Copyright ruling upheld: broadcaster liable for unauthorized ad music, ordered to pay damages to claimants and costs.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la data de 17 iulie 2014 sub nr. x/2014, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L. solicitând angajarea răspunderii civile a acesteia pentru încălcarea drepturilor reclamantei de a autoriza utilizarea şi modificarea operei muzicale "C.", obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 de euro, reprezentând prejudiciul provocat prin utilizarea neautorizată a operei muzicale şi răspândirea informaţiilor cu privire la hotărârea instanţei şi publicarea într-un ziar naţional şi unul local, pe cheltuiala pârâtei.

Cu cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la data de 17 iulie 2014 sub nr. x/2014, reclamanta S.C. D. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând angajarea răspunderii civile a pârâtei pentru încălcarea dreptului conex al producătorului D. de a autoriza utilizarea şi modificarea de către pârâtă sau de către un terţ în interesul pârâtei a fonogramei "C." (E., F., G.), obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 euro reprezentând beneficiul nerealizat de producătorul D. ca urmare a utilizării neautorizate a operei muzicale "C." de către pârâtă, răspândirea informaţiilor cu privire la hotărârea instanţei de judecată prin afişarea hotărârii şi publicarea într-un ziar naţional şi unul local, pe cheltuiala pârâtei, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de la termenul din 8 decembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. x/2014, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, a admis excepţia de conexitate şi a dispus conexarea Dosarului nr. x/2014 la Dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Iaşi.

Prin încheierea de la termenul din 5 martie 2015, pronunţată în Dosarul nr. x/2014, Tribunalul Iaşi a admis în principiu cererea de chemare în garanţie a S.C. H. S.R.L., cerere formulată de pârâta S.C. B. S.R.L.

Prin Sentinţa nr. 1383/2017 din 06.07.2017 Tribunalul Iaşi a respins acţiunea civilă formulată de reclamantele S.C. "A." S.R.L. şi S.C. "D." S.R.L. în contradictoriu cu pârâta SC "B." S.R.L. prin administrator şi chematul în garanţie SC "H. "SRL, prin administrator judiciar "I." SPRL - Filiala Iaşi.

A obligat reclamantele să plătească suma de 3500 RON reprezentând diferenţă onorariu expert în contul Biroului de Expertize Tehnice şi Contabile de pe lângă Tribunalul Iaşi d-nei expert J.

A obligat reclamantele să plătească pârâtei SC "B." S.R.L. suma de 8100 RON reprezentând onorariu de avocat şi taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel S.C. "A." S.R.L. şi S.C. "D." S.R.L.

Prin Decizia nr. 123 din data de 27 februarie 2018 Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, în Dosarul nr. x/2014 a admis apelurile declarate de S.C. "A." S.R.L. şi S.C. "D." S.R.L. împotriva Sentinţei civile nr. 1383/2017 din 06 iulie 2017 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, sentinţă pe care a schimbat-o în parte.

A admis, în parte, acţiunile civile formulate de reclamantele S.C. "A." S.R.L. şi S.C. "D." S.R.L. în contradictoriu cu pârâta SC "B." S.R.L.

A obligat pârâta SC "B." S.R.L. să plătească fiecăreia dintre reclamante suma de 3.135 euro în echivalent RON la data plăţii.

A păstrat dispoziţia de respingere a capătului de cerere privind răspândirea informaţiilor cu privire la hotărârea instanţei şi publicarea într-un ziar naţional şi unul local, pe cheltuiala pârâtei.

A admis cererea de chemare în garanţie formulată de SC "B." S.R.L. în contradictoriu cu SC "H. "SRL, prin administrator judiciar "I." SPRL - Filiala Iaşi.

A obligat chemata în garanţie SC "H. "SRL, prin administrator judiciar "I." SPRL - Filiala Iaşi să plătească pârâtei SC "B." S.R.L. suma de 6.270 euro în echivalent RON la data plăţii.

A păstrat dispoziţia de obligare a reclamantelor la plata sumei de 3500 RON, reprezentând diferenţă onorariu expert în contul Biroului de Expertize Tehnice şi Contabile de pe lângă Tribunalul Iaşi, d-nei expert J.

A înlăturat dispoziţia de obligare a reclamantelor la plata către SC "B." S.R.L. a sumei de 8100 RON, reprezentând onorariu de avocat şi taxă judiciară de timbru.

A obligat SC "B." S.R.L. să plătească reclamantelor cheltuieli de judecată, astfel: S.C. "A." SRL - suma de 2600 RON, la instanţa de fond şi 100 RON, în apel şi S.C. "D." SRL - suma de 2600 RON, la instanţa de fond şi 4780,27 în apel.

A obligat SC "H. "SRL, prin administrator judiciar "I." SPRL - Filiala Iaşi să plătească SC "B." S.R.L. suma de 8.100 RON, reprezentând onorariu de avocat şi taxă judiciară de timbru la instanţa de fond.

