Parents’ spina bifida malpractice claim rejected; appeal unfounded, costs awarded to clinic.

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la data de 13 septembrie 2010, pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii C. şi SC D. SRL şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să îi oblige pe pârâţi la plata sumei de 500.000 euro în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a erorilor profesionale săvârşite în exercitarea actului medical. Au solicitat, totodată, obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În fapt, reclamanta a arătat că, fiind însărcinată, a decis să efectueze, pe lângă analizele recomandate de medicul ginecolog, şi o ecografie, alegând în acest sens Centrul Medical D., în cadrul căruia pârâtul C. activa ca medic.

Rezultatul cuprins în raportul medical atesta o sarcină normală, fiindu-i recomandat să revină pentru o ecografie cu morfologie fetală după vârsta de 22 - 23 săptămâni a fătului. La data de 10 aprilie 2008, reclamanta a revenit pentru ecografia cu morfologie fetală, în urma căreia a fost asigurată că fătul este sănătos, normal dezvoltat, fiind întocmit şi un raport ecografic în care s-a consemnat că toţi parametrii sunt în limite normale.

Reclamanta a arătat că au fost repetate toate analizele recomandate de medicul ginecolog, iar la data de 11 iunie 2008, a fost programată pentru ultima ecografie la acelaşi centru medical, de această dată la dr. E., ecografie în timpul căreia s-a constatat o dilatare asimetrică a ventriculilor cerebrali.

În continuare, reclamanta a arătat că a fost rechemată pentru o nouă analiză ecografică, fiind cerute părerile mai multor medici care au ajuns însă la concluzia ca sarcina este normală. În noaptea de 15 spre 16 iulie 2008, reclamanta a fost internată la Spitalul Municipal, secţia Urgenţe, iar la naştere s-a constatat că bebeluşul prezenta o rană întinsă pe jumătate de spate, piciorul stâng malformat şi picioarele întinse la 90 de grade faţă de trunchi.

În prezentarea amănunţită a evoluţiei medicale, reclamanţii au mai arătat că la Spitalul Marie Curie au aflat pentru prima data diagnosticul copilului - mielomeningocel lombosacral deschis 6x6 cm, cea mai gravă formă de spina bifida, bebeluşul fiind supus mai multor intervenţii chirurgicale.

Reclamanţii au expus toate disfuncţiile şi complicaţiile pe care malformaţia le-a determinat, precizând că a fost început un program complex de recuperare.

Prin Decizia nr. 1008 din 23 septembrie 2009, Comisia de disciplină a Colegiului Medicilor Bucureşti a constatat efectuarea cu superficialitate a ecografiilor, pârâtul C. fiind sancţionat cu mustrare şi obligarea la efectuarea unui curs de ecografie de o lună.

Reclamanţii au apreciat că fapta ilicită a pârâtului C. decurge din încălcarea obligaţiei de informare, ce a avut drept consecinţă pierderea unei şanse care ar fi putut consta în adoptarea unei decizii mai avantajoase în plan terapeutic, împiedicându-i pe părinţi să se pregătească psihic pentru a îngriji un copil cu handicap. Cât priveşte condiţia vinovăţiei, reclamanţii consideră că aceasta este pe deplin dovedită, având în vedere masurile dispuse prin Decizia nr. 1008 din 23 septembrie 2009 a Colegiului Medicilor.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 642 din Legea nr. 95/2006, art. 998 - 999 şi art. 1000 alin. (3) C. civ.

La termenul de judecată din data de 8 decembrie 2010, reclamanţii au precizat că valoarea pretenţiilor este de 1.075.000 RON, iar în privinţa cadrului procesual au arătat că înţeleg să se judece în contradictoriu şi cu pârâta E., expunând aceleaşi motive de fapt şi de drept.

Prin Sentinţa civilă nr. 7725 din 25 mai 2011, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

După înregistrarea cauzei pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 1 iunie 2012, pârâtul C. a formulat cerere de chemare în garanţie a F. SA şi SC G. SA; acestea, la rândul lor, au formulat întâmpinări prin care au invocat excepţii procesuale şi apărări de fond.

2. Prin Sentinţa civilă nr. 1382 din 19 noiembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea, a respins cererea de chemare în garanţie ca rămasă fără obiect şi a obligat pe pârâtul C. la plata sumei de 2.000 RON (onorariu de avocat, redus parţial) cu titlu de cheltuieli de judecată către chemata în garanţie SC G. SA.

Instanţa de fond a reţinut că reclamanţii au solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, susţinând că aceştia au efectuat în mod defectuos ecografii de sarcină, nu au vizualizat malformaţiile care afectau fătul şi au încălcat obligaţia de informare a reclamanţilor prin omisiunea diagnosticării.

Indicând ca temei legal dispoziţiile art. 642 din Legea nr. 95/2006 coroborate cu art. 998 - 999 C. civ., reclamanţii au apreciat că fapta ilicită a pârâtului C. decurge din încălcarea obligaţiei de informare, ce a avut drept consecinţă pierderea unei şanse care ar fi putut consta în adoptarea unei decizii mai avantajoase în plan terapeutic, împiedicându-i pe părinţi să se pregătească psihic pentru a îngriji un copil cu handicap.

Tribunalul a reţinut că reclamanta A. a fost examinată ecografic de către dr. C. la Clinica D. în a 17-a şi a 25-a săptămână de sarcină, consemnările medicului evidenţiind o sarcină morfologic normală. De asemenea, reclamanta a fost examinată ecografic în ultimul trimestru de sarcină, la data de 11 iunie 2008, de către pârâta dr. E. care a observat o dilatare asimetrică a ventriculilor cerebrali, chemând-o pe reclamanta la un nou control, însă nici investigaţiile următoare ale altor medici nu au revelat o malformaţie. Cu toate acestea, reclamanta a dat naştere unui copil plurimalformat, malformaţii care au generat numeroase complicaţii.

Comisia de disciplină a Colegiului Medicilor Bucureşti, prin Decizia nr. 1008 din 23 septembrie 2009, a constatat efectuarea cu superficialitate de către pârâtul dr. C. a ecografiilor, sancţionându-l. Comisia superioară de disciplină a admis însă contestaţia dr. C. şi, prin Decizia nr. 85 din 15 iulie 2011, a anulat în tot decizia anterioară, concluzionând că faptele reclamate nu au constituit abatere de la buna practică medicală. S-a reţinut că pacienta se încadra în procentul în care anomaliile care ar fi condus la diagnosticul de spina bifida aperta nu erau evidenţiate.

Având în vedere specificul litigiului, tribunalul a dispus efectuarea unei expertize medico-legale, cu obiective numeroase, care vizau analiza conduitei profesionale a medicilor în legătură cu ecografiile efectuate.

De asemenea, întrucât expertiza medico-legală este o probă cu un regim propriu de administrare, reglementat prin O.G. nr. 1/2000, tribunalul a înaintat Comisiei superioare medico-legale prima expertiză efectuată în cauză, împreună cu expertizele extrajudiciare.

Comisia superioară medico-legală a răspuns celor 13 obiective stabilite, formulând concluzii proprii pe baza documentelor medicale înaintate. S-a menţionat că la examinarea din 10 aprilie 2008 dimensiunea de 10,6 mm a cornului posterior a ventriculului lateral unilateral nu este considerată ca fiind sugestivă pentru spina bifida, nefiind considerată patologică în 100% din cazuri. La examinarea din 11 iunie 2008, a reieşit o asimetrie ventriculară care nu este specifică spinei bifida deschisă. Comisia a concluzionat că nu a fost încălcat protocolul de efectuare a examenului ecografic, nu au fost elemente medicale ignorate şi că nu poate afirma că se putea pune diagnosticul de spina bifida. Pe de alta parte, nu a rezultat că reclamanta a efectuat şi alte teste - triplu test, amniocenteză - la recomandarea medicului curant, care ar fi putut permite o mai bună apreciere asupra stării de sănătate a fătului.

