Tort liability for administrative inaction: absence of illicit act negates state liability despite alleged nuisance and breach of public order duties

Asupra cauzei de faţă, văzând şi dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 16.11.2015, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General şi Primarul General al Municipiului Bucureşti, cu pârâtul UAT Sector 3 Bucureşti, prin primar obligarea lor, în solidar, la plata sumei de 1.320.000 RON (echivalentul a 300.000 euro la cursul de schimb de 4,4 RON/l euro), reprezentând prejudiciul material (prejudiciul efectiv produs şi beneficiu nerealizat) produs pe ultimii 3 ani şi a sumei de 880.000 RON (echivalentul a 200.000 de euro la acelaşi curs), constând în despăgubiri pentru daune morale aduse reclamantei prin faptele culpabile ale pârâţilor, pentru neîndeplinirea obligaţiilor de îndrumare, supraveghere şi control a activităţilor desfăşurate de societăţile comerciale şi a infrastructurii din Centrul Vechi al Bucureştiului.

Prin Sentinţa civilă nr. 6840 din 26.10.2016, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General, Primarul General al Municipiului Bucureşti şi cu pârâtul UAT Sector 3 Bucureşti, prin primar, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe reclamanta A. S.R.L. a declarat apel, iar prin Decizia nr. 438 din 26 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins apelul reclamantei A. S.R.L.

Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă şi repartizat completului C5 la data de 4 mai 2018.

Criticile de nelegalitate aduse hotărârii instanţei de apel vizează motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinările depuse la 31 mai 2018 şi respectiv 14 iunie 2018, intimaţii pârâţi Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti prin Primar, şi, Municipiul Bucureşti prin Primar au invocat excepţiile nulităţii şi inadmisibilităţii recursului.

Prin raportul întocmit la data de 10 septembrie 2018 asupra admisibilităţii în principiu a recursului formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 438 din 26 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a), b), c), d) şi e) C. proc. civ., iar faţă de dispoziţiile art. 414 din acelaşi act normativ, recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea de şedinţă din 8 noiembrie 2018 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 438/26 feb. 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, fixându-se termen pentru judecarea recursului la 21 februarie 2019.

Prin cererea de recurs recurenta-reclamantă solicită casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru completarea probatoriului, sau casarea deciziei şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată la fond şi în căile de atac.

Criticile aduse hotărârii recurate vizează următoarele aspecte de nelegalitate, prin prisma dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se arată că în cauză, este întrunită condiţia existenţei faptei ilicite a pârâţilor, constând în neluarea măsurilor prevăzute de lege cu privire la agenţii economici din zonă şi cu privire la depozitarea de deşeuri în areal, măsuri ce reprezintă obligaţii ale pârâţilor.

S-a învederat că, deşi instanţa de apel a reţinut că "este deopotrivă faptă ilicită nu numai acţiunea, dar şi omisiunea, inacţiunea ilicită, neîndeplinirea unei activităţi ori neluarea unei măsuri, atunci când această activitate ori această măsură trebuia, potrivit legii, să fie întreprinsă de o anumită persoană", s-a apreciat greşit că pârâţii şi-au îndeplinit aceste obligaţii. Concluzia cu privire la îndeplinirea obligaţiilor este motivată de instanţa de apel prin referire la înscrisurile de la filele x din volumul I, respectiv dosarul de apel.

Or, înscrisul de la fila x, susţine reclamanta, cuprinde o adresă a Primăriei Municipiului Bucureşti - Direcţia Generală de Poliţie Locală şi Control nr. 5943/C/09.10.2015 depusă în susţinerea acţiunii (anexa 12 la cererea de chemare în judecată), prin care respectiva instituţie susţine că s-au aplicat în cursul perioadei estivale 2015 mai multe sancţiuni contravenţionale, fiind desfiinţate construcţii provizorii edificate fără autorizaţie de construire, iar pentru 27 de agenţi economici cu profil alimentaţie publică s-a dispus sistarea activităţii neautorizate.

Sancţiunile respective, susţine reclamanta, nu privesc aspectele sesizate (depăşirea nivelului admis de zgomot, respectiv depozitarea deşeurilor), ci se referă la construcţii sau activităţi fără autorizaţie.

