Unjust enrichment claim barred by priority of artificial accession rules for buildings on public land

Asupra cauzei de faţă, văzând şi dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 13 octombrie 2016 pe rolul Tribunalului Sălaj, secţia civilă, reclamantul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Sălaj a solicitat obligarea pârâţilor A., B., C., D., E., F., G. şi H. la plata sumei de 1.104.206,87 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor realizate în detrimentul statului prin administratorul său, ca urmare a revenirii la situaţia din cartea funciară anterioară înscrierii în C.F. nr. x Zalău.

Prin Sentinţa civilă nr. 2614 din 19.10.2017 a Tribunalului Sălaj, secţia civilă, au fost respinse excepţiile netimbrării, necompetenţei tribunalului în judecarea cauzei şi nulităţii cererii pentru lipsa obiectului cauzei, excepţii invocate de pârâţi prin întâmpinare.

A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului Inspectoratul de Poliţie Judeţean Sălaj, excepţie invocată de pârâţi prin întâmpinare.

A fost respinsă acţiunea reclamantului Inspectoratul de Poliţie Judeţean Sălaj împotriva pârâţilor A., B., C., D., E., F. şi G., reprezentaţi legal de către H., constatând lipsa calităţii procesuale active a reclamantului.

S-a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant legal a semnatarului cererii, director I., excepţie invocată de pârâţi prin întâmpinare.

S-a admis cererea de intervenţie în interes propriu a intervenientului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi au fost obligaţi pârâţii A., B., C., D., E., F. şi G., reprezentaţi legal de către H., la plata sumei de 1.104.206,87 RON reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor realizate în detrimentul statului, prin administratorul său.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii E., F., H., G., C. junior, J., K. şi A., solicitând în principal anularea ei şi, în principal, anularea cererii de intervenţie voluntară principală formulată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, iar în subsidiar respingerea acestei cereri. Prin Decizia nr. 49A din 20 martie 2018, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a admis în parte apelul declarat de pârâţii E., F., H., G., C. junior, J., K. şi A. împotriva Sentinţei civile nr. 2614 din 19 octombrie 2017 a Tribunalului Sălaj, pe care a anulat-o în parte şi, judecând, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză şi a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie în interes propriu, formulată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate. formulată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

A fost obligat intervenientul, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească apelanţilor suma de 10.323 RON cheltuieli parţiale de judecată în apel, precum şi suma de 1.500 RON, cheltuieli de judecată în primă instanţă.

Împotriva acestei decizii, intervenientul în interes propriu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj a formulat recurs.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 13 iulie 2018 şi repartizat completului de filtru nr. 5.

Intervenientul în interes propriu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin raportul întocmit la data de 10 septembrie 2018 asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat de intervenientul în interes propriu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj împotriva Deciziei nr. 49/A din 20 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, s-a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a), b), c), d) şi e) C. proc. civ., iar faţă de dispoziţiile art. 414 din acelaşi act normativ, recursul este admisibil în principiu.

Prin rezoluţia din 8 noiembrie 2018 s-a admis, în principiu, recursul declarat de intervenientul în interes propriu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi s-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 17 ianuarie 2019.

Recurentul-intervenient în interes propriu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj a solicitat admiterea căii de atac formulate, casarea în parte a hotărârii atacate în ceea ce priveşte admiterea excepţiei inadmisibilităţii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu înlăturarea obligaţiei de plata a cheltuielilor de judecată.

Se susţine că instanţa de apel nu a făcut o justă şi corectă interpretare a dispoziţiilor legale aplicabile speţei în raport cu cererile, apărările şi probele administrate, că excepţia inadmisibilităţii acţiunii nu a fost indicată în întâmpinarea pârâţilor ca o excepţie de procedură, aşa încât instanţa de apel a calificat-o şi soluţionat-o în mod nelegal.

În acest sens se învederează că pârâţii au invocat în mod expres, aşa cum rezultă din întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, doar excepţiile netimbrării, neindicării reprezentantului legal, şi lipsa dovezii calităţii de reprezentant.

Excepţiile invocate au fost analizate şi tranşate de instanţa de fond şi menţinute de instanţa de apel, în sensul respingerii acestora.

În ceea ce priveşte inadmisibilitatea ca apărare de fond, se arată că aceasta a fost analizată de instanţa de fond, că prin calificarea "excepţiei inadmisibilităţii acţiunii" de către instanţa de apel ca fiind o "excepţie procesuală", aceasta din urmă s-a substituit, în mod nelegal, pârâţilor.

În susţinerea cererii de recurs s-a mai arătat că incidenţa principiului îmbogăţirii fără justă cauză, fapt juridic licit creator de raporturi obligaţionale face admisibilă o "actio de in rem verso", potrivit art. 1345 C. civ.