Faţă de concluziile forului superior în domeniul expertizei medico-legale, opinia tribunalului a fost în sensul că faptele pârâţilor nu pot fi apreciate ca fiind erori medicale. Aceste concluzii se coroborează cu cele reţinute de Comisia superioară de disciplină care a admis contestaţia dr. C., reţinând că pacienta se încadra în procentul în care anomaliile care ar fi condus la diagnosticul de spina bifida aperta nu erau evidenţiate. Totodată, tribunalul a avut în vedere şi faptul că pârâta dr. E. a recomandat o ecografie de a doua opinie, reclamanta însăşi arătând că a fost consultată de mai mulţi medici, care însă nu au observat anomalii. Prin urmare, instanţa a constatat ca opiniile specialiştilor cu atribuţii de control concordă în sensul că nu se poate reţine existenţa unui malpraxis.

În consecinţă, tribunalul a apreciat că nu se mai impune analiza aspectelor invocate de reclamanţi referitoare la adoptarea unei decizii mai avantajoase în plan terapeutic şi posibilitatea unui avort terapeutic. Reţinându-se că nu s-a făcut dovada elementelor răspunderii civile delictuale în privinţa niciunuia dintre pârâţi, respectiv a faptei ilicite şi a vinovatei, tribunalul a concluzionat că acţiunea reclamanţilor nu poate fi admisă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B..

3. Prin Decizia civilă nr. 527/A din 5 iulie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat, a schimbat sentinţa apelată în sensul că a admis în parte acţiunea şi a dispus obligarea pârâţilor C. şi SC D. SRL, în solidar, la plata sumei de 85.000 euro daune morale către reclamanţi.

Totodată, instanţa de apel a admis cererea de chemare în garanţie a SC G. SA şi, în consecinţă, a dispus obligarea chematei în garanţie să plătească pârâtului C. suma de 62.000 euro în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând suma asigurată prin poliţa de asigurare de răspundere profesională seria x nr. x din data de 27 martie 2007.

Acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta E. a fost respinsă, ca neîntemeiată.

S-a dispus şi respingerea cererii de chemare în garanţie a SC H. SA.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Fapta ilicită pentru care apelanţii-reclamanţi au solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a intimaţilor-pârâţi C. şi E. ar decurge din încălcarea obligaţiei de informare, ce a avut drept consecinţă pierderea unei şanse care ar fi putut consta în adoptarea unei decizii mai avantajoase în plan terapeutic, împiedicându-i pe părinţi să se pregătească psihic pentru a îngriji un copil cu handicap.

Sfera activităţii şi răspunderii medicale este reglementată de dispoziţiile Legii speciale nr. 95/2006, iar art. 642 alin. (1) lit. b) din acest act normativ face trimitere expresă doar la formele de vinovăţie neintenţionată. Prin urmare, legiuitorul a înţeles să sancţioneze doar actele de malpraxis comise din culpă, aceasta fiind de cele mai multe ori forma de vinovăţie cu care acţionează personalul medical.

Raportul de expertiză întocmit de Institutul Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici" a fost aprobat de Comisia de avizare, potrivit dispoziţiilor art. 25 lit. a) din O.G.. nr. 1/2000. Cu toate acestea, prima instanţă a înaintat expertiza şi către Comisia superioară medico-legală, pentru verificare şi avizare, deşi, dispoziţiile art. 24 alin. (1) din O.G.. nr. 1/2000 nu erau incidente întrucât, pe de o parte, concluziile expertului nu au fost contradictorii celor exprimate printr-o altă expertiză, iar pe de altă parte, raportul de expertiză fusese avizat de Comisia de avizare.

Împrejurarea că expertul parte al intimatului-pârât C. a avut o altă opinie decât experţii care au întocmit raportul de expertiză medico-legală nu constituie o opinie divergentă în sensul art. 24 alin. (1) din O.G. nr. 1/2000 care să necesite avizarea de către Comisia superioară medico-legală.

Instanţa de apel a reţinut că, în aceste condiţii, avizarea raportului de expertiză de către Comisia superioară medico-legală a fost solicitată cu încălcarea dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din O.G.. nr. 1/2000.

Pe de altă parte, Comisia superioară medico-legală nu a avizat concluziile experţilor care au întocmit raportul de expertiză medico-legală, însă nu a recomandat refacerea lucrării, ci a formulat propriile concluzii, încălcând astfel dispoziţiile art. 24 alin. (2) din O.G.. nr. 1/2000.

Nu în ultimul rând, sub aspectul legalităţii punctului de vedere exprimat de Comisia superioară medico-legală, curtea de apel a reţinut că prof. univ. dr. I., căruia Comisia superioară medico-legală i-a înaintat documentaţia cauzei, nu a fost cooptat doar pentru a-şi spune părerea în privinţa obiectivelor raportului de expertiză, părere care să fi fost avută în vedere de membrii comisiei compusă potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 1/2000, ci a întocmit însuşi răspunsul Comisiei, semnat de toţi membrii acesteia.

Sub acest aspect, instanţa de apel a constatat, în baza dispoziţiilor legale invocate şi a relaţiilor comunicate prin adresa nr. x/2016, că desemnarea prof. univ. dr. I. nu s-a realizat pe baza unor criterii concrete, obiective, ci a constituit alegerea subiectivă a directorului Institutului Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici", prof. univ. dr. J..

Curtea de apel a reţinut şi că punctul de vedere al Comisiei superioare medico-legale nu a rezultat în urma conlucrării membrilor acestei comisii, pe baza actelor medicale avute la dispoziţie, ci este opinia exclusivă a prof. univ. dr. I., cooptat în comisie, în calitate de medic specialist în domeniu, membrii de drept doar semnând documentul.

Având în vedere argumentele de fapt şi de drept arătate, instanţa de apel a considerat că părerea Comisiei superioare medico-legale a fost exprimată în afara dispoziţiilor legale incidente în cauză, motiv pentru care aceasta nu poate constitui o probă veritabilă şi nu poate fi avută în vedere în soluţionarea cauzei.

Prin urmare, singura probă ştiinţifică realizată cu respectarea dispoziţiilor legale este expertiza medico-legală întocmită de dr. K. şi dr. L., avizată conform dispoziţiilor art. 25 din O.G.. nr. 1/2000. Această expertiză medico-legală a concluzionat că în cuprinsul raportului de examinare din data de 10 aprilie 2008 "se consemnează grosimea cornului posterior al ventriculilor laterali de 10,6 mm (mai mare decât dimensiunea normală a ventriculilor laterali), ceea ce ar fi trebuit să ridice suspiciuni cu privire la dezvoltarea ulterioară a fătului, fiind surprinzător faptul că dr. C., având ca specializare obstetrică-ginecologie şi secundar competenţă ecografie fetală, a ignorat acest semn patognomonic pentru spina bifida, neconsemnându-l în concluziile examinării."

De asemenea, experţii au constatat, din buletinul ecografic din data de 10 aprilie 2008, efectuat la o vârstă cronologică de 26 săptămâni şi 3 zile, că "sunt consemnate valori ale diametrului biparietal şi circumferinţei craniene mai mici decât vârsta de gestaţie (...), aspect care ar fi trebuit să determine o examinare ecografică minuţioasă a coloanei vertebrale de către specialist."