Potrivit art. 499 prima teză C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. B. S.R.L., invocând în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

Decizia recurată nu îndeplineşte cerinţele legale, aceasta nefiind în concret motivată, nefiind indicate motivele de temeinicie sau nelegalitate ale sentinţei schimbate. Deşi decizia recurată numără 35 de file, motivele instanţei de apel se regăsesc doar în finalul paginii 26 şi în prima jumătate a paginii 27. Decizia recurată nu face decât să reproducă conţinutul apelurilor declarate în cauza şi al întâmpinării societăţii, instanţa limitându-se sa dispună admiterea apelurilor şi modificarea sentinţei atacate, fără a-şi motiva legal decizia.

Se arată că decizia atacată este întemeiată pe aplicarea greşită a normelor de drept material, anume art. 1357 C. civ. şi următoarele, privind răspunderea civilă. Precizează că reclamantele sunt cele ce au stabilit cadrul legal, invocând dispoziţiile din C. civ. ca fundament a cererilor introductive.

În prezenta cauză sarcina instanţelor de judecata a fost de a stabili temeinicia solicitărilor reclamantelor, prin utilizarea dispoziţiilor Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, ce urmau a fi completate de dispoziţiile art. 1357 C. civ. şi următoarele, privind răspunderea civilă.

În consecinţă, pentru a se admite cererile reclamantelor trebuia probată împlinirea cumulativă a condiţiilor de operare a răspunderii civile delictuale, mai precis existenţa unei acţiuni ilicite, săvârşirea acesteia cu vinovăţia cerută de lege, existenţa unui prejudiciu ca urmare a faptei ilicite şi stabilirea legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită, făptuitor şi prejudiciu.

Recurenta apreciază că reclamantele-apelante nu au probat îndeplinirea tuturor acestor condiţii în mod cumulativ, aspect sancţionat de instanţa de fond prin respingerea acţiunilor introductive. Se arată că în mod nesusţinut de argumentaţia din considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a dispus schimbarea sentinţei apelate.

Recurenta învederează că nu a fost contestată existenţa unei fapte prejudiciante, aspect reţinut şi de instanţa de fond, arătând că a avut loc sistarea imediată a difuzării reclamei la cererea pârâtei-recurente, după momentul primirii notificărilor de la reclamante.

Ceea ce nu a fost dovedit de reclamante şi în mod corect reţinut de prima instanţă de fond şi eronat apreciat de instanţa de apel, prin greşita aplicare a dispoziţiilor privind răspunderea civilă, este reprezentat de celelalte condiţii necesare pentru operarea acestui tip de răspundere.

Astfel cum corect a reţinut Tribunalul Iaşi, reclamantele nu au demonstrat şi probat săvârşirea acţiunii ilicite cu vinovăţia cerută de lege, existenţa unui prejudiciu ca urmare a faptei ilicite şi stabilirea legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită, făptuitor şi prejudiciu.

Se arată că instanţa de apel, printr-o interpretare greşită a dispoziţiilor legale, a apreciat contrar primei instanţe de fond şi a constatat că recurenta a acţionat cu vinovăţia necesară atragerii răspunderii.

Recurenta învederează că prin probatoriul existent la dosar, în speţă Contractul nr. x/2011 încheiat între recurentă şi S.C. H. S.R.L. şi graficul de difuzare, au făcut dovada aspectului cel mai important, anume momentul producerii evenimentului şi durata acestuia. În baza contractului S.C. H. S.R.L. a realizat un spot publicitar pentru recurentă, ce 1-a difuzat pe postul K., pe o durată de 14 zile, în luna decembrie 2013.

Recurenta nu a avut nicio implicare în producţia acestui spot publicitar, prestatorul, anume S.C. H. S.R.L., urmând să efectueze toate acţiunile şi să îndeplinească toate procedurile necesare difuzării, în condiţii de legalitate, a materialului publicitar.

Aceleaşi probe au dovedit şi faptul că recurenta, fiind de bună credinţă, nu a avut niciun fel de culpă în producerea vreunui prejudiciu în patrimoniul reclamantelor.

Prestatorul se obliga prin contractul amintit anterior să se ocupe de toate etapele producţiei şi difuzării reclamei, consimţind de asemenea, raportat la calitatea sa de profesionist în domeniu, să îşi asume răspunderea atât pentru materialul final rezultat, cât şi pentru toate etapele premergătoare şi materialelor uzitate, garantând în acest mod prin dispoziţiile contractuale.

Aceste obligaţii au fost prevăzute de art. IV lit. f) din Contractul x/2011, prestatorul garantând beneficiarul cu privire la pretenţiile terţilor faţă de spotul creat, exonerând beneficiarul de orice risc sau pretenţie cu privire la difuzarea publică a spotului publicitar astfel creat.

