Restitution of nationalized land remanded for ownership proof after appellate court misread prior judgment.

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 06.02.2008, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi CGMB prin Primarul General al Municipiului Bucureşti, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de aproximativ 350 mp şi construcţia aflată pe acesta, compusă din parter, etaj şi mansardă, cu excepţia apartamentului nr. x situat la etajul 1, care a fost deja retrocedat mamei acesteia, B., în baza Legii nr. 112/1995, împreună cu suprafaţa de teren de 108 mp din curte.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 21-24 din Legea nr. 10/2001, art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin cererea precizatoare depusă la termenul de judecată din data de 15.04.2008, reclamanta a arătat că înţelege să se judece în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.

Totodată, printr-o altă cerere precizatoare, formulată în şedinţa publică din data de 23.03.2010, aceeaşi parte a solicitat lăsarea în deplină proprietate şi posesie a imobilului din Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de aproximativ 400 mp şi construcţia existentă pe acesta, formată din parter, etaj şi mansardă, cu excepţia etajului 1 al imobilului, cu menţiunea că apartamentul nr. x situat la etajul 1 a fost retrocedat, iar pentru cealaltă jumătate de etaj, respectiv apartamentul nr. x, nu are acte de proprietate.

Prin Sentinţa civilă nr. 525 din 13.04.2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis, în parte, cererea reclamantei astfel cum a fost precizată. A obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General să lase acesteia în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 183,02 mp şi construcţia edificată pe acesta, respectiv apartamentul nr. x, situat la parter, compus din 3 camere, vestibul, debara, baie, cămară, sas, bucătărie, oficiu şi boxă subsol în suprafaţă de 16,54 mp, precum şi apartamentul nr. x, situat la parter, compus din 3 camere, baie, cămară, bucătărie, sas, culoar, terasă şi boxă subsol în suprafaţă de 6,79 mp. A luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

În motivarea soluţiei, instanţa a reţinut că prezenta acţiune este întemeiată pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. XX/19.03.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii. Astfel, reclamanta a depus Notificarea nr. x/28.06.2001, înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti şi, având în vedere refuzul nejustificat al unităţii deţinătoare de a răspunde la aceasta timp de 8 ani, s-a decis că tribunalul este competent a soluţiona pe fond acţiunea.

S-a mai constatat că reclamanta a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită în sensul dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 din Legea nr. 10/2001, imobilul din Bucureşti, str. x, sector 2 fiind dobândit de autorul reclamantei C., aspect ce rezultă din Decizia civilă nr. 283/23.06.1948 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a civilă comercială, prin care s-a constatat că reclamantul C. este singurul proprietar asupra parterului şi a jumătăţii din etajul 1 al imobilului. Hotărârea menţionată a rămas irevocabilă prin respingerea recursului, conform Deciziei nr. 1280/1948 a Curţii Supreme de Justiţie.

Conform procesului-verbal din data de 20.04.1950 întocmit de Comitetul Provizoriu al Capitalei, în baza Decretului nr. 92/1950, imobilul proprietatea lui C. a trecut în proprietatea statului.

Astfel cum rezultă din extrasul din M. Of. nr. 27/03.02.1948, prin Decizia nr. 104400/21.11.1947 s-a schimbat numele lui C. în C.

Prima instanţă a constatat că reclamanta a făcut dovada calităţii de moştenitor de pe urma mamei sale, B., potrivit Certificatului de calitate de moştenitor nr. 85/17.05.2001, emis de Notarul Public D. De asemenea, a reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv, fiind aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, imobilul trecând în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.

Prin Hotărârea nr. 1765/05.08.1998 s-a restituit în natură mamei reclamantei, B., apartamentul nr. x, situat la et. 1, compus din 3 camere, baie, debara, degajament, bucătărie, cămară, vestibul, balcon, 2 boxe, cameră de serviciu, mansardă şi terasă, precum şi terenul în suprafaţă de 108,38 mp şi garajul din imobilul situat în Bucureşti, str. x.

