Trademark annulment for bad faith upheld; appeal dismissed and registration ordered to be removed from the register

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 28.11.2016, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi Oficiul de Stat Pentru Invenţii şi Mărci solicitând anularea înregistrării mărcii "C." înregistrată sub nr. M2014/007234, cu data de depozit 22.10.2014 şi data de acordare 24.03.2014, pentru clasa 43 - servicii de alimentaţie publică; servicii de cazare temporară, al cărei titular este pârâtul B., precum şi obligarea Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci să radieze marca din Registrul Naţional al Mărcilor - R.N.M., deoarece înregistrarea a fost făcută cu rea-credinţă.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.

Prin Sentinţa civilă nr. 1262/03.11.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., împotriva pârâtului B. şi în contradictoriu cu Oficiul de Stat Pentru Invenţii şi Mărci, s-a dispus anularea înregistrării mărcii individuale combinate "C." nr. 135518, dată de depozit 22.10.2014, s-a dispus radierea acesteia din Registrul Naţional al Mărcilor după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri judecătoreşti şi a fost obligat pârâtul B. la 2200 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 751A/20.06.2018 a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât B., împotriva Sentinţei nr. 1262/03.11.2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. şi cu intimatul-pârât Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, obligând pe apelant la plata cheltuielilor de judecată.

4. Cererea de recurs.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul a susţinut că hotărârea recurată este nelegală, deoarece atât instanţa de apel, cât şi cea a tribunalului, au fost induse în eroare de modul în care reclamanta a încercat să demonstreze faptul că pârâtul, odată cu cesiunea părţilor sociale prin care a renunţat la "orice pretenţie materială", i-ar fi transmis şi dreptul de folosire a mărcii "C." create şi înregistrate de pârât. Astfel, instanţele de fond au aplicat în mod eronat dispoziţiile legale la care au raportat soluţionarea dosarului şi au interpretat greşit atât actul juridic prin care s-a efectuat cesiunea părţilor sociale, cât şi principiul de drept "pacta sunt servanda".

Modalităţile de transmitere şi folosire ale unei mărci sunt limitativ prevăzute de Legea nr. 84/1998, capitolul VII, art. 40 - 44. Niciuna dintre aceste modalităţi de transmitere a mărcii nu se regăseşte în actele încheiate între recurent şi intimată în perioada asocierii de fapt (perioadă în care pârâtul a fost administrator de fapt al A. S.R.L. şi în care a creat semnul/logo-ul şi a găsit numele de "C."), în perioada în care pârâtul a fost administrator şi asociat de drept în A. S.R.L. sau ulterior cesiunii părţilor sociale.

Folosirea numelui ("C.") şi a semnului creat de recurent de către intimată în activitatea sa economică nu presupune nici transmiterea dreptului de folosire a mărcii şi/sau a acestui nume prin cesiunea părţilor sociale şi nici nu are vreo relevanţă raportat la numele comercial al intimatei (A. S.R.L. - nume cu care a fost înscrisă în Registrul Comerţului şi sub care îşi desfăşoară activitatea comercială). Mai mult, interpretarea instanţei de apel nu poate fi subscrisă prevederilor Legii societăţilor nr. 31/1990, Legii nr. 26/1990 privind Registrul Comerţului şi Legii nr. 11/1991 privind concurenţa neloială.

Sintagma "orice pretenţie materială" din textul "acesta înţelegând să renunţe la orice pretenţie materială din partea societăţii sau a lui D.", folosit în contractul de cesiune a părţilor sociale şi Hotărârea asociaţilor nr. 04.07.2014, are aplicabilitate legală doar asupra drepturilor patrimoniale ale asociatului dintr-o societate cu răspundere limitată.