Totodată, experţii arată că "reducerea dimensiunilor craniului - atestată de diametrul biparietal şi circumferinţa craniană, se asociază cu spina bifida deschisă şi poate fi evidenţiată ecografic începând chiar cu trimestrul I de sarcină."

Prin urmare, experţii au considerat că "ecografia efectuată pe data de 10 aprilie 2008, oferea elemente de morfologie fetală cranio-cerebrală, cu valoare predictivă pentru un posibil defect de tub neural de tipul spina bifida deschisă, ceea ce ar fi impus investigarea minuţioasă a coloanei vertebrale fetale, dar care au fost ignorate de dr. C."

În acelaşi sens este şi Decizia nr. 1008 din 23 septembrie 2009 a Comisiei de disciplină a Colegiului Medicilor Bucureşti, prin s-a constatat efectuarea cu superficialitate de către intimatul-pârât dr. C. a ecografiilor.

Este adevărat că prin Decizia nr. 85 din 15 iulie 2011, Comisia superioară de disciplină a admis contestaţia dr. C. şi a anulat în tot decizia anterioară, însă în cuprinsul aceste decizii, s-a arătat că analiza s-a bazat exclusiv pe menţiunile scriptice ale intimatului-pârât C. din cuprinsul buletinelor ecografice, iar nu pe dovezi iconografice, singurele imagini existente în 3D neavând nicio relevanţă diagnostică în cauză.

Mai mult, conform recomandărilor Ghidului de bună practică al Grupului de lucru pentru explorarea ecografică prenatală a ISUOG, precum şi Ghidului Societăţii Române de Ultrasonografie în Obstetrică şi Ginecologie, raportul de examinare ecografică din trimestrul II de sarcină trebuie "produs fie ca document electronic şi/sau pe hârtie. Imaginile vizualizărilor standard (stocate electronic sau sub formă de copii tipărite) trebuie, de asemenea, produse şi stocate", aparatul utilizat de intimatul-pârât C. având, potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, "funcţie de backup pentru salvarea datelor din memoria internă."

Cu toate acestea, intimatul-pârât C. nu a respectat această obligaţie, la dosar neexistând materialul documentar imagistic standard, care să conţină imagini tip ale unei examinări morfologice fetale, imagini care ar fi trebuit stocate, ci doar 3 - 4 fotografii nerelevante, potrivit raportului de expertiză, dar şi Comisiei superioare de disciplină a Colegiului Medicilor din România.

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că, acţionând neglijent şi superficial, intimatul-pârât C. nu a diagnosticat malformaţia de care suferea fătul, eroarea de diagnostic având drept consecinţă neinformarea apelanţilor reclamanţi, deşi, potrivit dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 46/2003 a drepturilor pacientului "pacientul are dreptul de a fi informat asupra stării sale de sănătate, a intervenţiilor medicale propuse, a riscurilor potenţiale ale fiecărei proceduri, a alternativelor existente la procedurile propuse, inclusiv asupra neefectuării tratamentului şi nerespectării recomandărilor medicale, precum şi cu privire la date despre diagnostic şi tratament."

În situaţia în care apelanta-reclamantă ar fi fost informată, pe baza unui diagnostic corect despre afecţiunea fătului, putea decide dacă păstrează sarcina, situaţie în care ar fi fost pregătită psihologic că va naşte, va creşte şi va îngriji un copil cu o malformaţie atât de gravă cum este spina bifida aperta (cea mai gravă formă de spina bifida), sau să solicite efectuarea unui avort terapeutic, având în vedere că numai jumătate dintre copiii cu spina bifida deschisă ating vârsta de 5 ani şi majoritatea supravieţuitorilor prezintă grade majore de handicap.

În acest sens, instanţa de apel a avut în vedere că, deşi dispoziţiile art. 185 alin. (1) lit. c) din C. pen. (în vigoare la data examenelor ecografice) incriminau infracţiunea de provocare ilegală a avortului, alin. (6) lit. b) al aceluiaşi articol prevedea că:

"Nu se pedepseşte întreruperea cursului sarcinii efectuată de medic în cazul prevăzut în alin. (1) lit. c), când întreruperea cursului sarcinii se impunea din motive terapeutice, potrivit dispoziţiilor legale."

Prin urmare, dacă intimatul-pârât C. nu ar fi fost neglijent şi ar fi diagnosticat malformaţia fetală încă de la prima ecografie, când sarcina avea 17 săptămâni, ori cel mai târziu la cea de a doua ecografie, când sarcina avea 25 de săptămâni, apelanţii-reclamanţi puteau fi informaţi cu privire la malformaţia de care suferea fătul şi puteau adopta o decizie mai avantajoasă în plan terapeutic, inclusiv de a întrerupe cursul sarcinii.

O astfel de atitudine constituie faptă ilicită şi este de natură a atrage răspunderea civilă delictuală a intimatului-pârât C. pentru prejudiciul moral produs apelanţilor-reclamanţi, ca urmare a încălcării dreptului la informare al acestora cu privire la malformaţia fătului.

Cu privire la proba prejudiciului moral şi a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, curtea de apel a reţinut că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat în mod constant că dovada faptei ilicite este suficientă, prejudiciul şi legătura de cauzalitate fiind prezumate.

Făcând aplicarea criteriilor jurisprudenţiale dezvoltate de instanţele naţionale şi instanţa europeană, curtea de apel a acordat reclamanţilor suma de 85.000 euro cu titlu de daune morale, sumă pe care a considerat-o ca fiind de natură a conferi reclamanţilor o satisfacţie echitabilă.

În ceea ce o priveşte pe intimata E., instanţa de apel a constatat că aceasta a examinat-o ecografic pe apelanta-reclamantă la data de 11 iunie 2008, când sarcina avea vârsta de 35 de săptămâni şi, chiar dacă malformaţia de care suferea fătul putea fi depistată, iar apelanţilor reclamanţi li s-ar fi adus la cunoştinţă acest diagnostic, aceştia nu ar mai fi avut opţiunea unui avort terapeutic, potrivit legislaţiei în vigoare în România, precum şi în ţările membre ale Uniunii Europene.

În ceea ce priveşte răspunderea SC D. SRL în calitate de comitent, pentru fapta intimatului pârât C., în condiţiile art. 1000 alin. (3) C. civ., instanţa de apel a reţinut că un contract de muncă nu este esenţial pentru naşterea raportului de prepuşenie. Pentru calităţile de comitent şi prepus este definitorie existenţa unui raport de subordonare rezultat din împrejurarea că, pe baza acordului dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredinţat unei persoane fizice o anumită însărcinare.

De asemenea, curtea de apel a avut în vedere dispoziţiile art. 646 - 647 din Legea nr. 95/2006 şi a apreciat că, deşi între chemata în garanţie SC D. SRL şi intimatul-pârât C. nu a fost încheiat un contract de muncă, acesta din urmă şi-a exercitat activitatea în baza unor contracte de prestări servicii, caz în care răspunderea unităţii medicale este angajată în temeiul textelor de lege menţionate.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie a SC G. SA, instanţa de apel a reţinut că aceasta avea la datele celor două ecografii calitatea de asigurător al intimatului-pârât C., conform poliţei de asigurare de răspundere civilă profesională seria x nr. x din data de 27 martie 2007.

Chiar dacă prejudiciul moral produs prin încălcarea dreptului de informare a pacientului, cauzat de neglijenţa în stabilirea diagnosticului, nu a fost prevăzut ca risc asigurat în cuprinsul condiţiilor de asigurare, nu poate fi ignorat faptul că între intimatul-pârât C. şi chemata în garanţie SC G. SA există şi un raport juridic izvorât din lege, respectiv în temeiul art. 591 - 592 din acelaşi act normativ.

