Whether concurrent parental negligence mandates proportional reduction of moral damages awardable by insurer for minor's injury

Deliberând, asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:

1. Hotărârea instanţei de apel

Prin Decizia civilă nr. 151/A din data de 12 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a fost admis apelul formulat de reclamantul A. în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al minorelor B. şi C.

A fost admis apelul formulat de pârâţii Biroul Naţional "Carte Verde" din Franţa şi D. din Franţa prin mandatar legal Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România.

A fost schimbată în parte hotărârea apelată, în sensul că a fost majorată suma datorată minorei B. la 200.000 euro echivalent în RON la data executării.

A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D. din Franţa şi a fost obligat pârâtul Biroul Naţional "Carte Verde" din Franţa prin mandatar legal Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România la plata sumei de 200.000 euro echivalent în RON la data executării, cu titlu de daune morale către minora B., a sumei de 25.000 RON cu titlu de daune morale către minora C. şi la plata sumei de 25.000 RON cu titlu de daune morale şi a sumei de 334,5 RON cu titlu de daune materiale către reclamantul A.

A fost menţinută în rest hotărârea apelată.

2. Recursul

2.1. Motive

Pârâtul Biroul Naţional "Carte Verde" din Franţa prin Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a declarat recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a formulat următoarele critici:

Curtea de Apel a încălcat/nesocotit prevederile art. 1371 C. civ., art. 49 din Legea nr. 136/1995 şi art. 27 pct. 1 lit. c) din Norma A.S.F. nr. 23/2014 şi a interpretat greşit aceste dispoziţii legale prin aceea că nu a redus despăgubirea cuvenită cu titlu de daune morale reclamantei minore B. proporţional cu gradul de vinovăţie în producerea/agravarea/neevitarea consecinţelor evenimentului rutier de 50% reţinut în sarcina intervenientului forţat E. şi, respectiv în sarcina reclamantului A.

În considerentele hotărârii - la pagina 19 - Curtea precizează următoarele: "Cu privire la aspectul culpei în producerea accidentului de circulaţie datorat lipsei purtării centurii de siguranţă de către minore, Curtea constată că acest aspect a fost analizat în mod corespunzător de către instanţa de fond, care a avut în vedere criteriul culpei reclamantului A. şi a acordat sume mult diminuate faţă de cele solicitate pentru acest reclamant.

În acelaşi timp, Curtea constată că în ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate minorei B., culpa respectivă nu poate avea repercusiuni, căci minorei nu i se poate reţine o răspundere penală sau civilă sub acest aspect."

Rezultă că, deşi instanţa de apel a menţinut soluţia fondului în sensul reţinerii culpei comune egale a reclamantului A. în producerea/agravarea/neevitarea consecinţelor accidentului faţă de fiica sa minoră, a apreciat că această vinovăţie a părintelui nu este de natură să determine diminuarea despăgubirii cuvenite reclamantei B. întrucât minora însăşi nu poartă nicio răspundere (penală/civilă) pentru fapta neglijentă/conduita culpabilă a tatălui său.

Or - prin obligarea recurentului la plata despăgubirii în cuantum de 200.000 euro apreciată de instanţă de apel ca fiind cuvenită reclamantei B. pentru întreg prejudiciul moral suferit, fără ca această sumă să fie pusă în sarcina recurentului într-un cuantum diminuat de 100.000 euro, adică în limita gradului de culpă (50%) reţinut de instanţa de fond în sarcina intervenientului forţat (singura persoană pentru care recurentul are obligaţia legală de a acoperi prejudiciul) - este indubitabil că au fost încălcate/greşit interpretate dispoziţiile art. 1371 alin. (2) C. civ., prin raportare la prevederile art. 1371 alin. (1) C. civ. (reiterate şi în cuprinsul art. 28 din Norma A.S.F. nr. 23/2014), dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 136/1995 şi respectiv prevederile art. 27 pct. 1 lit. c) din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Din formularea textelor mai sus enunţate rezulta cu evidenta ca legiuitorul a instituit principiul răspunderii autorului faptei ilicite (implicit Asigurătorului RCA/Biroului Naţional Carte-Verde ce răspund pentru acesta atunci când fapta ilicită este un accident rutier - ca în cazul de faţă) doar proporţional cu gradul său de culpă în producerea pagubei create prin fapta sa delictuală - ceea ce înseamnă că recurentul nu avea obligaţia legală de a acoperi şi acea parte din prejudiciu cauzată reclamantei minore B. prin fapta culpabilă a tatălui său A., care a omis să îşi asigure fiica în centura de siguranţă, şi prin aceasta a contribuit esenţial la producerea/agravarea/neevitarea urmărilor accidentului faţă de copilul minor aflat în grija lui.

Pentru reducerea cu 50% a despăgubirilor puse în sarcina recurentului nu era necesar să se reţină o culpă şi/sau o răspundere a victimei minore însăşi, fiind suficient să se constate vinovăţia tatălui acesteia - vinovăţie ce a fost de altfel reţinută de instanţa de fond şi menţinută subsecvent inclusiv prin hotărârea instanţei de apel.

Câtă vreme suntem în cazul unei pagube produse reclamantei minore B. din culpa comună egală a intervenientului forţat (şofer vinovat pentru care recurentul are obligaţia de a răspunde patrimonial) şi a reclamantului A. (terţă persoană pentru care recurentul nu are obligaţia de a răspunde patrimonial), este cert că instanţa de apel a greşit atunci când a dispus obligarea recurentului la plata întregii despăgubiri de 200.000 euro apreciată ca fiind cuvenită victimei minore - soluţia corectă fiind cea de obligare a recurentului doar la plata fracţiei de 1/2 din despăgubirea cuvenită lui B.