Un alt element de nelegalitate conex celor menţionate mai sus este şi faptul că instanţa a refuzat să se pronunţe asupra apărărilor şi probelor în care s-a arătat în mod nemijlocit că:

- la data cesionarii părţilor sociale cei doi asociaţi au stabilit să continue acelaşi tip de activitate comercială în două locaţii care purtau numele de C. (A. S.R.L. în locaţia din str. x şi pârâtul prin firma nou înfiinţată - E. S.R.L. în locaţia din str. x) dar, este adevărat, fără să se gândească şi anticipeze confuziile create în rândul clienţilor prin folosirea de către două societăţi comerciale distincte a aceluiaşi nume şi a aceleiaşi sigle;

- recurentul-pârât a suportat 50% din costurile deschiderii pub-ului şi a acţionat ca şi administrator de fapt al societăţii de la data la care i-a propus lui D. asocierea în vederea deschiderii unei astfel de afaceri până la data la care a devenit de drept asociat al A. S.R.L.;

- recurentul-pârât a fost singurul care s-a ocupat de promovarea activităţilor pub-ului, de relaţia cu furnizorii, cu partenerii media şi organizarea evenimentelor care aduceau profit societăţii (concerte, piese teatru, stand up comedy etc);

- în paralel cu activitatea desfăşurată în locaţia C. din str. x, recurentul a mai deschis o nouă locaţie care şi-a început activitatea sub alt nume, respectiv F. tocmai pentru a evita o altă confuzie în rândul clienţilor;

- intimata nu a făcut proba faptului că prin înregistrarea mărcii "C." de către recurent, activitatea sa comercială a avut de suferit, că a fost prejudiciaţi în vreun fel sau că a fost scoasă de pe piaţă şi că interesul pârâtului la data înregistrării mărcii a fost unul de a-i face concurenţă neloială. Aceste afirmaţii, preluate în mod eronat de către instanţa de apel, nici nu pot fi probate, deoarece intimata se bucură şi în prezent de un număr foarte mare de clienţi, are cel mai bun vad comercial din Brăila - Centrul Vechi al oraşului, este singura locaţie din Brăila care oferă clienţilor meniul zilei la doar 16 RON etc., aşa cum arată şi pagina de facebook a intimatei;

- intimata nu a arătat care este interesul acesteia, vizavi de radierea mărcii "C." din Registrul Naţional al Mărcilor - R.N.M.

Recurentul a mai arătat că instanţa de apel a aplicat două criterii juridice eronate şi a săvârşit o eroare de drept în ceea ce priveşte aprecierea şi stabilirea relei-credinţe.

Plecând de la aspectul că reaua-credinţă nu este definită şi nu este circumscrisă niciunui text de lege, instanţa s-a raportat la jurisprudenţă şi la cei trei factori cumulativi şi unanim recunoscuţi/folosiţi în stabilirea relei-credinţe la înregistrarea unei mărci: identitatea sau similaritatea între semne care poate genera confuzie, cunoaşterea utilizării unui semn identic sau similar până la confuzie/atingerea adusă terţului, intenţia neloială a celui care a înregistrat marca.

Instanţa de apel a reţinut în mod greşit înregistrarea mărcii nu în scopul legitim şi specific al acesteia, pentru a o folosi în marcarea propriilor produse şi servicii, ci cu rea-credinţă, doar în scopul împiedicării reclamantei de a mai folosi numele de C.

Aceste aprecieri arată că nu s-a luat în considerare faptul că, la data cesiunii părţilor sociale, reclamanta cunoştea şi a fost de acord ca, ulterior, pârâtul să desfăşoare o activitate comercială identică, precum şi ca noua activitate comercială a pârâtului să se desfăşoare într-una din cele două locaţii care poartă numele de C. Mai mult decât atât, administratorul reclamantei a spus că va schimba numele pub-ului, i-a cesionat pârâtului contractul de închiriere al locaţiei C. din str. x şi i-a vândut acestuia tot stocul de marfă pentru a-şi putea desfăşura activitatea începând cu ziua imediat următoare retragerii din firmă.

Aceste împrejurări indică tocmai intenţia loială a recurentului şi comportamentul său transparent faţă de intimată şi fostul asociat, neexistând vreun indiciu care ar putea fi dedus şi interpretat de către instanţa de apel din circumstanţele obiective reţinute prin interpretarea probelor administrate şi care ar fi putut conduce în mod nemijlocit la stabilirea relei-credinţe în înregistrarea mărcii.