Recurenta apreciază că în mod greşit reclamantele s-au îndreptat împotriva sa, în fapt prestatorul S.C. H. S.R.L. fiind responsabil de crearea spotului publicitar şi de orice prejudiciu astfel creat, articolul IV lit. f) din Contractul nr. x/2011 producând o veritabilă subrogare de calităţi în raport cu terţii ce emiteau eventuale pretenţii.

Se arată că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, pârâta acţionând doar cu bună intenţie, în exercitarea propriilor drepturi, înţelegând să aibă o conduită activă în apărarea drepturilor altor părţi, prin luarea măsurilor legale necesare.

Astfel, din momentul semnării contractului cu S.C. H. S.R.L. şi până la momentul notificării, pârâta nu a avut niciun fel de intenţie sau culpă în producerea vreunui prejudiciu.

Acest fapt se datorează lipsei de cauzalitate dintre fapta pârâtei şi rezultatul prejudiciant, aspect reţinut şi de instanţa de fond. Nici după primirea notificărilor nu se poate retine că pârâta a avut vreo culpă în producerea unui prejudiciu, deoarece a luat imediat măsurile necesare pentru sistarea difuzării şi astfel sistarea producerii unui prejudiciu.

Pârâta nu a acţionat cu vinovăţie, ci a apelat la serviciile unui profesionist, cu bună-credinţă ca acesta va respecta toate dispoziţiile legale, chiar solicitând expres inserarea unei astfel de prevederi.

Este evident astfel că pârâta nu a intenţionat să producă un prejudiciu, nu a lăsat să se producă un prejudiciu ce îl putea prevede şi nici nu putea să prevadă producerea acestui prejudiciu, luându-şi astfel măsuri de precauţie prin dispoziţiile art. IV lit. f) din Contractul nr. x/2011.

Următoarea condiţie ce trebuia probată pentru a se dispune atragerea răspunderii civile delictuale este cea a existenţei unui prejudiciu în patrimoniul părţilor ce îl invocă.

Se arată că reclamantele, după cum în mod corect a apreciat prima instanţă de fond, nu au probat, fără lipsă de tăgadă, existent unui prejudiciu cauzat de acţiunea prestatorului S.C. H. S.R.L.

Doar acţiunile prestatorului S.C. H. S.R.L., crearea şi difuzarea unui spot publicitar fără respectarea dispoziţiilor legale, au fost capabile să producă un prejudiciu. Recurenta, prin semnarea Contractului nr. x/2011, nu a făcut decât să contracteze un serviciu.

Raportat la prejudiciu, se impunea ca reclamantele să probeze existenţa unui venit cert şi cuantificabil, în baza căruia să poată fi stabilit un eventual prejudiciu.

Învederează că prin prejudiciu se înţeleg rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau morală, consecinţe ale încălcării sau vătămării drepturilor şi intereselor legitime ale unei persoane. Conform art. 1349 alin. (2) şi art. 1357 C. civ., răspunderea civilă reparatorie intervine numai în cazul în care există un prejudiciu injust cauzat unei persoane, prejudiciu ce trebuie, potrivit legii, să fie reparat. Aşadar, examinarea răspunderii civile reparatorii are drept scop, înainte de orice, determinarea cazurilor şi condiţiilor în care o persoană poate pretinde repararea prejudiciului ce injust i-a fost cauzat.

Dacă se au în vedere conduitele umane, în planul dreptului civil, fapta ilicită, chiar săvârşită cu vinovăţie, este lipsită de relevanţă şi efecte, dacă prin ea nu s-a cauzat un prejudiciu altei persoane. Aşadar, răspunderea civilă reparatorie are ca primă finalitate - conform textelor C. civ. - repararea prejudiciilor cauzate. Din această perspectivă, recurenta arată că prejudiciul este nu numai condiţia răspunderii reparatorii, ci şi măsura ei, în sensul că ea se angajează doar în limita prejudiciului injust cauzat.

Se mai arată că pentru a fi reparabil, în principiu, orice prejudiciu este obligatoriu să îndeplinească următoarele condiţii minime: să fie cert, direct, personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui drept ori a unui interes legitim.

Recurenta învederează că, prin raportare la susţinerile şi la materialul probator pe care reclamantele îşi întemeiază pretenţiile, nu a fost dovedit prejudiciul suferit, simpla indicare a unei sume pe care o consideră îndestulătoare nefiind suficientă pentru atestarea existenţei acestui prejudiciu.

În vederea dovedirii şi determinării prejudiciului reclamantele trebuiau să dovedească numărul de utilizări comerciale şi/sau licenţieri efectuate pentru melodia "C." şi încasările generate de această melodie, din exploatarea drepturilor de autor.