De asemenea, s-a constatat că s-a acordat suma de 147.110.597 RON cu titlu de despăgubiri pentru restul imobilului.

Potrivit Adresei nr. x/29.10.2008 emisă de S.C. P. S.A., imobilul din Bucureşti, Bucureşti, str. x, este deţinut de E., F. şi C., în baza contractelor de închiriere menţionate în adresă, pentru ultimii doi valabilitatea contractelor de închiriere fiind prelungită în baza O.U.G. nr. 8/2004.

În aceeaşi adresă se menţionează că pentru apartamentul nr. x a fost perfectat Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/10.02.2004, acesta fiind înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 către numita G.

În ceea ce priveşte solicitarea reclamantei de restituire în natură a apartamentului, s-a observat că, potrivit cererii precizatoare depuse la fila x şi reiterate la ultimul termen de judecată, aceasta a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de aproximativ 400 mp şi a construcţiei formate din parter, etaj şi mansardă, cu excepţia etajului I.

S-a constatat că este întemeiată, în parte, cererea de restituire în natură a imobilului, astfel cum a fost precizată, având în vedere dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 10/2001, reţinându-se că nu există impedimente pentru restituirea în natură a imobilului, neavând aplicabilitate în speţă niciuna din situaţiile menţionate de prevederile art. 18 din Legea nr. 10/2001, referitoare la stabilirea măsurilor reparatorii numai prin echivalent.

Potrivit concluziilor raportului de expertiză, specialitatea topografie, terenul (parcela x, astfel cum rezultă din Convenţia de coproprietate din data de 14.12.1935) este în suprafaţă de 291,40 mp, iar identificarea apartamentelor a fost făcută prin raportul de expertiză specialitatea construcţii întocmit de expertul H.

Prin urmare, tribunalul a constatat că reclamanta este îndreptăţită la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 183,02 mp (diferenţa între suprafaţa totală de teren de 291,40 mp şi suprafaţa de teren de 108,38 mp ce a fost restituită mamei reclamantei), iar în ceea ce priveşte construcţia, va fi admisă cererea de restituire în natură a celor două apartamente ocupate de chiriaşi, respectiv apartamentele nr. x şi nr. 2.

Cu privire la mansardă, potrivit concluziilor raportului de expertiză specialitatea construcţii întocmit de expertul H., coroborate cu Adresa nr. x/02.07.1997, emisă de S.C. P. S.A., s-a constatat că aceasta reprezintă în realitate apartamentul nr. x, vândut în baza Legii nr. 112/1995 către G., situaţie în care nu mai poate fi restituită în natură reclamantei, potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 modificată.

În raport de aceste considerente, cererea precizată a fost admisă, în parte, pârâtul fiind obligat să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei imobilul situat în Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 183,02 mp şi construcţia edificată pe acesta, respectiv apartamentul nr. x situat la parter, compus din 3 camere, vestibul, debara, baie, cămară, sas, bucătărie, oficiu şi boxă subsol în suprafaţă de 16,54 mp, precum şi apartamentul nr. x situat la parter, compus din 3 camere, baie, cămară, bucătărie, sas, culoar, terasă şi boxă subsol în suprafaţă de 6,79 mp.

Împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă, au declarat apel toate părţile litigiului.

Apelanta reclamantă a criticat soluţia tribunalului sub aspectul respingerii cererii de restituire în natură a mansardei (apartamentul nr. x).

Apelantul pârât a contestat decizia atacată, susţinând că, în mod greşit, a fost admisă acţiunea reclamantei, din două motive. În primul rând, a arătat că Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 fac vorbire de necesitatea existenţei alături de notificare şi celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptăţite la restituire în sensul că nu mai deţine probe, precizare ce condiţionează pârâtul în a se pronunţa asupra notificării. În al doilea rând, a invocat că, în speţă, nu s-a probat calitatea de persoană îndreptăţită cu privire la imobilul în litigiu, prin depunerea actelor originare de proprietate. Faţă de aceste două critici, a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiate.