De altfel, reaua-credinţă cerută pentru a determina anularea unei mărci are semnificaţia juridică a atitudinii subiective a persoanei care acţionează conştient şi urmăreşte crearea unei confuzii în domeniul în care activează, urmărind prejudicierea unui concurent din acest domeniu.

Recurentul a subliniat şi faptul că, în prezent, recurentul este unica persoana care foloseşte semnul şi marca "C." (la adresa str. x, Brăila) şi dacă decizia de anulare a mărcii ar rămâne validă, recurentul ar fi nevoit să înregistreze din nou marca.

5. Procedura derulată în recurs.

S-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii recursului declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei civile nr. 751A din 20.06.2018 pronunţată în Dosarul nr. x/2015 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus, în termen legal, întâmpinare prin care, în principal, a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, în raport de prevederile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. coroborate cu art. 88 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 şi, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului pârâtului.

Recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului, înlăturarea apărărilor intimatei-reclamante şi admiterea recursului.

Părţile nu şi-au exprimat toate acordul ca recursul, în cazul în care ar fi admisibil în principiu, să fie soluţionat de către completul de filtru prevăzut la art. 493 C. proc. civ.

Asupra verificării motivelor de casare, prevăzute de art. 488 C. proc. civ., s-au constatat următoarele:

Recursul a fost motivat conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ.

Motivele de recurs depuse nu au fost încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.

În urma verificărilor, s-a constatat că motivele promovate ar putea fi încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind încălcarea sau aplicarea greşită de către instanţa de apel a normelor de drept material; deşi aparent privesc chestiuni ce ţin de aprecierea materialului probator administrat în cauză, raportorul arată că Înalta Curte, conform unei jurisprudenţe constante (ca de exemplu Decizia nr. 1528/2017, Decizia nr. 1860/2016, etc.) analizează criticile de această natură în legătură cu aplicarea criteriilor Curţii de la Luxemburg de către instanţa de apel privind condiţiile anulării pentru înregistrarea mărcii cu rea-credinţă, ţinând cont de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formată în interpretarea regulamentului privind marca comunitară şi a directivei vizând armonizarea legislaţiilor naţionale referitoare la mărci.

Prin încheierea din data de 1 februarie 2019 s-a admis în principiu recursul declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 751/A din 20 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

6. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Analizând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor legale şi a celor reţinute în raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce urmează:

Motivele de recurs invocate de recurentă vizează nemulţumirile recurentului pârât privind modul în care instanţa de apel ar fi interpretat actul juridic dedus judecăţii, act prin care s-a efectuat cesiunea părţilor sociale, precum şi principiul pacta sunt servanda, respectiv, modul de aplicare a dispoziţiilor din Legea 84/1998.

Criticile formulate, circumscrise motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite.

Susţinerile recurentului-pârât privind aplicarea greşită a legii pornesc de la premisa că instanţa de apel - ca, de altfel, şi prima instanţă - ar fi reţinut împrejurarea că, odată cu cesiunea părţilor sociale prin care pârâtul a renunţat la "orice pretenţie materială", s-ar fi transmis intimatei - reclamante dreptul de folosire a mărcii "C.", înregistrată de către pârât.

Or, această premisă este eronată, întrucât un asemenea considerent nu se regăseşte în hotărârile instanţelor de fond din cauză.

Referirea la Contractul de cesiune nr. x/4.07.2014, prin care pârâtul a cesionat în favoarea asociatului D. părţile sociale deţinute la societatea reclamantă, a fost făcută de prima instanţă în contextul apărărilor pârâtului, întemeiate şi pe actul juridic în discuţie.

Astfel, tribunalul a apreciat ca lipsită de relevanţă apărarea pârâtului referitoare la contribuţia sa în cadrul societăţii reclamante, din moment ce toate drepturile dobândite în activitatea comercială aparţin reclamantei, iar singurul mod în care implicarea asociatului în activitatea societăţii poate fi generator de beneficii pentru acesta este recunoaşterea din partea societăţii a unor categorii de drepturi, cu prilejul cesionării părţilor sociale.