Reclamantele aveau obligaţia, procedural, de a dovedi un caracter constant al profitului generat de drepturile din melodia "C.", doar caracterul constant al unui profit putând oferi instanţei capacitatea de a aprecia asupra existenţei unui prejudiciu şi a cuantumului său.

Recurenta susţine că reclamantele, la instanţa de fond, nu au probat decât o singură utilizare şi monetarizare a drepturilor din melodia "C.", printr-un singur contract şi cu un singur client, fără a exista un caracter constant al veniturilor din melodia "C.", de care ar fi fost private.

Or dintr-o situaţie singulară, dintr-un singur contract, nu se poate aprecia ca reclamantele ar mai fi încasat şi alte profituri viitoare, din drepturile de autor faţă de melodia "C." şi nici nu se poate stabili prejudiciul suferit.

Se arată că acest fapt se datorează lipsei unui termen de comparaţie, în speţă alte contracte, care să poată oferi instanţei elementele necesare stabilirii aprecierii, deprecierii sau constantei valorii încasărilor din melodia "C." şi a cuantumului unui prejudiciu.

Fără a exista o comparaţie cu privire la valoarea drepturilor încălcate, exprimată în sume certe, în condiţii exprese de utilizare, care să se regăsească în contracte, este imposibilă stabilirea valorii prejudiciului cauzat, deci a beneficiului neîncasat de reclamante.

Recurenta afirmă că în condiţiile date prejudiciul este incert, nedovedit, acesta putând fi cu mult sub aprecierile reclamantelor sau putând fi chiar zero, neexistând probe pentru licenţieri/utilizări ulterioare singurului contract depus de fiecare dintre reclamante.

Precizează că şi această creaţie artistică înregistrează o uzură, o depreciere valorică, în acelaşi mod în care valoarea oricărui bun scade în timp, prin uz sau doar prin trecerea timpului, scăderea utilităţii, necesitaţii sau cererii faţă de acel bun.

Apreciază că nu se poate reţine valoarea contractuală declarată în 2008, în condiţiile în care reclamantele nu au probat decât existenţa unui singur client pentru această melodie, această unicitate de interes faţă de melodie accentuând caracterul temporar şi în scădere al valorii piesei.

O altă critică vizează încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arătându-se că instanţa nu a motivat de ce a eliminat apărările pârâtei, de ce a utilizat valoarea contractelor din 2008, fără a face vreun fel de corecţie fiscală sau de altă natură şi de ce aprecierile instanţei de fond au fost schimbate.

Învederează că această valoare contractuală este, în concret, rezultatul negocierii purtate între reclamante şi un terţ, neputându-se aprecia că valoarea ar fi identică în cazul altui client sau că va avea aceeaşi valoare de la data publicării melodiei. Melodia "C." a fost lansată în anul 2007, iar presupusa încălcare de drepturi de autor s-a produs în anul 2013, la mai bine de 6 ani de la lansare.

Se mai arată că un alt aspect ce trebuia să fie avut în vedere de instanţa de apel este acela al duratei şi obiectului contractelor depuse de reclamante, mai exact întinderea drepturilor oferite de reclamante către terţi, prin contractele semnate.

Astfel, reclamantele au depus la dosarul cauzei doar un contract, din anul 2008, contract ce s-a desfăşurat pe întreaga perioada negociată de părţi, în schimbul sumei plătite de către cocontractant.

Faţă de situaţia acelui contract, situaţia dedusă judecăţii diferă, pârâta întrerupând cu celeritate difuzarea spotului publicitar, în care era utilizată melodia "C.", acesta rulând pentru numai 14 zile.

De asemenea, se arată că trebuie avute în vedere şi repetitivitatea şi numărul de utilizări efective ale melodiei, pentru a se putea calcula un eventual prejudiciu înregistrat de reclamante. Or reclamantele nu au depus, conform obligaţiilor legale, documente din care să rezulte valoarea prejudiciului şi modul de calcul al acestuia şi nu au probat astfel nici dacă prejudiciul invocat este unul născut şi actual.

Recurenta învederează că instanţa de apel nu a analizat întreg materialul probator şi nu a făcut o aplicare globală şi unitară a dispoziţiilor legale aplicabile, preferând în mod nesusţinut şi neargumentat doar apărările apelantelor, fără a prezenta justificarea în drept.

În continuare recurenta susţine că tot printr-o greşită aplicare a dispoziţiilor legale şi fără a se regăsi o motivare pentru decizia luată, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., sunt şi reţinerile instanţei de apel asupra existenţei unei legături de cauzalitate între fapta ilicită, prejudiciu şi făptuitor.

Nu se poate considera, având în vedere contractul de prestări servicii încheiat de pârâtă cu S.C. H. S.R.L., prin care S.C. H. S.R.L. şi-a însuşit obligaţiile de bună şi legală îndeplinire a obiectului, că S.C. B. S.R.L. ar putea fi culpabilă de o legătură cu fapta prejudiciantă.