Judecata apelului a fost suspendată, conform art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a Dosarului nr. x/2009 al Judecătoriei Sectorului 2, având ca obiect constatarea nulităţii Contractului de vânzare-cumpărare nr. x/10.02.2001, încheiat de numita G., ce priveşte mansarda din imobil.

În urma soluţionării irevocabile a dosarului sus-menţionat, prin Decizia civilă nr. 854/20.05.2014, pronunţată de Curtea de Apel, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost repusă cauza pe rol.

Prin Decizia civilă nr. 1205A din 21.12.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelurile exercitate în cauză, a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâtul să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie şi mansarda (apartamentul nr. x) din imobilul situat în Bucureşti, str. x, ce a făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 4731/10.02.2004. A înlăturat obligaţia de restituire în natură a suprafeţei de teren de 183,02 mp. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

În motivarea soluţiei, instanţa a reţinut, referitor la apelul declarat de apelanta reclamantă, că apartamentul nr. x a fost înstrăinat numitei G. în baza Legii nr. 112/1995.

În faza apelului a fost depusă la dosar Sentinţa civilă nr. 3455/15.03.2011 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2, Bucureşti, definitivă prin Decizia civilă nr. 1271A12.12.2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 854/20.05.2014, pronunţată de Curtea de Apel, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii G. şi Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi s-a constatat nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 4731/10.02.2004 în ce priveşte mansarda.

Prin urmare, impedimentul reţinut de tribunal a dispărut, imobilul reintrând în patrimoniul Municipiului Bucureşti, impunându-se obligarea pârâtului la restituirea în natură către reclamantă şi a acestuia.

În privinţa apelului exercitat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, curtea de apel a constatat că este neîntemeiată prima critică formulată.

Termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în care unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire poate avea, într-adevăr, conform art. 25.1 din Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, două date de referinţă: fie data depunerii notificării (în cazul în care persoana îndreptăţită a depus odată cu notificarea toate actele de care înţelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire), fie data depunerii actelor doveditoare (în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare). În cazul în care persoana îndreptăţită a depus odată cu notificarea toate actele doveditoare pe care le posedă şi totodată a făcut precizarea că nu mai deţine alte probe, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe numai pe baza acestora, în termen de 60 de zile.

Lipsa acestei precizări nu înseamnă însă că unitatea deţinătoare nu trebuie să se pronunţe asupra cererii, deoarece în sarcina sa există obligaţia de a da o soluţie cererii petentului, fie în sensul admiterii şi restituirii imobilului în forma solicitată, fie în sensul respingerii acesteia, pe baza actelor doveditoare existente la dosarul administrativ.

În cauză, din documentaţia ce formează obiectul dosarului de restituire înregistrat la PMB, rezultă că notificarea a fost însoţită de actele doveditoare de care reclamanta a înţeles să se prevaleze, şi cu toate acestea, unitatea deţinătoare nu a soluţionat-o.

Lipsa răspunsului la notificare în termenul prevăzut de lege îndreptăţeşte persoana care a formulat notificare să solicite valorificarea în instanţă a dreptului pretins, conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care a fost interpretat prin Decizia în interesul legii nr. XX/19.03.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial din 12.11.2007, obligatorie, potrivit art. 329 C. proc. civ., în sensul că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze în fond şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.

În ce priveşte cea de-a doua critică, anume lipsa dovezii calităţii de persoană îndreptăţită cu privire la imobilul în litigiu prin depunerea actelor originare de proprietate, sarcina probei revenind persoanei care se pretinde îndreptăţită, curtea de apel a analizat probatoriul în cauză şi a constatat că imobilul situat în Bucureşti, str. x, este compus din teren în suprafaţă de 291,38 mp (conform identificării făcute prin raportul de expertiză în specialitatea topografie întocmit de expert I. şi construcţie compusă din demisol (pivniţe), parter (cu două apartamente, 1 şi 2), etaj (cu două apartamente, 3 şi 4) şi mansardă (apartamentul nr. x), conform raportului de expertiză efectuat în primă instanţă şi suplimentului la raportul de expertiză efectuat de expert H. (dosar CAB).

