Broadcaster's appeal dismissed; reduced broadcast royalty award to CREDIDAM upheld with penalties and playlists order.

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 118/27.01.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L.

A respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei de a încheia autorizaţii/licenţe neexclusive şi a dispus obligarea acesteia la plata către reclamantă a următoarelor sume: 16.468,48 RON (cu TVA inclus), reprezentând remuneraţie datorată pentru radiodifuzarea fonogramelor şi a sumei de 691,41 RON (cu TVA inclus), reprezentând remuneraţie datorată pentru radiodifuzarea prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.10.2012 - 30.09.2015, conform raportului de expertiză; 14.982,82 RON penalităţi de întârziere pentru fonograme şi 544,43 RON actualizare cu indicele de inflaţie pentru audiovizual; 3.100 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, formată din 1.500 RON onorariu expert, 1.500 RON onorariu avocat şi 100 RON taxă timbru.

A obligat pe pârâtă să pună la dispoziţia reclamantei lista completă a fonogramelor utilizate în serviciile de programe şi lista tuturor prestaţiilor transmise în emisiuni aferente perioadei 01.10.2012 - 30.09.2015.

Prin Decizia nr. 160A din data de 14 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei primei instanţe.

A fost schimbată în parte sentinţa, în sensul că a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a următoarelor sume: 13.281,03 RON fără TVA, reprezentând remuneraţie datorată pentru radiodifuzarea fonogramelor şi 557,59 RON reprezentând remuneraţie datorată pentru radiodifuzarea prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 1.10.2012 - 30.09.2015; 12.082,92 RON cu titlu de penalităţi de întârziere pentru fonograme şi a sumei de 291,75 RON cu titlu de penalităţi de întârziere pentru prestaţii artistice, calculate până la 8.12.2016.

Au fost păstrate restul dispoziţiilor sentinţei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ., în susţinerea cărora a formulat următoarele critici:

Deşi admite apelul prin care au solicitat să se respingă cererea de chemare în judecată, instanţa de apel a menţinut debitul principal în cuantum de 13.281,03 RON, diminuat de la suma de 16.468,48 RON, reducând şi penalităţile de la suma de 14.982 RON la suma de 12.082,92 RON, precum şi suma aferentă prestaţiilor artistice.

În cererea de chemare în judecată s-au solicitat remuneraţiile datorate artiştilor pentru perioada 01.10.2012 - 30.09.2015, însă instanţa, fără a fi învestită de intimata reclamantă, a dispus acordarea acestora până la data de 08.12.2016, cu penalităţi.

A invocat prescripţia dreptului intimatei la acţiune pentru luna octombrie 2012, asupra căreia instanţa de apel nu s-a pronunţat, cu consecinţe asupra recalculării remuneraţiilor şi a penalităţilor.

Calculul s-a făcut estimativ, aşa cum rezultă din raportul de expertiză, fiind luată în calcul totalitatea veniturilor brute lunare, obţinute din activitatea de radiodifuzare, caz în care raportul de expertiză nu are o bază legală, sumele fiind stabilite ipotetic. Expertul nu putea să determine ponderea utilizării fonogramelor în lipsa listelor sau a declaraţiilor interpreţilor care să fi apărut la postul de televiziune şi a duratei cumulate a fonogramelor, ceea ce face ca prejudiciul să nu aibă bază legală.

Atât timp cât a fost obligată şi să depună listele tuturor prestaţiilor pentru a se vedea realitatea, rezultă că pretenţiile în cauză nu puteau să fie stabilite în lipsa acestora, deci sunt nedovedite şi incerte.

Este vorba în cauză de o televiziune mică, locală, în care nu sunt difuzate piese ale autorilor consacraţi, ci viitoare talente.

Recurenta nu are eliberată autorizaţia/licenţa neexclusivă întrucât nu este utilizator în sensul Legii nr. 8/1996, aşa cum în mod corect a stabilit instanţa de fond, respingând capătul de cerere privind obligarea de a încheia licenţa/autorizaţia neexclusivă, ipoteză în care nu pot fi obligaţi la plata sumelor stabilite în cauză.