Din această perspectivă, motivarea Curţii este parţial contradictorie, întrucât atunci când a fost vorba de cealaltă reclamantă minoră Curtea nu a mai aplicat acelaşi principiu şi a menţinut despăgubirea de 25.000 RON (acordată de către instanţa de fond în considerarea culpei concurente de 50% a tatălui ei). Or, mergând pe raţionamentul Curţii potrivit căruia câtimea despăgubirilor cuvenite fiicelor minore neasigurate cu centuri de siguranţă nu trebuie să fie influenţată de culpa tatălui lor - ar fi trebuit admis apelul acestei reclamante şi dublată dezdăunarea primită de C. la fondul cauzei.

Că instanţa de apel nu a avut în vedere gradul de culpă de 50% a părintelui atunci când a cuantificat despăgubirea acordată fiicei sale minore rezultă fără putinţă de tăgadă din faptul că suma de 200.000 euro reprezintă peste jumătate din valoarea de 300.000 euro pretinsă pentru reclamanta B. În ipoteza în care Curtea ar fi luat în calcul procentul de culpă de 50% mai sus indicat, este cert că dezdăunarea cuvenită minorei B. nu ar fi putut depăşi un maxim de 150.000 euro, cel mult jumătate din suma cerută.

2.2. Analiza recursului

Recursul nu este întemeiat şi va fi respins pentru următoarele considerente:

În opinia recurentului, instanţa superioară de fond a nesocotit şi interpretat greşit prevederile art. 1371 alin. (2) C. civ., art. 49 din Legea nr. 136/1995 şi art. 27 pct. 1 lit. c) din Norma ASF nr. 23/2014 atunci când a acordat reclamantei B. suma de 200.000 euro, cu titlu de daune morale, urmare a vătămării suferite în accidentul rutier produs în 23 mai 2015. Aceasta deoarece, la acordarea sumei arătate - care depăşeşte 50% din cât s-a solicitat prin cererea introductivă de instanţă - nu s-a ţinut cont de culpa concurentă a tatălui victimei la producerea prejudiciului suferit, egală cu cea a şoferului pentru care recurentul este ţinut să răspundă.

Opinia recurentului nu poate fi primită.

Într-adevăr, este de necontestat culpa tatălui minorei B. în producerea consecinţelor accidentului auto provocat de E. - vătămarea corporală a minorei, în prezent încadrată în gradul de handicap "grav cu asistent personal", conform Certificatului nr. x din 8 februarie 2018 emis de Consiliul Judeţean Timiş, Comisia pentru Protecţia Copilului - prin aceea că nu i-a ataşat acesteia centura de siguranţă. În acelaşi timp, cum sentinţa prin care s-a stabilit un nivel de 50% al culpei tatălui minorei nu a fost apelată, acest aspect a intrat în puterea lucrului judecat.

Conform art. 1371 C. civ., în cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o [alin. (1)]. Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta săvârşită de autor, cu intenţie sau din culpă, cât şi forţa majoră, cazul fortuit ori fapta terţului pentru care autorul nu este obligat să răspundă [alin. (2)].

La rândul său, art. 49 din Legea nr. 136/1995, în vigoare la data declanşării litigiului, prevede că asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum şi tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, în conformitate cu: a) legislaţia în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul şi cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislaţia respectivă şi cel prevăzut în contractul de asigurare; b) legislaţia românească în vigoare, în cazul în care persoanele păgubite sunt cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, în timpul unei călătorii ce leagă direct două teritorii în care este valabil tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, dacă nu există birou naţional pe teritoriul traversat în care s-a produs accidentul.

În fine, art. 27 pct. 1 lit. c) din Norma A.S.F. privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vigoare la data declanşării litigiului, arată că asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru cazurile în care proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului vinovat nu are răspundere civilă, dacă accidentul a fost produs (…) din culpa exclusivă a unei terţe persoane, cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 26 alin. (2) pct. 5.

Înalta Curte observă că, niciunul dintre textele pretins încălcate de către instanţa de apel nu impune ca, în ipoteza dată - a culpei comune în producerea prejudiciului -, însăşi suma solicitată prin cererea de chemare în judecată să fie redusă corespunzător culpei terţei persoane.

În alte cuvinte, textele menţionate permit interpretarea, până la precizarea contrară din partea reclamantului, în respectarea principiului disponibilităţii, că suma pretinsă prin cererea de chemare în judecată cu titlu de daune morale este considerată încă de la început ca fiind corespunzătoare numai părţii de prejudiciu pe care a pricinuit-o autorul accidentului pentru care societatea de asigurare este ţinută să răspundă.

Cum nu s-a probat contrariul celor enunţate, respectiv faptul că suma de 300.000 euro pretinsă ar fi datorată de ambii autori ai prejudiciului suferit de B., Înalta Curte consideră că instanţa de apel nu a pronunţat o soluţie cu încălcarea prevederilor legale ce au constituit temeiul de drept al prezentei acţiuni, atunci când a majorat cuantumul despăgubirilor morale datorate minorei la 200.000 euro. Cu această interpretare a putut fi apreciată ca fiind corectă şi motivarea instanţei de apel care a reţinut că "Curtea constată că în ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate minorei B., culpa respectivă nu poate avea repercusiuni, căci minorei nu i se poate reţine o răspundere penală sau civilă sub acest aspect."

Având în vedere cele mai sus arătate, criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat.

În raport de dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimaţii-reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Biroul Naţional "Carte Verde" din Franţa prin Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România împotriva Deciziei civile nr. 151/A din data de 12 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Obligă pe recurentul-pârât la plata sumei de 4.956 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - NN