Prin Hotărârea nr. 1765/05.08.1998, emisă de CGMB, s-au restituit în natură mamei reclamantei, B., apartamentul nr. x, situat la et. 1, compus din 3 camere, baie, debara, degajament, bucătărie, cămară, vestibul, balcon, 2 boxe, cameră de serviciu mansardă şi terasă, precum şi terenul în suprafaţă de 108,38 mp şi garajul din imobilul situat în Bucureşti, str. x.

Cererea dedusă judecăţii vizează restul imobilului, iar, prin sentinţa apelată, tribunalul a obligat pârâtul să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 183,02 mp (291,40 mp -108,38 mp), apartamentul nr. x, situat la parter, compus din 3 camere, vestibul, debara, baie, cămară, sas, bucătărie, oficiu şi boxă subsol în suprafaţă de 16,54 mp, precum şi apartamentul nr. x, situat la parter, compus din 3 camere, baie, cămară, bucătărie, sas, culoar, terasă şi boxă subsol în suprafaţă de 6,79 mp.

În ceea ce priveşte dovedirea dreptului de proprietate, prima instanţă a reţinut că imobilul din Bucureşti, str. x, a fost dobândit de autorul reclamantei, C., astfel cum s-a constatat prin Decizia civilă nr. 283/23.06.1948 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a civilă, comercială, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, conform Deciziei nr. 1280/1948 a Curţii Supreme de Justiţie. Conform procesului-verbal din data de 20.04.1950, întocmit de Comitetul Provizoriu al Capitalei, în baza Decretului nr. 92/1950, imobilul proprietatea lui C. a trecut în proprietatea statului.

Curtea de apel a reţinut că, prin hotărârea judecătorească menţionată s-a constatat că reclamantul C. este singur proprietar asupra parterului şi a jumătăţii din etajul 1 din imobilul situat în strada x, nr. 36.

Această hotărâre a fost fundamentată pe convenţia de coproprietate încheiată între J. şi K., în calitate de proprietari ai terenului din str. x, pe de o parte, şi L. şi C., pe de altă parte, prin care părţile au convenit construirea, pe terenul proprietatea primilor a unui imobil în coproprietate, compus din parter şi etaj, cu câte două camere pe fiecare nivel fiecare şi mansardă cu patru camere pentru servitori aferente apartamentelor din imobil.

În hotărârea judecătorească menţionată nu se face referire şi la terenul aferent construcţiei, iar reclamanta, căreia îi revenea sarcina probei, conform art. 1169 din Codul de procedură de la 1865, nu a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului său asupra terenului. Convenţia de coproprietate menţionată mai sus, invocată de apelanta reclamantă drept titlu de proprietate nu face dovada transferului de proprietate asupra terenului în patrimoniul autorului său.

Prin urmare, s-a constatat că, în mod greşit, a admis tribunalul cererea cu privire la teren, sub acest aspect apelul declarat de pârât fiind întemeiat şi impunându-se schimbarea, în parte, a sentinţei apelate şi înlăturarea obligaţiei de restituire în natură a suprafeţei de teren de 183,02 mp.

Hotărârea a fost menţinută cu privire la apartamentele 1 şi 2 de la parterul imobilului, în condiţiile în care apelanta reclamantă a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului său la data preluării abuzive prin Decizia civilă nr. 283/23.06.1948 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a civilă comercială, irevocabilă, iar apartamentele menţionate nu au făcut obiectul înstrăinării conform Legii nr. 112/1995, fiind deţinute cu contracte de închiriere, astfel că este posibilă restituirea în natură.

Împotriva hotărârii pronunţate în apel, a exercitat recurs reclamanta A.

