform art. 37 din Ordinul C.S.A., nu şi prin plata de către societatea de asigurare a sumei solicitată de persoana vătămată.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte consideră că sunt nefondate atât prima critică din recursul declarat împotriva Deciziei civile nr. 1014 din 7 06 2017, cât şi recursul declarat împotriva Deciziei nr. 2221 din 13 decembrie 2017, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În continuarea motivelor de recurs reglementate în art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., dezvoltate în recursul formulat împotriva Deciziei civile nr. 1014 din 7 06 2017, se arată că redarea în rezumat a probelor administrate, fără o analiză detaliată, mai ales din perspectiva prejudiciului psiho-emoţional, a prejudiciului de agrement şi a consecinţelor care afectează calitatea vieţii reclamantului, constituie o motivare necorespunzătoare a hotărârii şi o ignorare a consecinţelor pe care accidentul le-a produs asupra vieţii recurentului, motiv pentru care despăgubirea acordată nu ar fi proporţională cu prejudiciul real şi efectiv suferit de victimă.

Verificând aceste aspecte, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în cuantificarea daunelor morale, a avut în vedere suferinţele fizice şi psihice susceptibile să fie produse în mod rezonabil prin fapta săvârşită, aspect care rezultă din enunţarea acelor probe pe care le-a considerat concludente sub aspectul determinării gradului de lezare a valorilor sociale, a intensităţii şi gravităţii atingerii aduse acestora.

Potrivit art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul CSA nr. 14/2011, cuantumul daunelor morale se stabileşte în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Altfel spus, în prezent nu există decât criterii jurisprudenţiale de determinare a daunelor morale, care sunt orientative şi conţin o anumită marjă de subiectivism, determinată de circumstanţele fiecărei cauze. Prin urmare, în calea de atac a recursului, stabilirea proporţionalităţii despăgubirii acordate cu prejudiciul real şi efectiv suferit de victimă presupune dovedirea neanalizării acelor criterii obiective care sunt esenţiale în stabilirea despăgubirii, din perspectiva situaţiei de fapt deja stabilită.

Recurentul invocă neanalizarea prejudiciului psiho-emoţional, dovedit prin Raportul de evaluare psihologică nr. 542/2014 care a relevat simptome specifice stresului posttraumatic, a prejudiciului de agrement rezultând din restrângerea posibilităţii de a avea o viaţă normală, cât şi a consecinţelor care au afectat calitatea vieţii recurentului, dovedite prin frustrarea şi neputinţa rezultând din dependenţa de familie, afectarea prestigiului profesional, prin faptul că nu mai poate avansa, cât şi din punct de vedere financiar, veniturile fiindu-i reduse.

Astfel cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanţa de apel s-a raportat la situaţia de fapt care a rezultat din probele concludente enumerate, probe pe care le-a analizat şi din perspectiva suferinţelor psihice, deci al prejudiciului psiho-afectiv, al celui de agrement, şi în privinţa consecinţelor asupra vieţii reclamantului, atunci când a cuantificat daunele morale.

Aspectele relevate în recurs pentru a dovedi prejudiciul psihic, care nu ar fi fost analizate de către instanţa de apel, nu pot determina o reevaluare a cuantumului despăgubirii acordate, în raport de circumstanţele particulare ale cauzei, deoarece nu sunt sunt esenţiale în stabilirea despăgubirii, din perspectiva situaţiei de fapt deja stabilite.

Astfel, reevaluarea cuantumului despăgubirii acordate în faza procesuală a recursului poate avea loc numai în ipoteza neanalizării unor criterii obiective, esenţiale în stabilirea despăgubirii, iar nu a unor aspecte generice precum: simptome specifice stresului posttraumatic, neputinţă, frustrare, afectarea prestigiului profesional şi imposibilitatea de a obţine venituri mai mari, întrucât aceste consecinţe se regăsesc în mod obişnuit în urma oricărui accident rutier.

Ca atare, sunt nefondate criticile referitoare la greşita determinare a cuantumului daunelor morale.

O altă critică adusă Deciziei nr. 1014 din data de 7 iunie 2017 priveşte lipsa unei analize proprii asupra cenzurării onorariului de avocat de către prima instanţă, din perspectiva motivului de apel.

Înalta Curte găseşte această critică nefondată, întrucât instanţa de apel a considerat că nu se impune acordarea întregului onorariu de avocat de vreme ce cererea a fost admisă numai parţial. Această motivare cuprinde un argument propriu în combaterea criticilor din apel, deoarece justifică reducerea onorariului de avocat direct proporţional cu parte de acţiune admisă.

Motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ. sunt invocate şi din perspectiva soluţionării capătului de cerere privind acordarea penalităţilor de întârziere pentru despăgubirile acordate cu titlu de daune morale.