Prin urmare, curtea de apel a considerat că este întemeiată cererea de chemare în garanţie a S.C. G. S.A., urmând ca aceasta să suporte, în calitate de asigurător, cuantumul daunelor stabilite în sarcina asiguratului C., în limita sumei de 62.000 euro în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând suma asigurată prin poliţa de asigurare de răspundere profesională seria x nr. x din data de 27 martie 2007.

Instanţa a apreciat însă că obligaţia de despăgubire nu poate fi angajată şi în sarcina chematei în garanţie SC H. SA care, în lipsa unei poliţe de asigurare de răspundere civilă a medicilor valabilă la datele când au fost efectuate cele două ecografii, nu avea calitatea de asigurător de răspundere civilă profesională a intimatului-pârât C.

În termen legal, împotriva acestei decizii au promovat recurs pârâţii C., SC D. SRL şi E., precum şi chemata în garanţie SC G. SA, cea din urmă parte atacând cu recurs şi încheierea de şedinţă de la termenul din 24 mai 2016.

4. Prin Decizia nr. 193 din 27 ianuarie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca lipsit de interes, recursul declarat de recurenta-pârâtă E., a admis recursurile formulate de pârâţii C. şi SC D. SRL împotriva Deciziei nr. 527/A din 5 iulie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, precum şi recursul formulat de chemata în garanţie SC G. SA împotriva aceleiaşi decizii şi a încheierii de şedinţă din data de 24 mai 2016, a casat decizia şi încheierea recurate şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Înalta Curte a reţinut că prin decizia recurată, cererea de chemare în judecată formulată împotriva pârâtei E. a fost respinsă ca neîntemeiată. În consecinţă, această pârâtă nu este parte căzută în pretenţii, iar prin promovarea recursului de faţă nu ar putea obţine vreun beneficiu legal ori vreun folos practic direct şi personal.

Cu privire la criticile recurenţilor pârâţii şi ale recurentei chemate în garanţie privind încălcarea formelor de procedură de către instanţa de apel prin depăşirea limitelor caracterului devolutiv al apelului, cu consecinţa încălcării principiilor disponibilităţii, al contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Instanţa de apel, în analiza criticii privind nevalabilitatea punctului de vedere exprimat de Comisia superioară medico-legală derivând din lipsa semnăturii persoanelor nominalizate în Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1196/2013, mai exact a prof. dr. M., era ţinută să procedeze la calificarea juridică a acestei critici de procedură susţinute de apelanţii-reclamanţi.

Întrucât aceştia tindeau la constatarea nulităţii punctului de vedere exprimat de Comisia superioară medico-legală, instanţa de apel trebuia să evalueze această critică pe temeiul dispoziţiilor art. 108 C. proc. civ., stabilind dacă nulitatea invocată de către reclamanţi este o nulitate de ordine publică (art. 108 alin. (1) C. proc. civ.) sau o nulitate de ordine privată (art. 108 alin. (2) C. proc. civ.).

În raport de această dezlegare, se impunea şi determinarea momentului până la care reclamanţii puteau să formuleze astfel de susţineri, întrucât numai nulitatea de ordine publică putea fi invocată în mod valabil în orice stare a pricinii, aşadar, şi prin motivele de apel, astfel cum reclamanţii au procedat, iar nu numai la prima zi de înfăţişare ce a urmat după pretinsa neregularitate şi înainte de a pune concluzii în fond la prima instanţă în faţa căreia proba a fost administrată, precum în cazul nulităţilor de ordine privată.

Astfel, Înalta Curte a stabilit ca, în rejudecare, dacă va considera că nulitatea invocată este una de ordine publică, instanţa de apel va trebui să analizeze, în raport de dispoziţiile legale incidente cuprinse în O.G.. nr. 1/2000 şi H.G. nr. 774/2000, dacă lipsa semnăturii unuia dintre membrii permanenţi ai Comisiei superioare medico-legale poate conduce la nulitatea probei, în condiţiile în care Comisia funcţionează în mod legal şi îşi îndeplineşte în mod valabil atribuţiile cu un anumit cvorum prevăzut de lege.

În absenţa unor critici ale apelanţilor care să aibă ca obiect contestarea modalităţii de desemnare a unuia dintre membrii nepermanenţi (prof. univ. dr. I.), precum şi în lipsa unui motiv de ordine publică pe care instanţa de apel să-l fi supus în mod explicit dezbaterii părţilor, cercetarea modalităţii de desemnare a membrilor Comisiei superioare de medicină legală care au participat la şedinţa comisiei din data de 17 septembrie 2015 apare ca fiind o măsură nelegală.

În consecinţă, măsurile procedurale dispuse de instanţa de apel cu acest obiectiv sunt lovite de nulitate în temeiul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., dată fiind încălcarea principiului disponibilităţii, al contradictorialităţii, al dreptului la apărare, precum şi a limitelor devoluţiunii stabilite şi permise în apel, în acord cu art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, constatând incidenţa art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte a reţinut caracterul fondat şi al recursului chematei în garanţie SC G. SA împotriva încheierii de la termenul din de judecată din data de 24 mai 2016, termen la care instanţa de apel a dispus menţionatele verificări pe calea unei adrese emise către Comisia superioară medico-legală din cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală Mina Minovici.

Cu referire la proba ştiinţifică administrată în cauză, Înalta Curte a constat că la termenul de judecată din data de 14 mai 2015, în temeiul dispoziţiilor art. 24 din O.G. nr. 1/2000, tribunalul a dispus înaintarea către Comisia superioară medico-legală a raportului de expertiză medico-legală, avizat de Comisia de avizare şi control, împreună cu opinia expertului parte al pârâtului C. Niciuna dintre părţi nu a formulat apel împotriva acestei măsuri dispuse de prima instanţă, astfel că necesitatea avizării raportului de expertiză medic-legală, în contextul anterior descris, era o măsură procedurală intrată sub autoritate de lucru judecat şi care nu putea fi reapreciată de instanţa de apel.

Prin urmare, Înalta Curte a constatat că, în mod nelegal, cu încălcarea dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 24 din O.G.. nr. 1/2000.

Totodată, instanţa de recurs a considerat că este lovită de sancţiunea procedurală a nulităţii prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. şi concluzia curţii de apel privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din O.G.. nr. 1/2000, în condiţiile în care, în cauză, tribunalul a fost confruntat cu un act medico-legal contrar expertizei, şi anume punctul de vedere exprimat de expertul parte al pârâtului, ipoteză în care norma menţionată prevede verificarea şi avizarea expertizei de către Comisia superioară medico-legală.

Înalta Curte a constatat că instanţa de apel a depăşit limitele permise de art. 295 alin. (1) C. proc. civ. şi prin raportare la dispoziţiile art. 24 alin. (2) din O.G.. nr. 1/2000 în ceea ce priveşte actul procedură întocmit de Comisia superioară medico-legală care a conceput propriile concluzii şi nu a avizat raportul de expertiză medico-legală aprobat de comisia de avizare şi control, deoarece reclamanţii-apelanţi nu au formulat astfel de critici în apel şi nici instanţa nu a invocat vreun motiv de ordine publică referitor la aceste aspecte.

Mai mult, în absenţa oricărei demonstraţii fundamentate pe probele administrate în cauză, instanţa de apel a concluzionat că punctul de vedere al Comisiei superioare medico-legale a fost întocmit exclusiv de prof. dr. I., iar ceilalţi membri ai comisiei doar şi-au însuşit documentul prin semnare.