Recurenta susţine că dacă s-ar admite o astfel de argumentare, s-ar concluziona că orice persoană care achiziţionează un bun sau serviciu, fără a avea un control asupra procesului de fabricaţie sau aducere la îndeplinire a serviciului, în condiţii de bună-credinţă, dar care creează un prejudiciu unui terţ, este culpabil de prejudiciul comis de prestator.

Un alt aspect învederat de pârâtă este acela al neadministrării niciunei probe noi în cursul apelului precum şi nediscutarea probelor deja existente.

Având în vedere şi faptul că nu au fost prezentate noi susţineri, care să difere de cele de la prima instanţă de fond, părţile din cauză având poziţii identice celor iniţiale, că nu s-au administrat alte mijloace de probă şi nu s-au readministrat cele de la instanţa de fond, pârâta susţine că modificarea Sentinţei civile nr. 1383/2017 a Tribunalului Iaşi este nemotivată şi nelegală.

Se mai arată că reclamantele pretindeau în apelurile declarate că, prin capitolul V "Argumente privind nelegalitatea sentinţei", analizează aspectele astfel indicate, în schimb acestea au efectuat o critică subiectivă la adresa judecătorului de la prima instanţă de fond şi că practic, prin invocarea art. 7 alin. (2) şi art. 22 C. proc. civ., apelantele-reclamante nu au criticat hotărârea, ci faptul că judecătorul nu a fost competent şi nu şi-a respectat obligaţiile legale.

În concluzie, recurenta consideră că în mod arbitrar şi nelegal, cu încălcarea dispoziţiilor legale, instanţa de apel a dispus admiterea apelurilor reclamantelor, astfel că solicită admiterea recursului formulat.

Intimatele S.C. D. S.R.L. şi S.C. A. S.R.L. au formulat şi depus întâmpinare la data de 15 iunie 2018, prin întâmpinările formulate intimatele solicitând respingerea recursului.

Recurenta a depus la dosar răspuns la întâmpinările formulate, solicitând admiterea recursului.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Este nefondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Aşa cum s-a reţinut în doctrină şi jurisprudenţă, motivarea unei hotărâri este o chestiune de conţinut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi să se raporteze la situaţia specifică acelei cauze. Astfel, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument pe care s-a întemeiat o anumită cerere sau apărare, în mod separat, putând folosi un considerent comun pentru înlăturarea mai multor argumente.

Sub un prim aspect, recurenta a susţinut în esenţă că "deşi decizia recurată număra 35 de file, motivele instanţei de apel se regăsesc doar în finalul paginii 26 şi în prima jumătate a paginii 27" şi că decizia recurată nu îndeplineşte cerinţele legale, aceasta nefiind în concret motivată, nefiind indicate motivele de netemeinicie sau de nelegalitate referitor la sentinţa schimbată.

Aşa cum susţine, în parte, chiar recurenta, considerentele propriu-zise ale instanţei de apel se regăsesc începând cu prima jumătate a paginii 26 şi până la jumătatea paginii 29.

Faptul că instanţa de apel a ales să redea in extenso conţinutul sentinţei atacate şi al apelurilor nu afectează legalitatea deciziei atacate sub aspectul motivării acesteia, din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a menţionat motivele care au stat la baza deciziei atacate atât prin raportare la probele administrate în cauză, cât şi la prevederile legale aplicabile. De asemenea, a răspuns şi apărărilor pârâtei referitoare la faptul că aceasta ar fi apărată de răspundere faţă de reclamante în raport de conţinutul clauzei inserată în contractul încheiat între pârâtă şi chemata în garanţie.

În cuprinsul recursului, în cadrul criticilor întemeiate iniţial pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a reiterat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. susţinând pe de o parte, referitor la modul de evaluare a prejudiciului, că instanţa nu a motivat de ce a eliminat apărările pârâtei, de ce a utilizat valoarea contractelor din 2008, fără a face vreun fel de corecţie fiscală sau de altă natură şi de ce aprecierile instanţei de fond au fost schimbate, iar pe de altă parte că nu sunt motivate reţinerile instanţei de apel asupra existenţei unei legături de cauzalitate între fapta ilicită, prejudiciu şi făptuitor.

Înalta Curte urmează să răspundă acestor critici în cadrul analizei motivului de nelegalitate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pentru a urma logica avută în vedere de către recurent la redactarea recursului.

Este nefondat şi motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se susţine greşita interpretare a prevederilor art. 1357 şi urm. C. civ., referitoare la răspunderea pentru fapta proprie.

