Tort liability for delay in executing final judgment: proof of moral damages not presumed by mere non-compliance

Asupra cauzei constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. de dosar x/25.02.2017, reclamantul A. a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să oblige pe pârâta Primăria Municipiului Bucureşti la plata unei despăgubiri în cuantum de 50.000 euro, reprezentând prejudiciul moral produs reclamantului printr-o conduită ce afectează demnitatea umană, rezultată din neîndeplinirea obligaţiilor stabilite prin decizia definitivă nr. 2212R/29.11.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, cu cheltuieli de judecată.

Prin completarea cererii, formulată la data de 2.11.2017, reclamantul a solicitat citarea în cauză şi a Municipiului Bucureşti prin Primarul General ca debitor al obligaţiei stipulate în hotărârea judecătorească neexecutată.

Prin Sentinţa civilă nr. 67/16.01.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. x/2017 s-a respins cererea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Prin Decizia nr. 734 A din 12 iulie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul A., susţinând că este nelegală în raport de motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, reclamantul susţine că, deşi instanţa de apel a constatat existenţa faptei ilicite, constând în neexecutarea unei decizii judecătoreşti, a încercat să o justifice pe ideea că hotărârea din anul 2012 nu ar fi stabilit şi cuantumul despăgubirii şi că executarea acesteia ar fi fost împiedicată de aplicarea Legii nr. 165/2013.

Consideră că, prin această motivare, instanţa de apel a omis să aducă în analiza sa înscrisurile din dosarul cauzei care fac referire la faptul că Decizia nr. 2212R/29.11.2012 a fost pusă în executare silită, executorul judecătoresc constatând neexecutarea deciziei chiar şi în faza executării silite (procesul-verbal din 8.07.2013); faptul că neexecutarea deciziei a continuat până la 28.06.2017 când, după pronunţarea Deciziei nr. 2671/13.06.2017 de către Curtea de Apel Bucureşti şi după emiterea adresei nr. x din 26.06.2017 emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, intimatele-pârâte au îndeplinit ultima obligaţie din hotărârea din anul 2012, respectiv au înaintat dispoziţia de primar general şi dosarul său administrativ către Secretariatul CNCI (a se vedea adresa nr. x/28.06.2017).

În opinia recurentului, fapta ilicită nu are nicio legătură cu "aspectele neclare" pe care le-ar fi generat aplicarea Legii nr. 165/2013 în privinţa hotărârilor judecătoreşti irevocabile pronunţate înainte de intrarea sa în vigoare, ci are legătură cu insistenţa ilegală, abuzivă şi nejustificată a intimatelor de a nu pune în aplicare Decizia nr. 2212/29.11.2012.

Era suficientă constatarea că o hotărâre judecătorească irevocabilă din anul 2012 nu a fost executată "circa 5 ani", pentru ca instanţa să aprecieze ca inacceptabilă neexecutarea unei astfel de hotărâri într-o asemenea durată, fiind un evident act/fapt de desconsiderare manifestat de intimate (entităţi statale), adică de persoane în privinţa cărora prezumţia de cunoaştere a legii operează cu o stricteţe incomparabil mai mare decât în cazul oricărei alte persoane, pentru că respectarea legii şi a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în numele legii reprezintă o atribuţie legală a intimatelor, nicidecum o facultate sau o posibilitate de apreciere.

Această situaţie care rezultă cu claritate din probatoriul administrat în cauză, face să fie întrunite toate cerinţele unui delict civil, pentru care se poate atrage răspunderea juridică: există faptă ilicită (constatată chiar şi de instanţa de apel); există vinovăţie în săvârşirea faptei ilicite, care decurge tocmai din neexecutarea "circa 5 ani" a unei decizii judecătoreşti irevocabile şi din faptul că executarea obligaţiilor din aceasta s-a făcut numai ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 2671/13.06.2017 a Curţii de Apel Bucureşti şi a adresei nr. x din 26.06.2017 emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor; există un prejudiciu moral, care decurge din punerea recurentului reclamant, în mod ilegal, abuziv şi nejustificat, în imposibilitatea de a accede ani de zile la despăgubirea la care era îndreptăţit, chiar dacă aceasta nu a fost cuantificată băneşte ori într-o altă modalitate de cuantificare prin Decizia nr. 2212R/29.11.2012, precum şi punerea recurentului în situaţia de a fi desconsiderat şi batjocorit prin aceea că intimatele i-au demonstrat că drepturile recunoscute prin decizia judecătorească pe care o deţinea împotriva lor încă din anul 2012 depind exclusiv de voinţa lor. În Decizia nr. 2671/13.06.2017 s-a constatat în mod definitiv că intimatele au acţionat în mod nejustificat. De asemenea, există legătură de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul moral, fiind evident că hotărârea neexecutată "circa 5 ani" a fost pronunţată într-un litigiu ce a avut loc între recurent şi intimaţi.