Or, sub acest aspect, care era vizat şi de cea de-a doua apărare a pârâtului, tribunalul a constatat că prin acel contract de cesiune nu s-a recunoscut pârâtului vreun drept la înregistrarea şi folosirea mărcii "C.", folosită anterior în activitatea reclamantei, dimpotrivă, pârâtul renunţând la orice pretenţii materiale din partea societăţii sau a asociatului acesteia.

În considerentele deciziei de apel, s-a arătat doar că este relevant faptul că, la momentul cesiunii părţilor sociale, pârâtul a renunţat la orice pretenţie din partea societăţii, ceea ce înseamnă că instanţa de apel a confirmat analiza primei instanţe pe acest aspect, în contextul motivului de apel decurgând din inexistenţa unui drept la folosirea mărcii la data despărţirii asociaţilor şi a semnării contractului de cesiune.

În considerentele ambelor instanţe de fond, redate anterior, nu s-a reţinut, astfel, ceea ce se pretinde prin motivele de recurs, anume transmiterea de către pârât către reclamantă a unui drept la folosirea mărcii, la momentul cesiunii părţilor sociale.

În realitate, astfel cum s-a arătat mai sus, tribunalul a făcut referire la contractul de cesiune în discuţie pentru a înlătura apărările pârâtului, considerând, pe de o parte, că o eventuală desocotire a foştilor asociaţi decurgând din implicarea unuia dintre ei în activitatea societăţii ar fi trebuit reflectată în actul juridic respectiv, ceea ce nu s-a întâmplat, iar, pe de altă parte, că actul juridic nu probează o recunoaştere în favoarea pârâtului a unui drept la înregistrarea şi folosirea mărcii "C.".

În acest context, nu pot fi primite susţinerile recurentului-pârât vizând interpretarea greşită a clauzelor contractului de cesiune a părţilor sociale ori a principiului forţei obligatorii a contractelor.

Cât priveşte modul de aplicare a dispoziţiilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 referitoare la reaua-credinţă ca motiv de anulare a înregistrării unei mărci, se constată că susţinerile recurentului nu relevă vreo încălcare de către instanţa de apel a acestor dispoziţii.

Ambele instanţe de fond au reţinut criterii jurisprudenţiale de apreciere a relei-credinţe, respectiv factori cumulativi care pot fi deosebit de relevanţi pentru indicarea existenţei relei-credinţe la înregistrarea unei mărci: împrejurarea că titularul cererii de înregistrare are sau trebuie să aibă cunoştinţă de faptul că un terţ utilizează un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar, cât şi intenţia frauduloasă de a împiedica terţul să folosească în continuare semnul respectiv, care se situează dincolo de limitele uzanţelor comerciale cinstite.

Este de precizat că, astfel cum s-a arătat prin raportul întocmit în cursul procedurii de filtrare a recursului, ce a stat la baza admiterii în principiu a recursului de către completul de filtru, motivele vizând modul de aplicare de către instanţa de apel a criteriilor relevante pentru aprecierea atitudinii subiective la data înregistrării mărcii se subsumează unor critici de nelegalitate, evaluarea modului în care instanţa de apel s-a raportat la diferiţi factori consideraţi relevanţi interesând, în limitele cererii de recurs, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la înregistrarea mărcii cu rea-credinţă.

În măsura în care se constată, însă, o corectă fundamentare a concluziei formulate, nu este posibilă reaprecierea de către această instanţă de control judiciar a situaţiei de fapt ori a probelor administrate, care ar exceda cazurile de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ., deoarece interesează temeinicia, şi nu legalitatea hotărârii.

Prin motivele de recurs, s-a susţinut că instanţa de apel ar fi aplicat două criterii eronate şi a săvârşit o eroare de drept în ceea ce priveşte aprecierea şi stabilirea relei-credinţe. Cu toate acestea, se constată că, în fapt, criticile vizează exclusiv constatarea referitoare la intenţia neloială, respectiv aprecierea relei-credinţe prin prisma unuia dintre factorii consideraţi a fi relevanţi în cauză şi care trebuie întruniţi în mod cumulativ.

Întrunirea în speţă a primilor doi factori, astfel cum a fost reţinută prin hotărârea primei instanţe şi confirmată prin decizia recurată, nu a fost contestată de către recurent, în special împrejurarea că semnul înregistrat ca marcă a fost utilizat prima dată de către reclamantă în activitatea sa economică începând cu luna septembrie 2012, când a deschis în oraşul Brăila, str. x, un punct de lucru cu specific alimentaţie publică sub denumirea C.