Recurenta a susţinut că nu contestă existenţa unei fapte ilicite dar consideră că nu sunt îndeplinite în cauză, raportat la aceasta, condiţiile existenţei vinovăţiei, prejudiciului şi a existenţei legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită, făptuitor şi prejudiciu.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt instanţa de apel a reţinut următoarele:

"Prin cererea de chemare în judecată reclamantele S.C. D. S.R.L. şi S.C. "A." S.R.L. au solicitat obligarea pârâtei SC "B." S.R.L. la repararea prejudiciului cauzat de utilizarea neautorizată a operei muzicale "C.", prima în calitate de deţinător exclusiv în România al drepturilor patrimoniale conexe pentru această creaţie muzicală, iar a doua reclamantă în calitate de sub editor al aceleaşi opere muzicale, calităţi pe care le-au dovedit prin înscrisurile depuse în faţa instanţei de fond.

Drept urmare, drepturile deţinute de reclamante asupra creaţiei muzicale "C." sunt protejate de dispoziţiile Legii nr. 8/1996.

Astfel, potrivit art. 48, 49, 105 din Legea nr. 8/1996 coroborate cu dispoziţiile art. 12, 13 şi 68 din aceeaşi lege, orice utilizare sub orice formă a piesei muzicale "C." impunea autorizarea prealabilă din partea reclamantelor ceea ce în cauză s-a dovedit că nu s-a solicitat, motiv pentru care reclamantele sunt îndreptăţite la repararea prejudiciului cauzat în temeiul art. 139 alin. (2) din Legea 8/1996.

Din raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul în domeniul muzicii, M. rezultă fără echivoc, că în spotul publicitar cu o durată de 29 de secunde difuzat de chemata în garanţie, în temeiul contractului încheiat cu pârâta este opera muzicală "C.", identitatea cu opera muzicală asupra căreia reclamantele deţin un drept protejat de lege fiind de 100%, aspecte necontestate de intimată.

Prima instanţă, deşi reţine existenţa unei fapte ilicite, respectiv folosirea operei muzicale fără acordul reclamantelor, apreciază în mod greşit, pe de o parte că această faptă nu poate fi imputată pârâtei, iar pe de altă parte că reclamantele nu au dovedit că au suferit un prejudiciu."

Astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză între pârâta SC "B." SRL şi chemata în garanţie s-a încheiat un contract de prestări servicii de publicitate în anul 2011, în urma căruia postul de Televiziune Iaşi "L." a difuzat la solicitarea pârâtei şi în beneficiul acesteia spotul publicitar al cărui fundal sonor l-a constituit piesa muzicală "C.".

În susţinerea lipsei vinovăţiei recurenta a invocat contractul încheiat cu S.C. H. S.R.L, în baza căruia S.C. H. S.R.L. a realizat un spot publicitar pentru recurentă, pe care l-a difuzat pe postul K., arătând că prin clauza prevăzută la art. IV lit. f) din Contractul x/2011, prestatorul a garantat beneficiarul cu privire la pretenţiile terţilor faţă de spotul creat, exonerând beneficiarul de orice risc sau pretenţie cu privire la difuzarea publică a spotului publicitar astfel creat.

Instanţa de apel a răspuns acestei apărări astfel:

"Autorizând utilizarea produsului audiovizual publicitar în care era inclusă creaţia muzicală protejată, pârâta putea şi trebuia să prevadă efectele acţiunii sale, astfel că este ţinută să răspundă pentru difuzarea operei muzicale fără autorizarea reclamanţilor, respectiv pentru încălcarea dreptului de autor protejat.

În mod greşit, prima instanţă a stabilit că pârâta este apărată de răspundere faţă de reclamante, în raport de conţinutul clauzei înserată în contractul încheiat între pârâtă şi chemata în garanţie.

Aceasta deoarece clauza exoneratoare de răspundere îşi produce efecte numai între părţile contractante, neputând să fie opusă terţilor, respectiv reclamanţilor, motiv pentru care, de altfel pârâta a investit instanţa cu o cerere de chemare în garanţie a persoanei juridice cu care a încheiat contractul de prestări servicii de publicitate.

De asemenea, Curtea notează că pârâta nu a invocat cauze exoneratoare de răspundere, astfel cum sunt reglementate în mod expres şi limitativ prin dispoziţiile de art. 1351 -1352 C. civ."

În recurs recurenta nu a criticat în mod direct cele reţinute de instanţa de apel referitoare la lipsa efectelor faţă de terţii reclamanţi a acestei clauze din contractul încheiat între pârâtă şi chemata în garanţie, dar a invocat faptul că această clauză ar reprezenta o subrogare de debitor.

Nici această ultimă apărare nu poate fi reţinută având în vedere, în esenţă, că subrogarea este legată de plata creanţei, conform art. 1107 C. civ. de la 1864, ceea ce în speţă nu s-a realizat.