Instanţa de apel, considerând că apelul formulat de pârâta Societatea de Asigurare-Reasigurare B. S.A. este fondat, a schimbat sentinţa primei instanţe în sensul respingerii capătului de cerere privind acordarea de penalităţi de întârziere cu motivarea că, din coroborarea prevederilor art. 37 şi 36 alin. (5) din Ordinul CSA nr. 14/2011, rezultă că plata penalităţilor de întârziere este prevăzută ca sancţiune pentru asigurătorul care nu îşi îndeplineşte în mod culpabil obligaţiile or, în speţă, pârâtei nu îi poate fi imputată o asemenea conduită din moment ce, la acel moment, nu exista o hotărâre judecătorească definitivă împotriva sa, iar scopul urmărit, acela de a sancţiona o conduită nediligentă, nu este îndeplinit, în condiţiile în care legea nu prevede şi obligativitatea soluţionării diferendului pe cale amiabilă.

Recurentul apreciază că, dimpotrivă, procedura amiabilă este obligatorie, reclamantul având alegerea între această procedură şi procedura judiciară.

Analizând această critică, Înalta Curte constată că, prin apelul declarat, pârâta Societatea de Asigurare-Reasigurare B. S.A. a adus critici cu privire la greşita obligare a sa la plata de penalităţi de întârziere pentru daunele morale în cuantum de 30000 euro.

Înalta Curte observă că, pentru daunele materiale, instanţa de apel a mărit suma acordată şi a dispus şi plata dobânzii legale, aspect necontestat în recurs. În discuţie sunt numai penalităţile de întârziere pentru daunele morale, aspect care a format obiect al capătului patru al cererii introductive de instanţă.

Atât Legea nr. 136/1995, cât şi Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 se referă la acordarea de despăgubiri, acestea având o componentă materială şi una morală, ultima fiind reglementată, potrivit art. 49 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, numai în cazul vătămării corporale şi al decesului.

În mod corect instanţa de apel a interpretat şi aplicat prevederile art. 37 şi 36 alin. (5) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, întrucât, spre deosebire de despăgubirile materiale, care se pot determina în procedura amiabilă prin depunerea de documente, conform art. 43 şi 44 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, daunele morale se cuantifică, potrivit art. 49 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România, ceea ce necesită o verificare din partea instanţei, în condiţiile art. 45 pct. 3 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Prin urmare, despăgubirile cu titlu de daune morale se stabilesc prin hotărâre judecătorească, ceea ce face ca procedura amiabilă să nu poată fi considerată obligatorie în acest caz.

Sunt astfel lipsite de fundament susţinerile recurentului potrivit cărora procedura judecătorească reglementată de art. 45 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 nu ar fi aplicabilă, fiind o ipoteză falsă care nu se coroborează cu situaţia de fapt şi care ar lăsa fără conţinut procedura amiabilă, scutindu-l pe asigurător de la plata penalităţilor.

Înalta Curte consideră că nerespectarea procedurii amiabile de acordare a despăgubirilor nu poate avea o dublă sancţiune, astfel cum consideră recurentul, respectiv atât acordarea despăgubirilor solicitate prin avizarea de daună, potrivit art. 36 alin. (1) şi a art. 26 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, cât şi a penalităţilor de întârziere, conform art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Procedura amiabilă se poate parcurge cu respectarea termenelor legale, în condiţiile în care despăgubirea cuvenită a putut fi determinată pe baza probelor administrate, însă nu exclude şi parcurgerea procedurii judiciare în cazul în care nu se pot trage concluzii cu privire la cuantumul prejudiciilor produse, astfel cum se întâmplă în ipoteza despăgubirilor constând în daune morale determinate de vătămare corporală sau deces, care implică aplicarea unor criterii jurisprudenţiale.

De cele mai multe ori acesta este motivul pentru care asiguratorul nu poate soluţiona în totalitate pe cale amiabilă cererea de despăgubire. Chiar dacă are obligaţia de a încunoştinţa partea despre inconvenientul existent, potrivit art. 36 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 14/2011, această îndatorire nu poate fi asimilată cu obligativitatea soluţionării cererii de despăgubire exclusiv în procedura amiabilă, astfel cum susţine recurentul.

Cum în prezentul proces despăgubirile morale au fost stabilite pe cale judecătorească, acordarea de penalităţi de întârziere nu se poate dispune decât după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri judecătoreşti, şi vor fi plătite în cazul în care despăgubirile cuvenite nu vor fi achitate ulterior acestui moment.

De vreme ce, la momentul soluţionării apelului, acest moment nu era atins, în mod corect a fost respinsă cererea de acordare a penalităţilor de întârziere pentru daunele morale, astfel încât este nefondată critica recurentului privind depăşirea limitelor efectului devolutiv întrucât asigurătorul ar fi solicitat stabilirea penalităţilor de la data rămânerii definitive a hotărârii, iar nu respingerea în totalitate a acestui capăt de cerere.

Pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte apreciază că motivele de recurs invocate nu sunt incidente şi, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 1014 din data de 7 iunie 2017 şi a Deciziei nr. 2221 din 13 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 februarie 2019.

Procesat de GGC - NN