Prejudiciul moral suferit de recurent este cert, pentru că fapta ilicită a intimatelor i-a produs suferinţa de a nu putea primi despăgubirea la care era îndreptăţit cu anii (nepunându-se în niciun caz problema unui "termen rezonabil").

Cât priveşte întinderea prejudiciului reclamat prin acţiune, consideră că despăgubirea pretinsă prin petitul acţiunii este corespunzătoare şi proporţională conduitei ilicite a intimatelor, fiind echitabilă şi rezonabilă în raport de circumstanţele concrete în care s-a manifestat conduita ilicită.

Câtă vreme s-a constatat existenta faptei ilicite, cât şi vinovăţia intimatelor în săvârşirea faptei, chiar dacă aceasta este alăturată altor vinovăţii ("tablou complex care nu se reduce exclusiv la culpa" intimatelor), instanţa de apel ar fi trebuit să facă aplicarea prevederilor legale referitoare la repararea prejudiciului moral produs printr-o faptă ilicită ce aduce atingere demnităţii persoanei, pentru că circumstanţele cauzei atestă fără niciun dubiu că prin conduita ilicită a intimatelor a fost atinsă demnitatea sa, demnitate care presupune obligaţia intimatelor de a-i respecta drepturile legale şi drepturile recunoscute judecătoreşte, inclusiv obligaţia de a îl respecta ca fiinţă umană, prin acţiuni care să evite să îl pună în situaţia de a apela la nesfârşit la acţiuni judiciare şi la proceduri excesive pentru a fi executate obligaţii care puteau fi executate voluntar şi în termene rezonabile.

În raport de aspectele arătate anterior, apreciază că instanţa de apel a pronunţat o decizie cu încălcarea normelor de drept material incidente, încălcând prevederile: art. 72 C. civ. care instituie dreptul oricărei persoane de a-i fi respectată demnitatea, inclusiv sub aspectul tratamentului la care este supusă de autorităţi publice, text legal pe care îl coroborează cu prevederile art. 1349 alin. (1) şi alin. (2) C. civ., art. 1357 C. civ., text care antrenează răspunderea autorului prejudiciului pentru cea mai uşoară culpă, art. 1381 C. civ., care instituie dreptul la reparaţie, art. 1385 C. civ. care instituie dreptul la o reparaţie integrală a prejudiciului, inclusiv a celui moral, precum şi la art. 1386 alin. (1) C. civ., care instituie dreptul la o despăgubire pentru prejudiciul cauzat printr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, inclusiv o faptă prin care se aduce atingere demnităţii persoanei; art. 1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, act care aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene potrivit art. 6 parag. 1 din Tratatul privind Uniunea Europeană (Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C83/1 din 30.03.2010) care prevede în mod categoric că "Demnitatea umană este inviolabilă. Aceasta trebuie respectată şi protejată."

Sub acest aspect, în Decizia nr. 2671/13.06.2017 a Curţii de Apel Bucureşti se arată foarte precis că intimatele i-au pretins în mod nejustificat, inutil şi cu încălcarea puterii de lucru judecat să depună înscrisuri suplimentare, deşi situaţia sa fusese lămurită prin decizia judecătorească din anul 2012 pronunţată chiar împotriva lor şi, mai mult, emiseseră actul administrativ prin care finalizaseră procedurile cu privire la care aveau competenţe legale. Aşadar, intimatele au încercat în mod intenţionat să creeze o situaţie în care recurentul ar fi fost culpabil de neîndeplinirea unor obligaţii, a căror neexecutare ar fi justificat imposibilitatea executării obligaţiilor stabilite în sarcina intimatelor prin decizia judecătorească din anul 2012.

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 7.11.2018, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin raportul întocmit în cauză în procedura de filtru, recursul a fost declarat admisibil în principiu, reţinându-se că aspectele ce pun în discuţie încălcarea normelor de drept material referitoare la antrenarea răspunderii civile delictuale se circumscriu pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.