Ţinând cont că această clauză exoneratoare de răspundere din contractul menţionat anterior nu poate produce efecte faţă de terţi, prin aplicarea principiului relativităţii efectelor contractului (art. 973 C. civ. de la 1864, în raport cu data încheierii contractului), nu poate fi considerată o clauză care să înlăture vinovăţia recurentei.

În ceea ce priveşte vinovăţia cerută în cazul răspunderii pentru faptă proprie, potrivit art. 1357 alin. (2) C. civ. este suficientă existenţa celei mai uşoare culpe. Instanţa a reţinut vinovăţia sub forma culpei, apreciind că pârâta putea şi trebuia să prevadă efectele acţiunii sale (neglijenţă).

Recurenta a mai susţinut că inserarea clauzei de mai sus în contract dovedeşte că nu putea prevedea producerea unui prejudiciu. În realitate, deducţia logică prin interpretarea acestei clauze este tocmai în sens contrar susţinerilor recurentei. Raţiunea încheierii acestei clauze este tocmai previziunea riscului încălcării drepturilor altor persoane la realizarea spotului publicitar de către cocontractant.

Nu poate fi reţinută nici analogia recurentei cu situaţia achiziţionării unui bun prin a cărui folosinţă se creează un prejudiciu uni terţ, având în vedere că în speţă nu se pune problema răspunderii pentru fapta lucrului, care are o reglementare distinctă, în cadrul răspunderii civile delictuale.

Fapta ilicită reţinută în sarcina recurentei a fost aceea de a autoriza utilizarea produsului audiovizual publicitar în care era inclusă fonograma protejată, prin difuzarea spotului publicitar în beneficiul acesteia, fără autorizarea reclamanţilor, şi astfel pentru încălcarea dreptului conex dreptului de autor protejat, ca drept patrimonial.

Faptul că avea dreptul de control asupra difuzării spotului publicitar rezultă chiar din susţinerile din recurs în sensul că a luat imediat măsurile necesare pentru sistarea difuzării.

Recurenta a mai susţinut că nu există legătură de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, pe de o parte, pentru aceleaşi considerente menţionate anterior, care fiind considerate nefondate, nu pot sta nici la baza unei astfel de concluzii, iar pe de altă parte, întrucât a luat imediat măsurile pentru sistarea difuzării şi astfel sistarea producerii unui prejudiciu. Nici ultima susţinere invocată nu poate duce la concluzia inexistenţei legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, aşa cum au fost reţinute de instanţa de apel, întrucât instanţa de apel a acordat despăgubiri doar pentru perioada cât s-a difuzat spotul publicitar în cauză, perioadă care a fost determinată prin raportare la probele administrate în cauză, şi care astfel nu poate face obiectul reaprecierii în recurs.

Cu referire la condiţia legăturii de cauzalitate, recurenta a mai susţinut că instanţa de apel nu a motivat existenţa acesteia.

Deşi nu a menţionat expres îndeplinirea condiţiei legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, constatarea existenţei acesteia în cauză rezultă implicit din următoarele paragrafe ale considerentelor deciziei:

"Autorizând utilizarea produsului audiovizual publicitar în care era inclusă creaţia muzicală protejată, pârâta putea şi trebuia să prevadă efectele acţiunii sale, astfel că este ţinută să răspundă pentru difuzarea operei muzicale fără autorizarea reclamanţilor, respectiv pentru încălcarea dreptului de autor protejat.

(…) Concluzionând, Curtea constată că din probatoriul administrat în cauză rezultă că pârâta a încălcat dreptul reclamantelor protejat de dispoziţiile Legii nr. 8/1996, astfel că sunt îndreptăţite la repararea prejudiciului produs ca efect al acestei încălcări sub forma câştigului pe care aceştia ar fi putut să îl realizeze şi de care au fost lipsite (…)"

Ca atare, instanţa de apel a reţinut că prejudiciul produs în cauză reclamantelor este un efect al faptei recurentei de încălcare a dreptului reclamantelor protejat de dispoziţiile Legii nr. 8/1996, ceea ce exprimă tocmai legătura de cauzalitate.

În consecinţă, nu se poate reţine nici sub acest aspect îndeplinirea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Sunt nefondate şi motivele de recurs prin care se critică reţinerea de către instanţa de apel a îndeplinirii condiţiei existenţei prejudiciului.

Recurenta a susţinut în esenţă că nu este îndeplinită condiţia caracterului cert al prejudiciului, întrucât reclamantele trebuia să probeze existenţa unui venit cert şi cuantificabil, în baza căruia să poată fi stabilit un eventual prejudiciu.

Sub acest aspect, este de reţinut că prejudiciul trebuie să fie sigur atât în privinţa existenţei cât şi a posibilităţii de evaluare.

Posibilitatea de evaluare este legată de stabilirea certitudinii prejudiciului viitor.

În speţă este vorba despre un prejudiciu actual, adică un prejudiciu deja produs la data la care s-a pretins repararea lui, care este întotdeauna cert.