În dezvoltarea criticilor, încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut pronunţarea hotărârii atacate cu încălcarea prevederilor art. 1169, 1170, 1174, 969 C. civ. A considerat că motivarea curţii de apel, din care se desprinde concluzia că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului aferent imobilului în litigiu, prin raportare la convenţia de proprietate, care nu este un contact de vânzare-cumpărare, este greşită.

Art. 1170 C. civ. stipulează că dovada se poate face prin înscrisuri, prin martori, prin prezumţii, prin mărturisirea uneia dintre părţi şi prin jurământ. Or, în aceste condiţii, nu prezintă relevanţă dacă actul întocmit este sub semnătură privată sau autentic, ambele având aceeaşi forţă probantă.

În speţă, recurenta a susţinut că acea convenţie de coproprietate încheiată între părţi reprezintă un act sub semnătură privată, ce produce efectele prevăzute de art. 1174 C. civ., din punct de vedere al puterii lui probatorii. Astfel, în aceste dispoziţii se arată: "Actul autentic sau cel sub semnătură privată are tot efectul între părţi despre drepturile şi obligaţiile ce constată, precum şi despre aceea ce este menţionat în act, peste obiectul principal al convenţiei, când menţionarea are un raport oarecare cu acest obiect. Dar menţionările care au de obiect un fapt cu totul străin de acela al convenţiei, nu pot servi decât numai la un început de dovadă."

Convenţia de coproprietate este, de fapt, un contract de vânzare-cumpărare, prin prisma efectelor atribuite unor clauze ale acestuia.

Astfel, în clauza inserată la punctul 8 din Convenţie, se menţionează că "actul definitiv şi transcris se va face în termen de o lună de la finalizarea imobilului, iar dacă vreuna dintre părţi ar refuza întocmirea actului, prezenta convenţie va înlocui actul de proprietate de vânzare-cumpărare, cealaltă parte putând solicita transcrierea în registrul de transcripţiuni al Tribunalului Ilfov, secţia notariat, fără participarea celuilalt".

În cadrul punctului 11 se prevede că "terenul a fost ipotecat soţilor M. pentru suma de 200.000 RON cu care aceştia i-au împrumutat pe soţii N."

De asemenea, punctul 13 stipulează că "dacă în termen de 3 ani prevăzuţi pentru plata ipotecii de către soţii N., aceştia nu îşi vor îndeplini obligaţia, vor plăti soţii M., socotindu-se că aceştia au cumpărat drepturile de proprietate asupra întregului imobil (teren şi construcţii).

Aşadar, prin coroborarea acestor clauze, rezultă că voinţa părţilor a fost aceea de a se perfecta un contract de vânzare-cumpărare, ce a fost şi înregistrat la Administraţia Financiară, circumstanţe din care rezultă că s-a făcut dovada transferului dreptului de proprietate asupra asupra imobilului din str. x, către autorul reclamantei C.

Instanţa de apel nu a luat în considerare statuările Deciziei nr. 1280/1948 a Curţii Supreme de Justiţie, din care rezultă că autorul recurentei, C. este singurul proprietar asupra parterului şi jumătate din etaj (teren plus clădire) din str. x.

Astfel, în ipoteza interpretării corecte a prevederilor art. 1169, 1170, 1174 şi 969 C. civ., s-ar fi putut constata că actul numit "Convenţie de coproprietate" reprezintă un act de vânzare-cumpărare, fiind suficient pentru a face dovada dreptului de proprietate atât asupra construcţiei, cât şi asupra terenului din Bucureşti, str. x.

Faptul că prin Decizia civilă nr. 283/1948 şi Decizia nr. 1280/1948, Curtea Supremă de Justiţie a reţinut că C., autorul reclamantei, este unic proprietar asupra parterului şi jumătate din etajul imobilului din str. x, nu are niciun fel de relevanţă, aşa cum pretinde instanţa de apel, la dosarul cauzei fiind depusă convenţia de proprietate ce reprezintă un act de vânzare-cumpărare transcris, cu efecte depline faţă de terţi.