Se mai învederează că, trimiterile efectuate de instanţa de apel la accesiunea imobiliară artificială nu sunt adecvate, întrucât accesiunea imobiliară se impunea a fi reţinută ca temei cel mult în ipoteza solicitării a se constata dreptul de proprietate asupra construcţiilor, ceea ce nu face obiectul cauzei.

În susţinerea cererii de recurs se mai arată că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii la situaţia de fapt, printr-un raţionament juridic ce nu este aplicabil speţei deduse judecăţii, că atât C. civ. din 1864, cât şi C. civ. actual conţin dispoziţii legale speciale care stabilesc în concret condiţiile şi limitele drepturilor părţilor implicate într-o astfel de situaţie juridică.

Recurentul susţine că edificatele au fost ridicate pe terenul proprietatea Statului Român în calitate de titular al dreptului de proprietate, că instanţa de fond a apreciat corect starea de fapt existentă, reţinând că "edificarea respectivelor imobile a fost realizată sub imperiul vechiul C. civ..", însă situaţia de îmbogăţire fără justă cauză a avut loc odată cu predarea terenului în proprietatea pârâţilor, la data de 29.07.2016.

Din această perspectivă, se susţine că faţă de dispoziţiile legale care reglementează dreptul de proprietate publică, cererea de intervenţie se impunea a fi menţinută de instanţa de apel, cu atât mai mult cu cât odată intrat în domeniul public al statului, acesta îşi păstrează această aparenţă până când bunul piere, sau este trecut în domeniu privat, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Se mai învederează că bunurile în discuţie aparţin domeniului public al statului aşa cum s-a arătat şi dovedit în cererea de intervenţie formulată, sens în care se arată că art. 494 alin. (3) C. civ., teza a doua, prevede că dacă construcţiile au fost ridicate cu bună-credinţă, proprietarul terenului devine, prin accesiune, proprietarul construcţiei, fără a putea cere demolarea sau ridicarea ei.

Aşadar, susţine recurentul, buna sau reaua credinţă are relevanţă doar sub aspectul tratamentului care se va aplica constructorului dacă el a fost de rea-credinţă, proprietarul terenului poate să invoce accesiunea devenind proprietar al construcţiei sau poate să ceară demolarea construcţiei, pe cheltuiala constructorului; în schimb, dacă constructorul a fost de bună-credinţă, proprietarul terenului nu va putea cere demolarea construcţiei, el devenind proprietarul acesteia, având obligaţia de despăgubire în temeiul principiului îmbogăţirii fără justă cauză, legea oferindu-i dreptul de a opta între indemnizaţia constructorului cu o sumă de bani egală cu valoarea materialelor şi preţul muncii sau plata unei sume de bani reprezentând sporul de valoare a terenului înregistrat ca urmare a edificării construcţiei. Aceste prevederi legale au valoare de principiu, sunt exprese şi neîndoielnice şi nu au dat naştere niciunor discuţii contradictorii în practica judiciară sau în literatura de specialitate.

Din aceeaşi perspectivă, se mai arată că în baza art. 494 alin. (3) teza finală C. civ., proprietarul terenului, devenit proprietar asupra construcţiei, are obligaţia de a-l despăgubi pe constructorul de bună-credinţă, în temeiul principiului îmbogăţirii fără justă cauză.

Or, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, pârâţii au obţinut retrocedarea terenului pe care se află construcţiile - proprietate publică a statului, iar Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Sălaj a predat în deplină proprietate posesia acestui teren, prin Procesul-verbal nr. x/29.07.2016.

În acest sens, se susţine că potrivit dispoziţiilor art. 1345 C. civ., cel care în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri.

De asemenea, conform prevederilor art. 1346 C. civ., îmbogăţirea este justificată atunci când rezultă din executarea unei obligaţii valabile, din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit sau dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal şi exclusiv pe riscul său ori cu intenţia de a gratifica.

Totodată, art. 1347 C. civ. stipulează că restituirea nu este datorată decât dacă îmbogăţirea subzistă la data sesizării instanţei. Cel care s-a îmbogăţit este obligat la restituire, în condiţiile prevăzute la art. 1639 şi următoarele C. civ.

Astfel, potrivit prevederilor art. 1639 C. civ., restituirea prestaţiilor se face în natură prin înapoierea bunului primit, iar conform art. 1640 C. civ., dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilităţii sau a unui impediment serios ori dacă restituirea priveşte prestarea unor servicii deja efectuate, restituirea se face prin echivalent.

Cu privire la obligarea la plata cheltuielilor de judecată se arată că nu poate fi reţinută culpa procesuală pentru a fi obligat la plata acestora, şi cu atât mai mult în acest cuantum, solicitându-se în conformitate cu prevederile art. 451 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., micşorarea onorariului avocaţial, care trebuie să fie proporţional cu valoarea pricinii şi munca îndeplinită.