În acest context, instanţa de apel a înlăturat punctul de vedere al Comisiei superioare medico-legale din ansamblul probator al cauzei şi a procedat la rejudecarea pricinii doar pe baza expertizei medico-legale efectuate de dr. K. şi dr. L., avizate de Comisia de avizare şi control al actelor medico-legale. Înalta Curte a apreciat că o astfel de soluţie este inacceptabilă întrucât, în cauza de faţă, punctul de vedere al Comisiei superioare medico-legale este o probă administrată, iar în sistemul de drept românesc nicio probă nu are valoare absolută şi nu poate rămâne dobândită cauzei decât dacă au fost respectate formele de procedură reglementate pentru valabila sa administrare, iar legalitatea acesteia poate face obiectul controlului judiciar, în condiţiile prevăzute de lege. Numai în ipoteza aplicării corecte a sancţiunii nulităţii probei (dacă era cazul şi dacă regimul juridic al nulităţii invocate de reclamanţi prin motivele de apel permitea această dezlegare), instanţa de apel ar fi putut dispune în mod legal înlăturarea acestei probe.

Cu toate acestea, chiar şi înlăturarea punctului de vedere al Comisiei superioare medico-legale nu permitea curţii de apel soluţionarea cauzei doar pe baza expertizei medico-legale avizate de Comisia de avizare şi control al actelor medico-legale, întrucât, astfel cum prevede art. 295 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel poate dispune (între altele) refacerea probelor administrate la prima instanţă. Dacă o probă ar fi înlăturată pentru motivul nulităţii, aceasta trebuie refăcută prin îndreptarea neregularităţilor care au condus la sancţionarea ei, astfel cum prevede art. 106 alin. (2) C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte a constatat caracterul fondat al susţinerilor recurentei-pârâte SC D. SRL şi a dispus ca în rejudecare, instanţa de apel să analizeze existenţa sau inexistenţa raportului de prepuşenie dintre pârâtul C. şi SC D. SA, în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., iar nu în baza art. 646 - 647 din Legea nr. 95/2006 (respectiv art. 657 - 658 în numerotarea actuală a legii), temei juridic străin de cauză.

În ceea ce priveşte recursul declarat de chemată în garanţie SC G. SA, Înalta Curte a constatat că, deşi această parte a solicitat instanţei de apel ca, în cazul în care va considera că apelul reclamanţilor este fondat, să dispună respingerea cererii de chemare în garanţie, constatând prescrierea dreptului la acţiune al pârâtului C., în temeiul art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, instanţa de apel nu a analizat această apărare; pârâtul C. a invocat, la rândul său, în apărare, dispoziţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, precum şi prevederile art. 677 din Legea nr. 95/2006.

Prin urmare, Înalta Curte a dispus ca, în rejudecare, instanţa de apel să verifice şi apărările recurentei-chemate în garanţie şi să le analizeze pe cele care nu şi-au găsit dezlegare prin decizia instanţei de recurs.

5. Rejudecând cauza, prin Decizia civilă nr. 703A din 8 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind cererea de chemare în garanţie, a respins, ca inadmisibilă, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC D. SRL şi a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva Sentinţei civile nr. 1382 din 19 noiembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

A obligat pe apelanţi la plata sumei de 2000 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC D. SRL şi a respins, ca nefondată, cererea de chemare în garanţie a SC G. SA.

Curtea de apel a constat că nulităţile invocate în legătură cu răspunsul Comisiei superioare medico-legale din Adresa nr. x/2015, care au vizat dispoziţiile art. 24 din O.G. nr. 1/2000 şi modalitatea de desemnare a prof. dr. I. în această comisie (şi, implicit, semnarea actului de procedură de cel desemnat) sunt nulităţi absolute ale actului de procedură (în sensul art. 108 alin. (1) C. proc. civ.) Instanţa de apel a apreciat în acest sens că dispoziţiile art. 22 din O.G. nr. 1/2000 care reglementează modul de funcţionare şi componenţa Comisiei superioare medico-legale ocrotesc un interes public, astfel încât încălcarea lor este sancţionată cu nulitatea absolută.

Prin urmare, prin încheierea de şedinţă din data de 8 septembrie 2017, Curtea de apel a constatat nulitatea absolută a răspunsului Comisiei superioare medico-legale din adresa nr. x/2015 pentru motivul nulitate decurgând din neconformitatea acestui răspuns cu prevederile art. 24 din O.G. nr. 1/2000 şi a dispus refacerea actului de procedură, solicitând verificarea/avizarea raportului de expertiză medico-legală nr. A1/8766.

La data de 29 aprilie 2018, a fost depusă Adresa nr. x din 13 aprilie 2018 emisă de Comisia superioară medico-legală de infirmare a raportului de expertiză medico-legală nr. A1/8766.

La termenul de judecată din data de 25 mai 2018, curtea de apel a respins cererea apelanţilor reclamanţi pentru efectuarea unei noi verificări a raportului de expertiză medico legală nr. A1/8766 de către Comisia superioară medico-legală cu motivarea că, prin Adresa nr. x din 20 februarie 2018, Comisia superioară medico-legală a refăcut proba anulată, conform art. 24 din O.G. nr. 1/2000.

Curtea de apel a respins, ca inadmisibilă, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC D. SRL reţinând că, prin sentinţa apelată, acţiunea a fost respinsă faţă de această parte ca nefondată, iar intimata pârâtă nu a înţeles să formuleze apel împotriva sentinţei, invocând excepţia prin întâmpinare.

Curtea de apel a respins, ca nefondată, şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind cererea de chemare în garanţie, invocată de intimata chemată în garanţie SC G. SA, reţinând că cererea de chemare a în garanţie a acestei părţi a fost formulată de intimatul pârât C. în faţa Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, prin întâmpinarea depusă la data de 25 februarie 2011, în termenul legal de 2 ani prevăzut de art. 3 alin. (2) raportat la art. 8 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în cauză în raport de prevederile art. 201 din Lege nr. 71/2011.

Analizând în rejudecare sentinţa apelată, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Sunt nefondate motivele de nulitate absolută ale răspunsului Comisiei superioare medico-legale din Adresa nr. x/2015 decurgând din lipsa semnăturii prof. dr. M. şi din modalitatea de desemnare a prof. dr. I. în Comisia superioară medico-legală (şi care decurge implicit din semnarea actului de procedură de cel desemnat). Curtea de apel a precizat că aceste motive de nulitate sunt suplimentare celui admis prin încheierea de şedinţă din 08 septembrie 2017. Motivul de nulitate analizat şi admis prin încheierea de şedinţă din 8 septembrie 2017 a vizat neconformitatea răspunsului Comisiei superioare medico-legale de avizare şi control din adresa nr. x/2015 cu dispoziţiile art. 24 din O.G. nr. 1/2000 şi a determinat refacerea actului de procedură.

Totodată, instanţa de apel a precizat că nu va examina şi motivele de nulitate absolută ale răspunsului Comisiei superioare medico-legale refăcut prin adresa nr. x/13 aprilie 2018 de infirmare a Raportului de expertiză medico-legală nr. A1/8766, deoarece la termenul de judecată din data de 25 mai 2018 nici apelanţii şi nici curtea din oficiu nu au invocat motive de nulitate absolută împotriva actului procedural refăcut.