Instanţa de apel a precizat că are obligaţia, în temeiul art. 39 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996, să comunice organismului de gestiune colectivă informaţii şi să transmită documentele pentru determinarea cuantumului remuneraţiilor. De asemenea, trebuie să informeze utilizarea, cu indicarea titularilor de drepturi, în vederea repartizării acestora, dar recurenta nu difuzează fonograme de comerţ publicate cu scop comercial sau a reproducerilor acestora.

Mai mult, instanţa a făcut total repartiţia către reclamantă, în mod nelegal, ştiut fiind că există mai multe persoane îndreptăţite. În lipsa informării (listei), nu putea fi stabilită cu certitudine nici persoana îndreptăţită, fiindu-le grav încălcate drepturile legale interpreţilor, sumele fiind colectate şi blocate în contul reclamantei.

Prin încheierea din data de 22 ianuarie 2019 a fost admis în principiu recursul şi s-a fixat termen în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., neregăsindu-se elemente care să contureze motivul de recurs prevăzut de pct. 4 al aceleaşi norme procedurale, invocat, care se referă la ipoteza depăşirii de către instanţă a atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Instanţa a admis apelul formulat de către pârâtă în temeiul unui motiv de ordine publică pe care l-a pus în discuţie din oficiu, referitor la taxa pe valoare adăugată, nu ca urmare a caracterului fondat al criticilor formulate prin cererea de apel, care să fi putut influenţa cuantumul remuneraţiilor şi al penalităţilor la care partea a fost obligată de către prima instanţă.

Într-adevăr, prin cererea de chemare în judecată a fixată perioada dedusă judecăţii la 01.10.2012 - 30.09.2015, însă la termenul de judecată în faţa primei instanţe s-a solicitat de către reclamant obligarea pârâtei la plata remuneraţiilor şi a penalităţilor aferente, astfel cum acestea au fost calculate prin raportul de expertiză, intervenind astfel o modificare a obiectului cererii de chemare în judecată, în condiţiile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Problema prescripţiei dreptului material la acţiune nu a fost supusă analizei instanţei de apel, iar această chestiune de drept era oricum sub regimul reglementat de dispoziţiile art. 2513 C. civ., care prevede că poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile au fost citate.

În ceea ce priveşte cuantumul obligaţiei de plată, confirmat prin decizie cu excepţia TVA-ului, instanţa de apel a reţinut în înlăturarea criticilor de apel aferente că, în esenţă, apelanta-pârâtă îşi invocă propria culpă.

Prioritar, instanţa de apel a fixat cadrul juridic al cauzei, subliniind că baza de calcul este formată distinct pentru drepturile conexe ce fac obiectul litigiului.

Astfel, pentru fonograme s-au indicat dispoziţiile pct. 3 şi 5 din Metodologia privind remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea de către organismele de televiziune a fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora, prin gestiune colectivă obligatorie, aprobată prin Hotărârea arbitrală nr. 8/2012, astfel cum a fost modificată prin Decizia civilă nr. 83/16.04.2013 a Curţii de apel Bucureşti, potrivit cărora, baza de calcul este formată din totalitatea veniturilor brute lunare ale utilizatorului, mai puţin TVA, obţinute din activitatea de radiodifuzare, în vreme ce ponderea utilizării fonogramelor se determină prin raportarea duratei cumulate a fonogramelor sau a reproducerilor acestora care au fost radiodifuzate de utilizator la durata totală de emisie a postului de televiziune respectiv. Pentru restul pretenţiilor s-a făcut referire la pct. 4 şi 5 din Metodologia privind remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru radiodifuzarea prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual de către organismele de televiziune, aprobată prin Hotărârea arbitrală nr. 3/2012, astfel cum a fost modificată prin Decizia civilă nr. 10A/23.01.2013 a Curţii de apel Bucureşti, publicată în Monitorul Oficial prin Decizia ORDA nr. 106/2013, din care rezultă că baza de calcul este formată din veniturile obţinute de fiecare utilizator din activitatea de radiodifuzare a repertoriului de opere muzicale, iar ponderea utilizării se stabileşte pe baza play-listurilor realizate de utilizatori, în raport cu repertoriul gestionat colectiv.