Recurenta a susţinut că a depus la dosarul cauzei contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. x/1935, din care rezultă că soţii K. au dobândit proprietatea asupra lotului nr. x din Parcul (...) cum rezultă din act şi Decizia nr. 1280/1948 de la O. A considerat că a făcut pe deplin dovada (proba diabolica) a dreptului de proprietate asupra imobilului teren şi construcţie din str. x.

De altfel, nici măcar în Decizia nr. 1280/1948, la care face referire instanţa de fond, nu se vorbeşte de un drept de proprietate al autorului reclamantei asupra cotei de 3/4; din dreptul de proprietate asupra clădirii, parter şi jumătate din etaj, ci se vorbeşte de cota de 3/4; din dreptul de proprietate asupra imobilului, ceea ce reprezintă altceva, respectiv 3/4; din teren plus construcţie.

Pentru toate considerentele arătate, a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii apelului formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, cu consecinţa restituirii în natură a terenului în suprafaţă de 148 mp, conform cotei de 3/4; din dreptul de proprietate asupra imobilului din str. x, Bucureşti.

Analizând recursul formulat de reclamanta A., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Această dispoziţie are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera şi spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.

Înalta Curte reţine că aspectele deduse judecăţii prin cererea de recurs de către recurentă vizează dispoziţia de respingere a restituirii în natură a terenului în suprafaţă de 183,02 mp, aferent imobilului situat în Bucureşti, str. x.

Fiind învestită în cadrul soluţionării apelului formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General cu critica vizând dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, curtea de apel a înlăturat obligaţia de restituire în natură a terenului, dispusă de tribunal, reţinând în considerente că Decizia civilă nr. 283/25 iunie 1948 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a civilă şi de comercial, face dovada proprietăţii, în ceea ce îl priveşte pe autorul reclamantei, doar în privinţa parterului şi a jumătăţii din etajul 1 din imobilul aflat în Bucureşti, strada x, nr. 36, nu şi a terenului aferent construcţiei. S-a mai argumentat că acea convenţie de coproprietate pe care s-a fundamentat hotărârea judecătorească nu este aptă să transmită un drept de proprietate asupra terenului în patrimoniul autorului reclamantei, C., ducând la concluzia că reclamanta nu a fost în măsură să facă proba proprietăţii, astfel cum impune regula înscrisă în art. 1169 C. civ. "Cel ce face o propunere în faţa instanţei de judecată trebuie să o dovedească."

În dezvoltarea motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţine că a făcut dovada proprietăţii asupra imobilului teren şi construcţie din str. x, prin convenţia de coproprietate depusă în susţinerea acţiunii. Conform interpretării conferite prin clauza inserată la punctul 8 din convenţie, aceasta reprezintă un contract de vânzare-cumpărare, care are ca efect transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului care priveşte terenul şi construcţia ridicată pe acesta. Referirea la terenul aferent construcţiei s-a făcut şi prin clauzele inserate la pct. 11 şi 13 din convenţie, prin urmare în speţă a operat transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în patrimoniul autorului reclamantei C.

Instanţa reţine că, în pentru soluţionarea acţiunii în revendicare formulată în baza Legii nr. 10/2001 având ca obiect imobilul situat în Bucureşti, str. x, în compunerea menţionată în cererea de chemare în judecată, reclamanta s-a prevalat, în justificarea dreptului de proprietate al autorului său, de convenţia de coproprietate încheiată între soţii J. şi K. şi L. şi C. şi Decizia nr. 283/1948 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a civilă şi de comercial.

Obiectul convenţiei a fost reprezentat de construirea, pe terenul proprietatea primilor, a unui imobil în coproprietate, compus din parter şi etaj, având fiecare două apartamente (la parter fiind soţii M., iar la etaj soţii N.), la care se adaugă o mansardă cu patru camere pentru servitori, din care fiecare proprietar va deţine două camere.