Curtea de apel nu a admis motivele de nulitate ale răspunsului Comisiei superioare medico-legale din adresa nr. x/2015 legate de lipsa semnăturii prof. dr. M. şi din modalitatea de desemnare a prof. dr. I., respectiv de semnarea actului de procedură de cel desemnat, deoarece a apreciat că prof. dr. I. a fost cooptat în mod legal la lucrările Comisiei superioare medico-legale, potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 459/2001 modificată, ca specialist în obstetrică-ginecologie şi şef secţie de specialitate la Spitalul Clinic de Urgenţă Sf. Pantelimon. Semnarea răspunsului comisiei de un număr de 11 dintre cele 15 persoane nominalizate în Anexa 1 din Ordinul nr. 1196/2013, respectiv de majoritatea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Anexa la H.G. nr. 744/2000, este legală chiar dacă nu cuprinde şi semnătura prof. dr. M.

Instanţa de apel a apreciat că, în raport de răspunsul Comisiei superioare medico-legale refăcut prin adresa nr. x/13 aprilie 2018 de infirmare a Raportului de expertiză medico-legală nr. A1/8766, nu pot fi primite nici criticile privind valoarea probatorie a raportului Comisiei superioare medico-legale, respectiv cele legate de posibilitatea şi obligaţia legală a judecătorului de a cenzura acest raport care este contradictoriu Raportului de expertiză medico-legală nr. A1/8766.

În acest sens, instanţa de apel a considerat că, pentru a stabili dacă examinările ecografice ale apelantei reclamante efectuate de către intimatul pârât C. au fost superficiale şi necorespunzătoare, respectiv pentru a determina caracterul ilicit al faptei intimatului pârât, instanţa nu se poate pronunţa decât în raport de părerea unor specialişti, proba ştiinţifică medico legală fiind necesară şi determinată pentru lămurirea acestei împrejurări de fapt.

În aplicarea prevederilor art. 24 din O.G. nr. 1/2000, curtea de apel a procedat la anularea răspunsului Comisiei superioare medico-legale de avizare şi control din Adresa nr. x/2015, proba fiind refăcută prin răspunsul Comisiei superioare medico-legale din Adresa nr. x din 13 aprilie 2018 prin care s-a menţionat explicit că se infirmă Raportul de expertiză medico-legală nr. A1/8766.

Prin adresa nr. x/13 aprilie 2018, Comisia superioară medico-legală a constatat că, din analiza documentelor ecografice, nu rezultă încălcări ale protocolului de efectuare a examenului ecografic, că nu există imaginile ecografice propriu-zise, ci analiza descriptivă a unor buletine ecografice, că la examinările din data de 09.02.2008 şi de 10 aprilie 2008, elementele structurale ale fătului consemnate în rapoartele ecografice erau în limite normale sau acceptate ca variaţii normale de biometrie.

Faţă de aceste concluzii cu relevanţă probatorie din Adresa nr. x din 13 aprilie 2018 emisă de Comisia superioară medico-legală, în mod temeinic şi legal tribunalul a reţinut că fapta intimatului pârât C. nu are caracter ilicit în sensul art. 642 din Legea nr. 95/2005 şi art. 998 - 999 din C. civ. de la 1864.

Curtea de apel a apreciat că, chiar dacă hotărârea Comisiei superioare de disciplină din cadrul Colegiului Medicilor se pronunţă într-o procedură administrativă cu privire la existenţa unei încălcări a protocoalelor profesionale de către un medic, stabilind existenţa sau inexistenţa unei abateri profesionale, nu mai puţin adevărat este că acest act decizional are valoarea unui indiciu probatoriu ce trebuie coroborat de către instanţă cu celelalte probe administrate în cauză. De altfel, prima instanţă nu şi-a întemeiat în cauză soluţia exclusiv pe argumentele Comisiei superioare de disciplină, ci pe ansamblul materialului probator administrat.

În temeiul prevederilor art. 274 C. proc. civ., curtea de apel a obligat pe apelanţi la plata sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC D. SRL, reduse corespunzător muncii prestate de avocat prin formularea întâmpinării, a excepţiilor invocate şi a concluziilor orale asupra probelor solicitate şi asupra apelului.

Totodată, a respins ca nefondată cererea chematei în garanţie SC G. SA de acordare a cheltuielilor de judecată, reţinând că această parte nu a făcut dovada efectuării unor asemenea cheltuieli în faza de judecată a apelului.

6. Reclamanţii A. şi B. au declarat, în termen legal, recurs împotriva încheierii de şedinţă din data de 25 mai 2018 şi împotriva Deciziei civile nr. 703A din 8 iunie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în cuprinsul ei, reclamanţii au formulat următoarele critici:

a. Prin primul motiv de apel, reclamanţii au susţinut că normele care reglementează componenţa nominală a Comisiei superioare medico-legale sunt de ordine publică şi nu de ordine privată.

Critica formulată viza nu lipsa cvorumului prin lipsa semnăturii prof. dr. M., ci faptul că prof. dr. I. a semnat răspunsul formulat de Comisia superioară medico-legală în calitate de membru al acestei comisii, în condiţiile în care nu a fost numit prin ordin al ministrului, publicat în Monitorul Oficial.

Deşi prin încheierea din data de 8 septembrie 2017, curtea de apel a statuat în sensul că, faţă de prevederile imperative ale art. 22 din O.G. nr. 1/2000, susţinerile apelanţilor subsumate avizării în condiţiile legii a raportului medico-legal de către Comisia superioară constituie un motiv de nulitate absolută, în considerentele deciziei atacate este analizat doar motivul de nulitate decurgând din neconformitatea răspunsului Comisiei superioare medico-legale de avizare şi control cu art. 24 din O.G. nr. 1/2000.

Or, prin încheierea din data de 8 septembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti s-a pronunţat cu privire la două aspecte: i) necesitatea avizului Comisiei superioare potrivit art. 24 din O.G. nr. 1/2000, sens în care s-a dispus refacerea probatoriului sub acest aspect şi ii) respectarea prevederilor imperative ale art. 22 din O.G. nr. 1/2000.

Practic, prin hotărârea atacată, instanţa de apel a considerat că nulitatea invocată a fost acoperită prin refacerea avizului Comisiei superioare medico-legale prin Adresa nr. El/4727/2015 din 13 aprilie 2018, prin care nu au fost avizate concluziile Raportului medico-legal nr. A1/7866/2013.

La termenul din data de 25 mai 2018, instanţa de apel a respins susţinerea reclamanţilor privind nerespectarea prevederilor imperative ale art. 24 din O.G. nr. 1/2000 cu privire la Adresa nr. El/4727/2015 din 13 aprilie 2018, instanţa considerând în mod eronat că această susţinere a vizat doar noi verificări.

Este greşită motivarea curţii de apel referitoare la posibilitatea de a fi cooptaţi în Comisia superioară medico-legală şi alţi specialişti, întrucât reclamanţii nu au contestat această posibilitate, ci au contestat semnarea avizului emis de această comisie de către prof. dr. I. în calitate de membru.

Totodată, este greşită validarea Adresei nr. El/4727/2015 din 13 aprilie 2018 prin care doar se infirmă concluziile lucrării medico-legale cu nr. Al/7866/2013, deoarece, potrivit art. 24 alin. (2) din O.G. nr. 1/2000, în cazul în care nu pot fi avizate actele medico-legale, Comisia superioară medico-legală recomandă refacerea totală sau parţială a lucrărilor şi doar în această recomandare poate formula propuneri sau concluzii proprii. Textul nu prevede posibilitatea Comisiei superioare de a formula concluzii proprii în lipsa recomandării de a se reface total sau parţial lucrarea.