Atâta timp cât s-a încălcat dreptul patrimonial conex dreptului de autor al producătorului de înregistrări sonore, prejudiciul este cert, constând în suma de bani pe care ar fi trebuit să o obţină reclamanţii în schimbul folosirii înregistrării sonore în speţă.

Astfel, argumentele de fapt ale recurentei în susţinerea acestui motiv de recurs nu privesc neîndeplinirea în cauză a condiţiei existenţei prejudiciului, ci reprezintă critici referitoare la evaluarea şi dovedirea în concret a cuantumului acestuia.

Prin aceste critici recurenta îşi exprimă nemulţumirea faţă de modalitatea în care instanţa de apel a interpretat probele administrate în cauză pentru a evalua cuantumul prejudiciului, susţinând că ar fi avut în vedere un singur contract încheiat cu un terţ, cu mult anterior producerii faptei ilicite în cauză, fără a exista un caracter constant al veniturilor din folosirea fonogramei în cauză, că a utilizat valoarea contractelor din 2008, fără a face vreun fel de corecţie fiscală sau de altă natură, că nu s-a avut în vedere că plata din acel contract este pentru o anumită durată care nu coincide cu cea de faţă.

Raportat la aceleaşi susţineri, recurenta a invocat şi faptul că hotărârea ar fi nemotivată.

Nu se poate reţine nemotivarea deciziei atacate nici sub acest aspect. Instanţa de apel a argumentat prin raportare la probele administrate în cauză cum a stabilit perioada de 67 de zile, pentru care pârâta datorează despăgubirile, anume perioada de utilizare a creaţiei muzicale în spotul publicitar difuzat în beneficiul pârâtei, şi cum a stabilit câştigul nerealizat de către reclamante pe zi, raportat la cele două contracte din 2008, depuse de către reclamante la dosar. De asemenea, a reţinut caracterul constant al veniturilor prin raportare şi la celelalte două contracte din 2009, reţinute în cadrul raportului de expertiză.

Referitor la susţinerea recurentei că instanţa de apel ar fi utilizat valoarea contractelor din 2008 fără a face vreun fel de corecţie fiscală sau de altă natură, nu rezultă care este dispoziţia legală de drept material încălcată de către instanţa de apel, recurenta nesusţinând că ar fi probat existenţa vreunei uzanţe în acest sens pe piaţa în cauză.

Mai mult, faptul că a fost determinat câştigul nerealizat prin raportare la cele două contracte nu este de natură în sine să afecteze legalitatea deciziei atacate. Pentru stabilirea câştigului nerealizat prin folosirea neautorizată a fonogramei în cauză nici nu era nevoie să se depună contracte cu privire la folosirea fonogramei în cauză cu alte prilejuri, fiind suficient să se depună contracte care să dovedească preţul aceluiaşi tip de utilizare a unor fonograme similare. Recurenta avea posibilitatea să facă la rândul său dovada contrară, ceea ce în speţă nu s-a susţinut.

Pe de altă parte, în recurs nu pot fi formulate, potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ., decât motive de nelegalitate iar nu de netemeinicie a hotărârii atacate.

Raportat la efectul devolutiv al apelului reglementat prin dispoziţiile art. 476 - 478 C. proc. civ., sunt nefondate susţinerile din recurs în sensul că în mod nelegal instanţa ar fi pronunţat o soluţie opusă celei a primei instanţe în baza aceloraşi probe şi susţineri, respectiv apărări ale părţilor.

În ceea ce priveşte motivele de apel, deşi în cadrul acestora au fost invocate şi prevederile referitoare la principiul legalităţii procesului civil şi al rolului activ al instanţei, contrar susţinerilor recurentei, au fost menţionate şi argumente concrete referitoare la interpretarea greşită de către prima instanţă a unor dispoziţii de drept material şi a probelor administrate în cauză, aşa cum rezultă din prezentarea in extenso a acestor motive în decizia atacată, care au fost avute în vedere la pronunţarea deciziei apelate.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obligă pe pârâta S.C. B. S.R.L la plata sumei de 4.761,90 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, conform dovezilor de la filele 126, 127, către reclamanta S.C. A. S.R.L.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe pârâta S.C. B. S.R.L la plata sumei de 4.680,27 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat, conform dovezilor de la filele x, către reclamanta S.C. D. S.R.L, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., raportat la complexitatea cauzei şi activitatea desfăşurată de avocat în această fază procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 123 din data de 27 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă în Dosarul nr. x/2014.

Obligă pe pârâta S.C. B. S.R.L la plata sumei de 4.761,90 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamanta S.C. A. S.R.L.

Obligă pe pârâta S.C. B. S.R.L la plata sumei de 4.680,27 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamanta S.C. D. S.R.L, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 februarie 2019.

Procesat de GGC - NN