În ceea ce priveşte intenţia frauduloasă a celui care a înregistrat marca, acesta este un factor subiectiv care trebuie determinat prin raportare la circumstanţe obiective, care trebuie probate ca atare. Din acestea se deduce elementul subiectiv al intenţiei neloiale, deoarece aceste element subiectiv nu poate fi dovedit, de regulă, în mod direct, întrucât ţine de voinţa internă a unei persoane.

Recurentul a reproşat instanţei de apel neluarea în considerare a mai multor împrejurări, care ar fi condus-o la concluzia inexistenţei unei intenţii neloiale, în sensul că înregistrarea mărcii a avut drept scop folosirea semnului pentru marcarea propriilor produse şi servicii.

În esenţă, recurentul-pârât a reiterat că, la data cesionării părţilor sociale către celălalt asociat al reclamantei, foştii asociaţi au stabilit să continue acelaşi tip de activitate în două locaţii care purtau numele de C. şi, mai mult, administratorul reclamantei a promis că va schimba numele pub-ului său, recurentul subliniind, totodată, contribuţia sa în cadrul societăţii reclamante, anterior şi ulterior deschiderii localului ce a funcţionat sub denumirea C. Din aceste susţineri, reiese că pârâtul s-a socotit îndreptăţit să înregistreze marca în nume propriu.

În ceea ce priveşte convenţia părţilor, instanţele de fond nu au reţinut ca fiind probată susţinerea referitoare la promisiunea administratorului de schimbare a denumirii localului în care reclamanta continua să funcţioneze, iar în recurs nu este admisibilă reaprecierea probatoriilor administrate, operaţiune incompatibilă cu atribuţiile acestei instanţe de control judiciar.

Or, atare angajament al fostului asociat al pârâtului reprezintă elementul esenţial al raţionamentului pârâtului, fără de care pretinsa înţelegere a foştilor asociaţi în privinţa desfăşurării aceleiaşi activităţi în două localuri cu aceeaşi denumire înseamnă doar un acord asupra folosirii concomitente a semnului "C.", cu funcţia de marcă, de către societatea reclamantă şi societatea nou-înfiinţată de pârât.

Drept urmare, în contextul nedovedirii asumării de către reclamantă a schimbării denumirii localului, dar al existenţei unui acord asupra folosirii în continuare a semnului de către reclamantă, potrivit susţinerilor pârâtului, înregistrarea semnului ca marcă, cu consecinţa dobândirii exclusivităţii folosirii semnului, denotă intenţia neloială a pârâtului de obligare a reclamantei la încetarea folosirii semnului, în pofida acordului încheiat. Acest rezultat a fost atins, de altfel, ca urmare a aproprierii semnului de către pârât şi a recurgerii acestuia la plângere penală, împrejurare relevantă, reţinută ca atare prin decizia recurată.

Cât priveşte legitimitatea înregistrării mărcii în nume propriu, recurentul consideră că decurge din contribuţia sa la desfăşurarea activităţii localului ce a funcţionat sub denumirea C., ca administrator de fapt şi, ulterior, ca asociat al societăţii reclamante.

Această împrejurare a fost analizată în hotărârea primei instanţe, în sensul că este nerelevantă în recunoaşterea vreunui drept exclusiv al pârâtului la înregistrarea mărcii, în condiţiile în care reclamanta este cea care a utilizat semnul în mod efectiv. Contrar susţinerilor recurentului, şi în decizia de apel s-a făcut referire la acelaşi aspect, confirmându-se aprecierea tribunalului.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a apreciat în mod corespunzător relevanţa activităţii pârâtului prestate în cadrul societăţii reclamante, în legătură cu semnul în discuţie, pornind de la premisa că folosirea unui semn cu funcţia de marcă presupune utilizarea semnului în desfăşurarea unei activităţi comerciale, una dintre funcţiile esenţiale ale mărcii fiind aceea de a distinge produsele sau serviciile comerciantului de cele ale altor comercianţi.