Nu se poate reţine nici motivarea curţii de apel potrivit căreia nici părţile şi nici instanţa nu au invocat motive de nulitate absolută a Adresei cu nr. El/4727/2015 din 13 aprilie 2018, întrucât în şedinţa din data de 25 mai 2018 recurenţii au susţinut încălcarea prevederilor art. 24 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 1/2000.

b. Cel de-al doilea motiv de apel viza valoarea raportului Comisiei superioare medico-legale şi posibilităţile instanţei de a cenzura opinia comisiei, iar acest motiv de apel a fost respins de curtea de apel cu motivarea că instanţa a anulat Adresa x/2015, iar proba a fost refăcută prin adresa din 13 aprilie 2018.

În realitate, prin încheierea din data de 8 septembrie 2017, curtea de apel a reţinut că susţinerile apelanţilor, subsumate avizării în condiţiile legii a raportului medico legal de către Comisia superioară, cuprind motive de nulitate absolută şi, în raport de prevederile imperative ale art. 24 din O.G. nr. 1/2000, a dispus refacerea probatoriului.

Cu toate acestea, Curtea de Apel Bucureşti, în partea dispozitivă a încheierii, nu a anulat Adresa nr. x/2015, astfel cum se pretinde prin decizia atacată, ci a dispus doar înaintarea raportului de expertiză medico-legală însoţit de alte documente către Institutul Naţional de Medicină Legală în scopul aplicării art. 24 alin. (1) sau (2) din O.G. nr. 1/2017.

Recurenţii susţin că pot fi supuse controlului judiciar concluziile proprii ale Comisiei superioare medico-legale şi că, în cauză, aceste concluzii nu respectă prevederile alin. (1) şi (2) al art. 24 din O.G. nr. 1/2000. Reclamanţii analizează cuprinsul raportului de expertiză medico-legală şi arată că acest raport, care este în contradicţie cu concluziile Comisiei superioare medico-legale, dovedeşte că există culpa medicului C., constând în nerespectarea obligaţiilor prevăzute în protocoalele ecografice recunoscute legal şi a obligaţiei de stocare a imaginilor ecografice, precum şi că existau elemente predictibile de natură a pune un diagnostic cu privire la evoluţia sarcinii.

Contrar deciziei de casare care a statuat în sensul că nici o probă nu are valoare absolută şi nu poate rămâne dobândită cauzei decât dacă au fost respectate formele de procedură reglementate pentru valabila sa administrare, Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia atacată, absolutizează răspunsul cuprins în Adresa nr. El/4727/2015 din 13 aprilie 2018 şi emis cu încălcarea art. 24 din O.G. nr. 1/2000, necenzurând nici legalitatea acestuia şi nici concluziile sale pentru a se putea pronunţa asupra îndeplinirii condiţiilor răspunderii delictuale.

c. Tot cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, curtea de apel a respins ca nefondat şi cel de-al treilea motiv de apel formulat în legătură imputarea neatacării de către reclamanţi a deciziei Comisiei superioare de disciplină.

Recurenţii invocă hotărârea pronunţată în cauza Eugenia Lazăr împotriva României de Curtea Europeană pentru Drepturile Omului şi arată că instanţa de apel trebuia să se pronunţe asupra îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale independent de formularea unei plângeri administrative care viza anularea unui act administrativ unilateral.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

a. Sub aspect probatoriu, în cauză a fost efectuat Raportul de expertiză medico-legală înregistrat sub nr. x/2013 (pag. 255, vol. II din dosarul primei instanţe). Acest raport a primit Avizul nr. x/2015 din partea Comisiei de avizare şi control din cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală Mina Minovici.

Comisia superioară medico-legală a emis două adrese în cauză - cea înregistrată sub nr. x/2015 în data de 25 septembrie 2015 (pag. 410, vol. II din dosarul primei instanţe) şi cea înregistrată sub nr. x/2015 în data de 13 aprilie 2018 (pag. 100 din dosarul instanţei de apel).

În legătură cu primul răspuns al Comisiei superioare medico-legale - cel înregistrat sub nr. x/2015 în data de 25 septembrie 2015 - au fost formulate de către reclamanţi două motive de nulitate: una decurgând din pretinsa încălcarea a art. 22 din O.G.. nr. 1/2000 şi cealaltă întemeiată pe art. 24 din acelaşi act normativ.

Ambele nulităţi au fost calificate de instanţa de apel prin încheierea din data de 8 septembrie 2017 ca fiind nulităţi de ordine publică.

În ceea ce priveşte nulitatea întemeiată pe art. 22 din O.G.. nr. 1/2000, curtea de apel a apreciat că, întrucât neregularitatea izvorâtă din pretinsa nesocotire a acestui articol constituia şi un motiv de apel, ea se impune a fi analizată prin considerentele deciziei ce se va pronunţa asupra fondului apelului.

Nulitatea întemeiată pe art. 24 din O.G.. nr. 1/2000 a fost considerată întemeiată de către instanţa de apel şi a determinat, potrivit încheierii de la termenul din data de 8 septembrie 2017, refacerea probei constând în avizarea de către Comisia superioară medico-legală a raportului de expertiză medico-legală efectuat în cauză.

Proba a fost refăcută, fiind emis un nou răspuns al Comisiei superioare medico-legale, şi anume cel înregistrat sub nr. x/2015 din data de 13 aprilie 2018.

Nu poate fi primită susţinerea recurenţilor în sensul că, prin decizia recurată, instanţa de apel analizează în mod greşit, în raport de cel de-al doilea aviz al Comisiei superioare medico-legale, cel înregistrat sub nr. x/2015 în data de 13 aprilie 2018, numai nulitatea întemeiată pe art. 24 din O.G.. nr. 1/2000, deşi a fost în mod legal învestită şi cu analiza unei nulităţi întemeiate pe art. 22 din acelaşi act normativ.

Nulitatea întemeiată pe art. 22 din O.G.. nr. 1/2000 a fost formulată de reclamanţi numai în raport de primul aviz al Comisiei superioare medico-legale, cel înregistrat sub nr. x/2015 din data de 25 septembrie 2015. Această nulitate invocată şi prin motivele de apel a fost analizată de instanţa de apel prin decizia recurată şi respinsă ca nefondată cu motivarea că prof. dr. I. a fost cooptat la lucrările Comisiei superioare medico-legale în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 459/2001.

Toate criticile formulate de reclamanţi prin motivele de recurs referitoare la această dezlegare a curţii de apel, dezlegare care viza, potrivit limitelor devoluţiunii corect stabilite de curtea de apel conform art. 295 C. proc. civ., aspectele supuse judecăţii în temeiul art. 22 din O.G.. nr. 1/2000 raportat la primul aviz al Comisiei superioare medico-legale - nr. E1/4727/2015 din data de 25 septembrie 2015 - sunt lipsite de interes cât timp proba în legătură cu care au fost formulate a fost refăcută, în cauză fiind emis un nou aviz al Comisiei superioare medico-legale şi anume cel înregistrat sub nr. x/2015 în data de 13 aprilie 2018.

Or, în legătură cu acest din urmă aviz, reclamanţii nu au formulat susţineri vizând vreo cauză de nulitate întemeiată pe art. 22 din O.G.. nr. 1/2000 după ce proba a fost readministrată. Aşa cum rezultă din cuprinsul încheierii din data de 25 mai 2018, singurele neregularităţi invocate de apelanţii-reclamanţi în legătură cu avizul Comisiei superioare medico-legale nr. x din data de 13 aprilie 2018 au fost întemeiate pe art. 24 din O.G.. nr. 1/2000.