Completul de filtru C3, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluţia de la aceeaşi dată, comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurentul reclamant a formulat punct de vedere la raportul de admisibilitate.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În esenţă, reclamantul a formulat o acţiune în răspundere civilă delictuală împotriva Primăriei Mun. Bucureşti şi a Municipiului Bucureşti, care nu au pus în executare, timp de 5 ani, Decizia nr. 2212/29.11.2012 a Curţii de Apel Bucureşti prin care Municipiul Bucureşti a fost obligat să emită o dispoziţie motivată în baza Legii nr. 10/2001 privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în favoarea reclamantului (obligaţie executată prin emiterea dispoziţiei primarului general nr. 18962/25.05.2015) şi să trimită dosarul către Comisia Centrală de Stabilire a despăgubirilor, refuz calificat ca fiind nejustificat prin Decizia nr. 2671/13.06.2017 a Curţii de Apel Bucureşti (obligaţia fiind executată la data de 28.06.2017).

Reclamantul a mai arătat că a fost pus în situaţia umilitoare de a fi nevoit să apeleze la nesfârşit la instanţele de judecată pentru a fi adusă la îndeplinire hotărârea judecătorească, conduita intimaţilor de atingere a demnităţii umane, de umilire şi încălcare a unor drepturi şi aşteptări recunoscute de lege şi a unei decizii irevocabile, fiind intenţionată.

Prima instanţă a respins acţiunea, constatând că, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, nu este suficientă dovada săvârşirii unei fapte ilicite, ci este necesar să se facă dovada producerii unui prejudiciu şi a raportului de cauzalitate al acestuia cu fapta ilicită, dovezi ce nu au fost făcute în cauză. Fapta ilicită expusă, prin chiar natura ei, nu este de natură să conducă per se la concluzia producerii unei atingeri unuia din atributele esenţiale ale persoanei, cum este şi cazul de faţă, iar sub aspectul prejudiciului moral, reclamantul nu a demonstrat afectarea demnităţii umane în aşa fel încât să se justifice suma pretinsă, ca reparaţie, cu acest titlu.

Instanţa de apel, respingând calea de atac declarată de reclamant, a reţinut că Decizia civilă nr. 2212/R/29.11.2012 nu a stabilit şi cuantumul despăgubirilor cuvenite, ci a făcut trimitere la prevederile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, caz în care este vorba de obligaţia de a emite o decizie ce intră în competenţa unităţii deţinătoare de acordare de despăgubiri (propunere), astfel că atrage incidenţa prevederilor art. 21 alin. (5) şi (8) din Legea nr. 165/2013. Cum Legea nr. 165/2013 a intrat în vigoare la circa 4 luni după rămânerea irevocabilă a Deciziei nr. 2212/R/29.11.2012, executarea a întârziat astfel 4 luni până la intrarea în vigoare a noii reglementări. A constatat că modalitatea de aplicare a noii legi a generat aspecte neclare în cazul hotărârilor judecătoreşti deja pronunţate, aşadar, cauzele care au determinat întârzierea în emiterea Dispoziţiilor PMB nr. 18962/25.05.2015 în executarea Deciziei civile nr. 2212/R/29.11.2012 conturează un tablou complex care nu se reduce exclusiv la culpa Municipiului Bucureşti şi respectiv a Primăriei Municipiului Bucureşti. În plus, Decizia nr. 2671/13.06.2017 însăşi, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a contencios administrativ şi fiscal, constituie o modalitate de reparaţie a prejudiciului cauzat reclamantului pentru tergiversarea invocată în îndeplinirea obligaţiilor legale de către Municipiul Bucureşti, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti.

Curtea a apreciat că aceste considerente au scopul de a completa motivarea sentinţei atacate din perspectiva susţinerilor din apel ale reclamantului.

Recurentul a criticat faptul că instanţa de apel a înlăturat caracterul ilicit al faptei şi vinovăţia autorilor, pe considerente ce ţin de lipsa de previzibilitate şi claritate în aplicarea normei juridice nou adoptate sub imperiul căreia a intrat soluţionarea cauzei sale, deşi refuzul nejustificat de executare a hotărârii judecătoreşti, susţine el, a fost constatat atât de către executorul judecătoresc, cât şi prin decizia instanţei de contencios administrativ.

Înalta Curte apreciază că această critică, deşi corectă, nu conduce la reformarea deciziei, în condiţiile în care înlăturarea considerentelor instanţei de apel, care, în accepţiunea sa, vin să completeze motivarea dată de prima instanţă, nu sunt apte a determina adoptarea unei alte soluţii.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că există o întârziere în executarea hotărârii judecătoreşti de circa 4 luni, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, după care, a apreciat că aspectele de neclaritate în aplicarea Legii nr. 165/2013, ce a instituit o procedură nouă, incidentă în cazul reclamantului, au generat dificultăţi în emiterea dispoziţiilor de reparaţie pentru unităţile emitente, împrejurare ce a determinat o nouă întârziere care însă, în accepţiunea instanţei, nu poate fi echivalată cu un refuz nejustificat generat exclusiv de culpa intimatelor.