Pârâtul nu a susţinut că ar fi utilizat semnul în cadrul unei activităţi comerciale proprii, anterior folosirii semnului de către societatea reclamantă şi nu a contestat, după cum s-a arătat, folosirea de către aceasta din urmă.

Relaţiile profesionale dintre pârât şi societatea reclamantă, în perioada în care acesta a avut calitatea de asociat şi chiar în perioada în care pârâtul s-a implicat în fapt în activitatea comercială a societăţii reclamante, implică obligaţia de loialitate a asociaţilor, derivată din principiul bunei - credinţe, ce include şi obligaţia de neconcurenţă, prevăzută în mod expres de art. 1903 C. civ.

Această obligaţie operează şi în cazul foştilor asociaţi, după încetarea asocierii, în sensul de a nu încheia acte juridice păgubitoare pentru societate, profitând de vechiul statut, de informaţiile şi de cunoştinţele acumulate în calitate de asociat ori de elemente ale fondului de comerţ, precum clientela, în măsura în care obligaţia a fost asumată ca atare prin înţelegerea părţilor, cel puţin la momentul încetării asocierii şi în condiţiile stabilite de comun acord.

Apărarea constantă a pârâtului pe parcursul întregii judecăţi, anume existenţa unei înţelegeri a foştilor asociaţi pentru desfăşurarea aceleiaşi activităţi în localurile ce au aparţinut societăţii reclamante şi care purtau aceeaşi denumire C., în contextul în care nu a dovedit acceptul reclamantei pentru schimbarea ulterioară a denumirii propriului local, denotă tocmai reprezentarea pe care pârâtul a avut-o cu privire la folosirea în continuare a denumirii de către reclamantă, simultan cu folosirea aceluiaşi semn şi de către pârât.

Or, formularea de către pârât a cererii de înregistrare a mărcii pe numele său, cu consecinţa dobândirii unui drept exclusiv asupra semnului, atestă încălcarea deliberată a obligaţiei de neconcurenţă pe care şi-a asumat-o în mod conştient la data încetării asocierii.

Contrar susţinerilor recurentului, înregistrarea mărcii pe numele său a reprezentat un act păgubitor pentru reclamantă, cât timp aceasta ar fi urmat să înceteze folosirea semnului, fără voia sa, dacă pârâtul nu i-ar fi permis utilizarea semnului în continuare ori ar fi impus condiţii incompatibile cu relaţiile stabilite de comun acord până la acel moment.

Împrejurarea că reclamanta nu a mai funcţionat sub denumirea de C. nu este relevantă, astfel cum s-a arătat, în mod corect, prin decizia recurată, din moment ce a intervenit abia după înregistrarea mărcii şi formularea plângerii penale împotriva reclamantei. Încetarea folosirii semnului a avut drept scop, în contextul menţionat, evitarea sau diminuarea prejudiciului creat în situaţia în care plângerea penală ori litigiul civil de faţă s-ar fi tranşat de o manieră defavorabilă reclamantei.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a valorificat în mod corect factorii relevanţi pentru determinarea în cauză a atitudinii subiective a pârâtului la data cererii de înregistrare a mărcii, susţinerile recurentului pe acest aspect nefiind fondate.

Pentru aceste considerente, se va respinge recursul declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 751/A din 20 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

În ceea ce priveşte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, se va avea în vedere art. 451 alin. (2) C. proc. civ., care stabileşte posibilitatea instanţei, chiar şi din oficiu, de a reduce motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama de circumstanţele cauzei.

Astfel, instanţa consideră că, raportat la valoarea şi complexitatea cauzei, iar, pe de altă parte, la activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei care a fost soluţionată la primul termen de judecată după admisibilitatea în principiu a recursului, cuantumul cheltuielilor de judecată solicitat de intimata reclamantă S.C. A. S.R.L. se impune a fi redus la 2100 RON.

Aşadar, va obliga pe recurentul-pârât B. la plata sumei de 2100 RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în favoarea intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 751/A din 20 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurentul-pârât B. la plata sumei de 2100 RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în favoarea intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 februarie 2019.

Procesat de GGC - NN