Chiar pornind de la dezlegarea, obligatorie faţă de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., cuprinsă în decizia instanţei de recurs pronunţată în finalizarea primului ciclu procesual în cauză, potrivit căreia nulităţile de ordine publică ar putea fi invocate în mod valabil în orice stare a pricinii, inclusiv prin motivele de recurs, coroborată cu dezlegarea intrată în puterea de lucru judecat dată de curtea de apel conform căreia nulitatea fondată pe art. 22 din O.G.. nr. 1/2000 e una de ordine publică, în prezentul recurs Înalta Curte nu mai poate cenzura avizul nr. x/2015 din data de 13 aprilie 2018 al Comisiei superioare medico-legale din perspectiva art. 22 din O.G.. nr. 1/2000. Aceasta deoarece, nici prin motivele de recurs nu este formulată o critică de nelegalitate în temeiul vreunei nulităţi decurgând din art. 22 din O.G.. nr. 1/2000 în raport de cel de al doilea aviz al Comisiei superioare medico-legale, cel înregistrat sub nr. x/2015 din data de 13 aprilie 2018. Singurele critici formulate în temeiul art. 22 din O.G. nr. 1/2000 sunt raportate exclusiv la avizul Comisiei superioare medico-legale nr. x din data de 25 septembrie 2015 şi, pentru considerentele anterior formulate, ce ţin de lipsa de interes rezultată din refacerea probei, nu pot fi primite.

În ceea ce priveşte nulitatea întemeiată pe art. 24 din O.G.. nr. 1/2000 şi care a fost analizată de instanţă prin decizia recurată în raport cu Avizul nr. x/2015 din data de 13 aprilie 2018 al Comisiei superioare medico-legale, recurenţii susţin prin motivele de recurs că, potrivit art. 24 al O.G.. nr. 1/2000, în cazul în care nu pot fi avizate actele medico-legale, Comisia superioară medico-legală recomandă refacerea totală sau parţială a lucrărilor şi doar în această recomandare poate formula propuneri sau concluzii proprii. În opinia recurenţilor, textul nu prevede posibilitatea Comisiei superioare medico-legale de a formula concluzii proprii în lipsa recomandării de a se reface total sau parţial lucrarea.

Critica nu este întemeiată. Potrivit art. 24 alin. (1) din O.G.. nr. 1/2000:

"Comisia superioară medico-legală verifică şi avizează (...) concluziile diverselor acte medico-legale şi se pronunţă asupra eventualelor concluzii contradictorii ale expertizei cu cele ale noii expertize medico-legale sau ale altor acte medico-legale". Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol:

"În cazul în care concluziile actelor medicale nu pot fi avizate, Comisia superioară medico-legală recomandă refacerea totală sau parţială a lucrărilor (...), formulând propuneri în acest sens sau concluzii proprii".

Prin răspunsul nr. x/2015 din data de 13 aprilie 2018, Comisia superioară medico-legală a arătat că nu constată deficienţe în redactare sau abateri privind metodologia care să impună refacerea totală sau parţială a raportului de expertiză medico-legală nr. x, că nu avizează concluziile raportului de expertiză medico-legală nr. x şi a formulat concluzii proprii.

Concluzia curţii de apel în sensul că răspunsul Comisiei superioare medico-legale cuprins în Adresa nr. x/2015 din data de 13 aprilie 2018 respectă prevederile art. 24 din O.G.. nr. 1/2000 este corectă. Aşa cum rezultă din dispoziţiile legale menţionate, în cazul în care Comisia superioară medico-legală constată că nu poate aviza concluziile actelor medicale cu care a fost sesizată (ca în prezenta cauză), poate dispune refacerea respectivelor acte medicale sau poate formula concluzii proprii. Textul de lege nu poate fi interpretat în sensul că numai în ipoteza în care dispune refacerea actelor medicale, Comisia superioară medico-legală poate formula concluzii proprii deoarece, pe de o parte, nu s-ar justifica formularea unor concluzii proprii ale Comisiei superioare medico-legale pe baza unor acte medicale care ar urma să fie refăcute, iar pe de altă parte, legea prevede că în ipoteza în care e necesară refacerea actelor medicale, Comisia superioară medico-legală formulează propuneri. Per a contrario, în situaţia în care refacerea actelor medicale nu este necesară, Comisia superioară medico-legală formulează concluzii pe baza acestor acte medicale.

Or, în cauză, constatând că nu există motive care să impună refacerea raportului medico-legal (determinate de eventuale deficienţe de redactare sau de abateri privind metodologia), Comisia superioară medico-legală a formulat propriile concluzii pe baza actelor medicale care i-au fost înaintate, iar răspunsul conţinut în adresa nr. x/2015 din data de 13 aprilie 2018 respectă dispoziţiile art. 24 din O.G.. nr. 1/2000.

b. Recurenţii susţin că, prin dispozitivul încheierii din data de 8 septembrie 2017, curtea de apel nu a anulat adresa nr. x/2015, astfel cum se pretinde prin decizia atacată, ci a dispus doar înaintarea raportului de expertiză medico-legală însoţit de alte documente către Institutul Naţional de Medicină Legală. Prin urmare, recurenţii arată că în cauză există probe care să confirme susţinerile formulate prin cererea de chemare în judecată, analizează aceste probe şi susţin că în mod nelegal instanţa de apel absolutizează răspunsul cuprins în Adresa nr. El/4727/2015 din 13 aprilie 2018 emis de Comisia superioară medico-legală.

Înalta Curte apreciază că aceste susţineri vizează modul în care instanţa de apel a cenzurat şi a analizat probatoriul administrat în cauză şi care, potrivit recurenţilor, dovedea o altă situaţie de fapt decât cea la care s-a oprit curtea de apel.

Însă, în condiţiile art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce ţin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar. Dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care permiteau instanţei de recurs să cenzureze modul în care instanţa de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză au fost în mod expres abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Prin urmare, criticile care cuprind aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate, nu mai învestesc în mod legal instanţa de recurs cu analiza lor.

c. Considerentele instanţei de apel legate de neatacarea de către reclamanţi a deciziei Comisiei superioare de disciplină nu sunt nelegale. Instanţa de apel a observat corect că decizia Comisiei superioare de disciplină nu a constituit unica probă care a fundamentat hotărârea tribunalului astfel încât neatacarea de către reclamanţi a respectivei decizii nu a constituit singurul argument în soluţionarea cauzei. Prin urmare, în ansamblul probelor pe care s-au întemeiat hotărârile pronunţate, apare ca lipsit de relevanţă efectul pe care inacţiunea reclamanţilor l-a avut cu privire la respectiva decizie a Comisiei superioare de disciplină.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva încheierii din data de 25 mai 2018 şi împotriva Deciziei civile nr. 703A din 8 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Totodată, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenţi la plata sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât SC D. SRL, apreciind că în raport de valoarea pricinii şi de munca depusă de avocat în această fază procesuală a cauzei, de împrejurarea că recursul a fost soluţionat la primul termen de judecată acordat, acest cuantum reprezintă o evaluare justă a cheltuielilor de judecată la care pot fi obligaţi reclamanţii.

Va fi respinsă şi cererea intimatei-chemate în garanţie SC G. SA de obligare a recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată reprezentând diferenţa dintre suma plătită cu titlu de onorariu avocaţial şi suma acordată de prima instanţă cu titlu de cheltuieli de judecată, deoarece această parte nu a exercitat căile de atac prin care măsura dispusă de prima instanţă sub aspectul cheltuielilor de judecată putea fi cenzurată pe calea controlului judiciar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva încheierii de şedinţă din data de 25 mai 2018 şi împotriva Deciziei civile nr. 703A din data de 8 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă recurenţii-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON către intimatul-pârât SC D. SRL.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-chemată în garanţie SC G. SA.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - LM