În acest sens, se arată că în ipoteza în care nu se va respinge capătul de cerere cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată, în conformitate cu prevederile art. 451 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., se solicită micşorarea onorariului avocaţial, care trebuie să fie proporţional cu valoarea pricinii şi munca îndeplinită motiv pentru care se susţine că având în vedere complexitatea cauzei, diligentele depuse de avocat în cauză nu sunt direct proporţionale cu onorariul solicitat.

Totodată, se mai susţine că, practica în această materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, statuează în sensul ca partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil (cauza Costin împotriva României, Stere şi alţii împotriva României, Raicu împotriva României). S-a mai arătat reţinut că în acelaşi sens dispune şi Decizia nr. 401 din 14.07.2005 a Curţii Constituţionale, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 247 alin. (3) din C. proc. civ. de la 1864, că, dispoziţiile art. 451 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. au menirea de a sancţiona exercitarea abuzivă a dreptului de a obţine despăgubiri prin convenirea între avocat, expert şi client a unor onorarii în mod vădit disproporţionale cu valoarea, dificultatea litigiului, sau volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării.

Referitor la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, recurentul susţine că aceasta este relevantă sub aspectul principiului pe care îl degajă şi anume, acela că în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată efectuate în proces urmează a fi recuperate de partea care a câştigat în cauză, numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, reale şi rezonabile. Proporţionalitatea onorariului avocaţial cu valoarea, ori complexitatea cauzei şi cu munca prestată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie lăsată la aprecierea instanţei de judecată, aceasta justificând reducerea onorariului avocaţial, astfel încât acesta să reflecte valoarea muncii depuse de apărător pe parcursul litigiului.

Examinând hotărârea instanţei de apel din perspectiva motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva susţinerilor reclamantului ce vizează nemotivarea hotărârii, Înalta Curte reţine că acest motiv este nefondat.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi. Scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum şi la susţinerile reclamantului legate incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel a argumentat atât în fapt cât şi în drept soluţia pronunţată în condiţiile în care obiectul dedus judecăţii vizează o acţiune în obligarea pârâţilor A., B., C., D., E., F., G. şi H. la plata sumei de 1.104.206,87 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor realizate în detrimentul statului prin administratorul său, ca urmare a revenirii la situaţia din cartea funciară anterioară înscrierii în C.F. nr. x Zalău.

În argumentarea/motivarea soluţiei adoptate instanţa de apel a reţinut ca temei de drept al cererii de intervenţie dispoziţiile art. 1345 - 1348 C. civ., şi că obiectul cererii de chemare în judecată era reprezentat de "obligarea pârâţilor (...) la plata sumei de 1.104.206,87 RON reprezentând restituirea valorii îmbunătăţirii realizate în detrimentul statului, prin administratorul său".

Din această perspectivă, instanţa de apel a reţinut în motivarea soluţiei pronunţate că elementele de fapt specifice raportului juridic dintre părţi conduc la concluzia că atâta vreme cât Statul Român invocă, în concret, faptul că la momentul edificării constructorul a fost de bună-credinţă, statul avea la îndemână pentru repararea prejudiciului o acţiune civilă întemeiată pe regulile privitoare la accesiunea imobiliară artificială, aceasta şi în condiţiile în care prin hotărâri judecătoreşti anterioare se stabilise că preluarea terenului de către stat a fost una abuzivă, depunându-se rectificarea cărţii funciare în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român cu privire la întreaga suprafaţă de 7625 mp teren din care face parte şi terenul în suprafaţă de 1595 mp. De asemenea, instanţa de apel şi-a argumentat/motivat soluţia dată şi prin aceea că "acţiunea în dezdăunare întemeiată pe prevederile legale care guvernează accesiunea imobiliară artificială are prioritate de aplicare în raport cu acţiunea prevăzută de art. 1345 - 1348 C. civ. privitoare la îmbogăţirea fără justă cauză, aceste din urmă prevederi legale putând întemeia o acţiune în justiţie doar atunci când legea nu pune la îndemână aceluia care pretinde dezdăunarea o altă acţiune, mai specifică şi mai aplicată situaţiei juridice respective".