Or, fără a ţine seama de prevederile art. 1169 C. civ., instanţa a dat eficienţă unor afirmaţii nedovedite prin înscrisuri sau alte mijloace de probă, însuşindu-şi ca atare simpla afirmaţie a autorităţii pârâte, astfel cum a procedat greşit şi instanţa de fond.

Se învederează că aceeaşi situaţie este şi cu privire la adresa de la fila x a aceleiaşi instituţii nr. 10625, 10632/01.07.2014 în care se face o afirmaţie nedovedită că s-ar fi aplicat "numeroase sancţiuni contravenţionale reprezentanţilor legali sau angajaţilor unor localuri situate în zona Centrului Istoric pentru desfăşurarea unor activităţi de natură a tulbura liniştea publică". În aceeaşi idee se arată că în apel UAT Sector 3 arată că s-a suspendat activitatea comercială a unei singure societăţi B. S.R.L., pe o perioadă de 30 de zile, dar după cum rezultă din înscrisul de la dosar apel suspendarea a fost dispusă după data introducerii acţiunii şi nu în perioada de 3 ani anterioară acestui moment pentru care se solicită despăgubirile.

Din această perspectivă se susţine că nu face obiectul cauzei şi nici nu are relevanţă, faţă de circumstanţele cauzei, sancţionarea pentru încălcarea nivelului de zgomot a unei singure persoane juridice de către UAT Sector 3 într-o perioadă de ani de zile. Ca atare, această împrejurare nu poate duce la exonerarea de răspundere civilă a acestei pârâte.

Faţă de cele expuse se arată că pârâtele nu au făcut dovada îndeplinirii în mod corespunzător a obligaţiilor legale ce le reveneau, nici la fond, nici în apel, prin simplele afirmaţii nedovedite neputându-se constata contrariul, cum greşit s-a procedat de către cele două instanţe.

Se mai susţine că, reclamanta nu poate face dovada imposibilă a unui fapt negativ, ce poate fi combătut doar prin dovada faptului pozitiv contrar, sarcina dovedirii faptului pozitiv revenind pârâtelor, ceea ce nu s-a făcut în cauză.

Recurenta reclamantă mai arată că Raportul nr. x/27.07.2015 (realizat ca urmare a faptului că Direcţia Generală de Poliţie Locală Sector 3 a invocat că nu deţine aparatura necesară pentru a efectua măsurători sonometrice pentru exercitarea atribuţiilor ce îi revin după cum rezultă şi din Adresa nr. x/25.08.2015, dosarul de fond), precum şi înregistrările video depuse în apel fac dovada că a fost depăşit nivelul de zgomot admis în perioada ce face obiectul litigiului.

În acelaşi sens se învederează că faţă de multitudinea de apeluri la serviciul de urgenţă 112 de pe numărul de telefon al hotelului ca urmare a plângerilor clienţilor a existat aceeaşi lipsă de reacţie a pârâtelor, sesizările fiind direcţionate de SNU către Poliţia Locală, nefiind depuse eventualele procese-verbale întocmite la datele respective.

Din perspectiva celor expuse, se susţine că pârâtelor li se impută răspunderea pentru fapta proprie, aceea de a nu lua măsurile prevăzute de lege sau de a-şi îndeplini defectuos obligaţiile legale, fiind nerelevantă speţei (faţă de cadrul procesual şi temeiul juridic al acţiunii cu care a fost învestită instanţa de judecată), eventuala calitate procesuală pasivă ce ar fi putut fi deţinută de terţe persoane - agenţii economici din vecinătatea hotelului.

Ca atare, se susţine că fapta ilicită există, motiv pentru care se solicită admiterea recursului casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru completarea probatoriului, urmând a fi administrat probatoriul solicitat atât la fond, cât şi în apel, pentru a se stabili dacă sunt întrunite potrivit art. 1349 şi 1357 C. civ. toate condiţiile răspunderii civile delictuale, precum şi întinderea prejudiciului, sau casarea deciziei şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată la fond şi în căile de atac.

Examinând hotărârea recurată, prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. casarea unor hotărâri se poate cere pentru motive de nelegalitate când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Incidenţa dispoziţiilor legale enunţate a fost susţinută din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 1349 şi 1357 C. civ.

Din economia dispoziţiilor art. 1349 din noul C. civ. reiese faptul că orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunzând de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

Dispoziţiile art. 1357 C. civ. reglementează condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzând că "cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare".