Instanţa de apel a constatat că, în scopul stabilirii bazei de calcul şi a ponderii de utilizare a fonogramelor, respectiv a prestaţiilor artistice, prima instanţă a emis adrese în mod repetat către pârâtă prin care i s-a solicitat să depună la dosarul cauzei documentele contabile ale perioadei în litigiu, precum şi play-listurile sau ponderile de utilizare a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual. În condiţiile în care nu s-au depus la dosar înscrisurile solicitate de instanţă, necesare în vederea efectuării expertizei specialitatea contabilitate, în mod corect a procedat expertul desemnat de tribunal la stabilirea bazei de calcul în temeiul informaţiilor oficiale, bilanţurile contabile comunicate de ANAF şi balanţele sintetice puse la dispoziţie de către pârâtă, precum şi la stabilirea procentelor de radiodifuzare în baza structurii serviciilor de programe comunicate de CNA.

Prin cererea de recurs se nuanţează critica de apel referitoare la legalitatea bazei de calcul, însă prezenta instanţă este ţinută de limitele de judecată fixate prin cererea de apel, iar prin aceasta a fost criticată stabilirea bazei de calcul în lipsa listei complete a tuturor prestaţiilor transmise în emisiuni aferente perioadei 01.10.2012 - 30-09.2015, la a cărei depunere au fost obligaţi, condiţii în care se reclamă o stabilire ipotetică - limite fixate de dispoziţiile art. 494 şi art. 478 alin. (2) C. proc. civ., din coroborarea cărora rezultă că părţile nu se pot folosi în faţa instanţei de recurs de alte motive şi mijloace de apărare decât cele arătate în motivarea apelului.

Având în vedere şi cererea de recurs, astfel cum aceasta a fost formulată, inclusiv din perspectivă probatorie, sub regimul reglementat de art. 492 C. proc. civ., prezenta instanţă confirmă concluzia instanţei de apel, neputând fi prejudiciate, din culpa părţii, drepturile titularilor, reclamate a fi încălcate în cauză.

Acelaşi considerent este valabil şi în ceea ce priveşte criticile referitoare la neutilizarea repertoriului protejat şi, respectiv, a lipsei calităţii de utilizator de fonograme sau reproduceri ale acestora, în sensul Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu consecinţe asupra obligaţiei impusă de prima instanţă în temeiul art. 130 alin. (1) lit. h) din această lege, în forma de la data respectivă (de a pune la dispoziţia reclamantei lista completă a fonogramelor utilizate în serviciile de programe şi lista tuturor prestaţiilor transmise în emisiuni aferente perioadei dedusă judecăţii). Au fost utilizate mijloacele de probă avute la dispoziţie pentru cuantificarea pretenţiilor, apreciate ca fiind suficiente - o reapreciere a acestora nefiind permisă instanţei de recurs de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Faptul că recurenta pârâtă nu deţine autorizaţie/licenţă nu îi înlătură calitatea de utilizator reţinută în cauză, acest lucru prezentând relevanţă în stabilirea regimului juridic aplicabil, în această ipoteză răspundere civilă delictuală. Cum corect a reţinut instanţa de apel, calitatea de utilizator nu este înlăturată nici de respingerea capătului de cerere prin care s-a solicitat obligarea recurentei pârâte să obţină această autorizaţie/licenţă, nefiind acesta motivul pentru care a dispus în acest sens prima instanţă, ci principiul libertăţii de voinţă care guvernează materia contractuală.

Prin ultima critică, recurenta pârâtă reclamă faptul că în lipsa listelor pe care a fost obligată să le depună sunt afectate drepturile legale ale interpreţilor, or, reclamanta este organism de gestiune colectivă pentru administrarea drepturilor artiştilor interpreţi, calitate în care a şi acţionat în prezentul dosar.

Constatând că nu sunt fondate criticile formulate, în considerarea argumentelor anterior reţinute, Înalta Curte urmează să facă aplicarea şi a art. 496 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în consecinţă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 451 şi urm. C. proc. civ., recurenta pârâtă va fi obligată la plata sumei de 1.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 160A din data de 14 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2015.

Obligă pe pârâta S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 1.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 februarie 2019.

Procesat de GGC - NN