Jurisdictional competence for severed individual labor claims in active coparticipation under Art. 269 Labor Code

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 mai 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub nr. x/2017, aşa cum a fost precizată la data de 29 iunie 2017, un consorţiu de 438 de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României şi chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, cu citarea obligatorie şi a Consiliului pentru Combaterea Discriminării, a solicitat: obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata către fiecare reclamant a drepturilor băneşti reprezentând indemnizaţia de 75%, calculate la salariul de bază brut lunar, începând cu data de 23 mai 2014 şi până la zi; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate mai sus, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu, în temeiul art. 453 C. proc. civ. obligarea chematului în garanţie Ministerului Finanţelor Publice să includă în buget sumele necesare plăţii drepturilor salariale şi să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României fondurile necesare achitării drepturilor băneşti solicitate.

La termenul din data de 11 octombrie 2017, pentru considerente ce ţin de domiciliul sau locul de muncă al reclamanţilor şi calitatea acestora de personal contractual sau funcţionar public, instanţa a dispus disjungerea cererii formulată în cauză în mai multe dosare.

Astfel, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost înregistrată, sub nr. x/2017, cauza de faţă, având ca reclamantă pe A.

Prin Sentinţa civilă nr. 8757 din data de 4 decembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Tribunalului Caraş-Severin.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că, în vederea stabilirii competenţei teritoriale, se porneşte de la premisa în baza căreia, în cadrul unui litigiu de muncă având ca obiect contestarea unui drept bănesc născut dintr-un raport de muncă, reclamant este întotdeauna un salariat al unităţii (sau fost salariat), deci, întotdeauna, o persoană fizică.

A arătat că prin noţiunea de domiciliu, avută în vedere la stabilirea competenţei, se înţelege acel atribut de identificare a persoanei fizice şi nu domiciliul ales la care o persoană solicită să îi fie comunicate actele de procedură.

Potrivit dispoziţiilor art. 87 - 91 din noul C. civ., domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală, iar reşedinţa persoanei fizice este în locul unde îşi are locuinţa secundară.

Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate, iar locul de muncă reiese, în cauză, din susţinerile părţilor.

Urmare celor de mai sus, considerând că, după criteriul de stabilire a competenţei teritoriale, nu reiese că reclamanta are vreo legătură cu municipiul Bucureşti, tribunalul a apreciat că aceasta a introdus acţiunea la o instanţă necompetentă teritorial, astfel că a declinat cauza în favoarea Tribunalului Caraş-Severin.

Prin Sentinţa civilă nr. 1971 din data de 26 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2018, Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă, Complet specializat - conflicte de muncă şi de asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestui tribunal, invocată de către reclamantă, şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

Tribunalul a reţinut că, în speţă, cererea din cauza principală, înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, a fost formulată de un număr de 438 de salariaţi, care pretind drepturi individuale similare de la intimata Curtea de Conturi a României, în calitate de angajator sau fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu derulate în baza contractelor individuale de muncă sau a dispoziţiilor de numire în funcţie.

A constatat că Tribunalul Bucureşti a dispus, printre altele, disjungerea cauzei principale în mai multe cauze, printre care şi cea de faţă, iar, prin Sentinţa civilă nr. 8757 din data de 4 decembrie 2017, a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Caraş-Severin, ca fiind instanţă competentă în raport de domiciliul şi locul de muncă al reclamantei.

Totodată, a apreciat întemeiate susţinerile reclamantei referitoare la îndeplinirea condiţiei de existenţă a coparticipării procesuale, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 59 C. proc. civ., prin coparticipare procesuală, "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură", iar, în prezenta cauză, reclamanţii au calitate de salariaţi sau foşti salariaţi ai intimatei Curtea de Conturi a României, pretenţiile acestora sunt identice (aceleaşi sporuri în aceleaşi procente), motivele de fapt şi de drept expuse în cuprinsul cererii sunt identice.

De asemenea, a reţinut că diferenţa este dată de împrejurarea că reclamanţii îşi desfăşoară activitatea în baza unor contracte individuale de muncă diferite, însă această cerinţă specifică a fost impusă de legislaţia muncii, fără a impieta asupra pretenţiilor individuale identice ale reclamanţilor din prezenta cauză.

Tribunalul Caraş-Severin a dat eficienţă dispoziţiilor art. 269 alin. (2) şi (3) din C. muncii, constatând şi că, în cauză, este îndeplinită condiţia de existenţă a coparticipării procesuale.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în condiţiile 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 269 alin. (2) din C. muncii, competenţa de soluţionare a cererilor având ca obiect conflicte de muncă aparţine instanţei de la domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul reclamantului.

Alin. (3) al aceluiaşi articol instituie excepţia conform căreia, dacă sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Totodată, în temeiul art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În atare situaţie devin incidente dispoziţiile art. 116 C. proc. civ., potrivit căruia alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente aparţine reclamantului.

În cauză, acţiunea introductivă de instanţă, având ca obiect drepturi salariale, a fost formulată de 438 de reclamanţi (printre care şi reclamanta din prezenta pricină) şi a fost adresată Tribunalului Bucureşti, ca instanţă în circumscripţia căreia îşi au domiciliul unii dintre reclamanţi.

Potrivit art. 59 C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală facultativă, mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.

Cum drepturile băneşti pretinse angajatorului de către reclamanţi, în calitate de salariaţi, se întemeiază pe aceleaşi temeiuri de drept, raporturile juridice deduse judecăţii fiind similare, există o strânsă legătură între pretenţiile acestora, astfel că dispoziţiile legale anterior citate sunt pe deplin aplicabile în cauză.

În atare situaţie devin incidente dispoziţiile art. 269 alin. (3) C. muncii, ce recunosc competenţa de soluţionare a cauzei, după criteriile de la alin. (1) al aceluiaşi articol, care trebuie îndeplinite în persoana oricăruia dintre reclamanţii aflaţi în coparticipare procesuală facultativă.

Prin urmare, astfel conturat raportul juridic litigios, Înalta Curte apreciază că Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost în mod corect şi legal sesizat, date fiind dispoziţiile legale incidente cauzei mai sus redate, astfel că, luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă şi consecinţa pierderii competenţei instanţei iniţial învestite, de la soluţionarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la instanţa reţinut a fi cea de la domiciliul reclamantului din prezentul dosar.

De vreme ce, la data învestirii sale cu soluţionarea litigiului, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost legal sesizat, în virtutea dispoziţiilor art. 269 din C. muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, şi, întrucât, în caz de disjungere, instanţa de judecată rămâne competentă, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestui tribunal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată, formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Curtea de Conturi a României, având ca obiect "drepturi băneşti", în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 octombrie 2018.

Procesat de GGC - NN