Potrivit clauzelor contractului, părţile au făcut referire şi la terenul aferent construcţiei.

Prin Decizia civilă nr. 283 din 25 iunie 1948, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a civilă şi de comercial, a constatat că reclamantul C. este singurul proprietar asupra parterului şi a jumătăţii din etajul I al imobilului din Bucureşti, str. x. Prin această hotărâre, rămasă irevocabilă ca urmare a respingerii recursului, prin Decizia nr. 1280/1948 a Curţii Supreme de Justiţie, a fost examinată şi convenţia de coproprietate relativ la imobilul în litigiu.

Totodată, prin Hotărârea nr. 1765/05.08.1998, emisă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, s-a dispus restituirea în natură mamei reclamantei, B., a apartamentului nr. x, situat la etajul 1 al imobilului în litigiu, precum şi acordarea sumei de 147.110.597 RON reprezentând despăgubiri pentru restul imobilului.

Având a cerceta, în apelul pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primar General, dacă înscrisurile exhibate de reclamantă fac dovada proprietăţii asupra imobilului în litigiu, instanţa de apel nu a procedat la analiza convenţiei de coproprietate, prin prisma clauzelor stipulate de părţi, în scopul de a statua în legătură cu caracterul translativ al dreptului de proprietate asupra terenului solicitat în speţă.

De asemenea, se constată că nu au fost examinate nici considerentele Deciziei nr. 283 din 25 iunie 1948, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a civilă şi de comercial relativ la convenţia de coproprietate, pentru a se verifica transferul dreptului de proprietate asupra terenului în cauză, curtea de apel motivând soluţia - de înlăturare a obligaţiei de restituire în natură a terenului de 183,02 mp - prin raportare doar la dispozitivul hotărârii judecătoreşti menţionate. Or, procedând de o asemenea manieră, nu se poate considera că s-ar fi verificat problema transmiterii proprietăţii asupra terenului în patrimoniul autorului reclamantei, ceea ce echivalează cu nestabilirea completă a situaţiei de fapt a imobilului în litigiu.

Recursul este reglementat ca şi cale de atac extraordinară ce nu are un caracter devolutiv pentru ca instanţa astfel învestită să treacă la examinarea fondului litigiului, reanalizând probatoriul administrat şi reapreciindu-l, această chestiune intrând exclusiv în apanajul instanţei de apel.

Considerând că sunt necesare verificări cu privire la situaţia de fapt a terenului pretins de reclamantă pe calea acţiunii în revendicare, în raport de înscrisurile prezentate în dovedirea dreptului de proprietate al acestuia, verificări incompatibile cu actuala structură a recursului, Înalta Curte apreciază că se impune, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 coroborat cu 312 alin. (1) şi (3) şi art. 315 C. proc. civ., casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă, spre rejudecarea apelului declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, întrucât numai în apelul acestei părţi au fost formulate critici vizând dreptul de proprietate asupra imobilului-teren, restul dispoziţiilor deciziei atacate urmând a fi menţinute.

Cu ocazia rejudecării, în limitele învestirii sale şi inclusiv a criticilor formulate în prezentul recurs, instanţa de apel va stabili, pe baza examinării clauzelor inserate în cuprinsul convenţiei de coproprietate şi a considerentelor Deciziilor nr. 283/1948 şi 1280/1948, pe care reclamanta şi-a fundamentat cererea de restituire a imobilului şi, eventual, în baza altor probe pe care le va aprecia necesare, dacă în cauză a operat transferul dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu în patrimoniul autorului recurentei. În plus, se vor face verificări pentru a se stabili dacă pentru suprafaţa de teren s-a primit vreo despăgubire, având în vedere cele menţionate în Hotărârea nr. 1765/05.08.1998.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 1205 A din 21 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează, în parte, decizia atacată şi trimite cauza la aceeaşi instanţă spre rejudecarea apelului declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General referitor la terenul în litigiu.

Menţine restul dispoziţiilor deciziei atacate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2018.

Procesat de GGC - NN