Din dispoziţiile legale enunţate rezultă că pentru angajarea răspunderii delictuale este necesară îndeplinirea cumulativă a patru condiţii: existenţa unui prejudiciu, comiterea unei fapte ilicite, stabilirea legăturii de cauzalitate dintre aceasta şi consecinţele dăunătoare produse, şi respectiv vinovăţia făptuitorului.

Astfel, de esenţa răspunderii civile delictuale este cauzarea unui prejudiciu prin încălcarea drepturilor subiective sau a intereselor legitime ale unei persoane, condiţii obiective în absenţa cărora nu se poate stabili obligaţia de reparare în sarcina persoanei responsabile. Vinovăţia, este definită ca fiind latura obiectivă a răspunderii delictuale, are rolul de a delimita conduita care poate fi imputabilă făptuitorului, în vederea sancţionării sale, prin angajarea obligaţiei de despăgubire a victimei.

Fapta ilicită, element obiectiv al răspunderii delictuale, reprezintă acea acţiune sau inacţiune prin care s-a adus atingere drepturilor subiective ale altor persoane, sau intereselor lor legitime de natură a le cauza un prejudiciu.

Legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu este o condiţie esenţială de natură obiectivă, pentru angajarea răspunderii delictuale, contribuind la identificarea persoanei responsabile care "cauzează" alteia un prejudiciu. Exigenţa acestei condiţii impune ca între prejudiciul produs şi faptul generator să existe o legătură de la cauză la efect, astfel încât, din multitudinea împrejurărilor cauzale şi a condiţiilor care au contribuit într-o anumită măsură, să fie identificate acele acţiuni sau inacţiuni anterioare care au determinat în mod direct şi necesar producerea prejudiciului. Absenţa legăturii de cauzalitate elimină ipoteza angajării unei răspunderi delictuale cu privire la prejudiciul produs.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, la obiectul dedus judecăţii ce vizează o acţiune în răspundere delictuală, Înalta Curte reţine că reclamanta în susţinerea acţiunii a arătat că fapta ilicită a pârâţilor constă în nerespectarea obligaţiilor legale de asigurare a ordinii şi liniştii publice, sau de exercitare a atribuţiilor legale în mod necorespunzător, fără a dispune măsurile care se impun.

În analiza condiţiilor răspunderii delictuale instanţa de apel a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 1349 şi 1357 C. civ., pentru angajarea răspunderii civile delictuale, se cer a fi întrunite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, întrucât nu poate exista răspundere civilă dacă nu s-a produs un prejudiciu, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa vinovăţiei, fiind necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei. Cum instanţa de fond a reţinut inexistenţa faptei ilicite, în mod corect, contrar criticilor reclamantei, nu a procedat la verificarea celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale.

Din perspectiva îndeplinirii cumulative a condiţiilor răspunderii delictuale, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod legal şi corect a reţinut că răspunderea civilă delictuală constă în obligaţia celui care a cauzat altuia un prejudiciu, printr-o faptă ilicită săvârşită cu vinovăţie, de a repara astfel paguba pricinuită (art. 1357 C. civ.), că în cauză, nu poate fi reţinută în sarcina pârâţilor fapta pretins ilicită invocată de către reclamantă, respectiv, inacţiunea autorităţilor în combaterea acţiunilor ilicite a agenţilor economici din vecinătatea hotelului prin care s-au adus atingeri liniştii şi ordinii publice, în condiţiile în care pârâţii fiind sesizaţi cu plângerile formulate de reclamantă, în limita competenţei oferite de lege, au acţionat, sancţionând agenţii economici care au încălcat prevederile legale (dosarul de apel).

Cum fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, este definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând altei persoane, instanţa de apel a făcut o legală interpretare a dispoziţiilor art. 1349 şi 1357 C. civ. în condiţiile în care aşa cum s-a arătat deja, pârâţii în limitele competenţei, şi-au îndeplinit obligaţiile de a soluţiona reclamaţiile formulate de reclamantă.

Or, în condiţiile inexistenţei faptei ilicite a pârâţilor, Înalta Curte constată că în cauză nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale, sunt nefondate criticile reclamantei legate de incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din perspectiva celor expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat, recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 438 din 26 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 438 din 26 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 februarie 2019.

Procesat de GGC - NN