Or, reţine instanţa de apel, "în cazul persoanelor care au construit, cu bună sau rea-credinţă, pe terenul altora, atât C. civ. 1865, cât şi C. civ. 2011, conţineau şi conţin dispoziţii legale speciale care stabilesc în concret condiţiile şi limitele drepturilor părţilor implicate într-o astfel de situaţie juridică". Din această perspectivă, instanţa de apel a reţinut în motivarea soluţiei pronunţate că în litigiul pendinte era necesar ca intervenientul Statul Român să-şi întemeieze cererea pe dispoziţiile legale privitoare la accesiunea imobiliară artificială, precum şi în condiţiile în care excepţia inadmisibilităţii cererii de intervenţie a fost invocată de pârâţi înaintea primei instanţe, în aplicarea prevederilor art. 1348 C. civ., această excepţie trebuia admisă. Cum soluţia adoptată de instanţa de apel a fost argumentată/motivată atât în drept cât în fapt, Înalta Curte reţine că sunt nefondate criticile recurentului legate de incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurent din perspectiva incidenţei dispoziţiilor art. 1345 C. civ., întrucât există o îmbogăţire a pârâţilor prin mărirea patrimoniului lor în mod nejustificat, prin dobândirea celor două imobile-construcţii proprietate publică a statului, şi că există o însărăcire a reclamanţilor, ce rezultă din pierderea dreptului de proprietate asupra celor două construcţii edificate cu bună-credinţă pe terenul pârâţilor, Înalta Curte reţine că şi acest motiv este nefondat din perspectiva următoarelor considerente:

Este real că în cererea de intervenţie, Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat ca temei de drept dispoziţiile art. 1345 - 1348 C. civ., afirmând, între altele, că "pentru a nu înregistra o îmbogăţire fără justă cauză, proprietarii terenului pe care se află construite cele două imobile proprietate publică a statului, vor trebui să-l despăgubească pe autorul lucrării, în virtutea dreptului nostru de creanţă, potrivit art. 1347 alin. (2) din noul C. civ.", însă în raport de cererea de "obligare a pârâţilor (…) la plata sumei de 1.104.206,87 RON reprezentând restituirea valorii îmbunătăţirii realizate în detrimentul statului, prin administratorul său, ca urmare a revenirii la situaţia din cartea funciară anterioară înscrierii în CF x Zalău", şi faţă de hotărârile judecătoreşti irevocabile pronunţate în litigiile anterioare între părţi (prin care s-a stabilit că preluarea terenului de către stat a fost una abuzivă, depunându-se rectificarea cărţii funciare în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român cu privire la întreaga suprafaţă de 7625 mp teren din care face parte şi terenul în suprafaţă de 1595 mp., - Sentinţa civilă nr. 809/2014 a Tribunalului Sălaj, devenită irevocabilă prin respingerea apelului şi recursului) în baza cărora pârâţii au redobândit în fapt terenul pe care se află imobilele cu privire la care se solicită restituirea valorii îmbunătăţirilor, şi de faptul că Statul Român a susţinut că la momentul edificării constructorul a fost de bună-credinţă, în mod legal şi corect instanţa de apel a reţinut că statul avea la îndemână pentru repararea prejudiciului o acţiune civilă întemeiată pe regulile privitoare la accesiunea imobiliară artificială, şi nu pe îmbogăţirea fără just temei.

Or, în raport de aceste aspecte de drept rezultate din Sentinţa civilă nr. 809/2014 a Tribunalului Sălaj, devenită irevocabilă prin respingerea apelului şi recursului, Înalta Curte reţine că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 1345 C. civ., motiv pentru care sunt nefondate criticile recurentului legate de incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nefondate sunt şi criticile recurentului legate de greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată susţinându-se că nu există culpă procesuală, în condiţiile în care soluţia de respingere a acţiunii pe excepţia inadmisibilităţii determină incidenţa dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ. care prevede că: "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Cum fundamentul plăţii cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, şi cum potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., cel ţinut de plata cheltuielilor de judecată este "partea care pierde procesul", în mod legal instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor legale enunţate, precum şi dispoziţiilor art. 451 C. proc. civ., în condiţiile în care a fost obligat intervenientul, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească pârâţilor apelanţi cheltuieli de judecată parţiale în apel, în sumă de 10.323 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru (4323,53 RON, dos. instanţei de apel) şi parte din onorariul avocaţial în apel în sumă totală de 4500 RON, acordându-se din onorariul avocaţial plătit de apelanţi doar o parte ce corespunde măsurii în care apelul la fost admis. Din perspectiva celor expuse, cum în cauză niciuna din susţinerile recurentului nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat, recursul declarat de intervenientul în interes propriu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj împotriva Deciziei nr. 49/A din 20 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă. Văzând dispoziţiile art. 451 C. proc. civ., precum şi înscrisurile depuse la dosar, Înalta Curte urmează a dispune obligarea recurentului intervenient în interes propriu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj, la plata sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată către intimaţii pârâţi H., A., B., C., D., E., F. şi G., cu titlul de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de intervenientul în interes propriu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj împotriva Deciziei nr. 49/A din 20 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă. Obligă pe recurentul intervenient în interes propriu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj la plata sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată către intimaţii pârâţi H., A., B., C., D., E., F. şi G., cu titlul de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 februarie 2019.

Procesat de GGC - NN