Prin urmare, în accepţiunea instanţei de apel, refuzul de emitere a deciziei nu are un caracter ilicit, fiind justificat de o situaţie nouă intervenită în regimul juridic aplicabil cererii reclamantului, şi nici nu poate fi reţinută o culpă exclusivă în sarcina intimatelor, acestea fiind aspecte de natură a le exonera de răspunderea civilă delictuală pe care reclamantul o pretinde pentru conduita lor.

Înalta Curte apreciază că argumentele instanţei de apel nu sunt de natură a înlătura caracterul ilicit al faptei şi nici vinovăţia intimatelor, corect reţinute de instanţa de fond, în condiţiile în care conduita acestora de a nu înainta dosarul administrativ către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, a fost analizată în litigiul de contencios administrativ în care s-a constatat că acestea sunt debitoarele unei obligaţii necondiţionate de trimitere a dosarului, iar refuzul întemeiat pe ideea dreptului de apreciere, prin care se încalcă dreptul reclamantului la respectarea bunului său şi la soluţionarea în termen rezonabil a cauzei sale chiar în faza unei proceduri administrative preliminare, reprezintă un abuz de drept.

Prin urmare, motivele de justificare a întârzierii în executarea măsurilor dispuse de instanţa de judecată în Decizia civilă nr. 2212/R/29.11.2012, astfel cum au fost reţinute în apel, nu reprezintă cauze exoneratoare de răspundere în sensul legii civile, cel puţin în privinţa refuzului de a înainta dosarul administrativ către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, după emiterea dispoziţiei primarului, refuz ce a fost calificat jurisdicţional ca abuz de drept prin Decizia nr. 2671/13.06.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, calificare ce se impune cu forţa pozitivă a autorităţii de lucru judecat, astfel cum este reglementată de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., în prezenta cauză.

Cu toate acestea, considerentele instanţei de apel, analizate anterior, au fost formulate în completarea judecăţii făcute de prima instanţă asupra îndeplinirii condiţiilor privind declanşarea răspunderii civile delictuale, în cadrul căreia s-a constatat că reclamantul nu a motivat şi dovedit îndeplinirea condiţiei referitoare la existenţa şi întinderea prejudiciului, în condiţiile în care, raportat la fapta ilicită dedusă de acesta judecăţii, nu operează o simplă prezumţie referitoare la existenţa unui prejudiciu moral.

Instanţa de apel nu a infirmat acest raţionament, ci a validat soluţia şi considerentele sentinţei de fond sub acest aspect, motiv pentru care au rămas câştigate cauzei constatările primei instanţe privind neîndeplinirea condiţiilor referitoare la existenţa şi întinderea prejudiciului moral, pe care, în apel, reclamantul s-a mulţumit să îl reafirme, alături de textele de lege ce ocrotesc şi garantează dreptul la demnitate, ca valoare personal nepatrimonială, ce consideră că i-a fost încălcată.

În legătură cu acest aspect, recurentul a susţinut, prin motivele de recurs, că este suficientă constatarea că o hotărâre judecătorească irevocabilă din anul 2012 nu a fost executată "circa 5 ani", acesta fiind un act evident de desconsiderare manifestat de intimate (entităţi statale) şi că punerea sa, în mod ilegal, abuziv şi nejustificat, în imposibilitatea de a accede ani de zile la despăgubirea la care era îndreptăţit i-a produs suferinţă şi prejudiciu moral. Cât priveşte întinderea acestuia, consideră că despăgubirea pretinsă prin petitul acţiunii este corespunzătoare şi proporţională conduitei ilicite a intimatelor, fiind echitabilă şi rezonabilă în raport de circumstanţele concrete în care s-a manifestat conduita ilicită.

Instanţa de recurs apreciază că întârzierea nejustificată a executării hotărârii, chiar constatată de instanţa de contencios administrativ, nu creează, prin ea însăşi, un prejudiciu moral.

Prin urmare, acesta trebuie nu doar să fie pretins, ci şi dovedit sub aspectul existenţei şi întinderii sale, întrucât, în acest caz, faţă de natura faptei ilicite, nu operează prezumţia existenţei implicite a unui prejudiciu moral constând din încălcarea unei valori personale nepatrimoniale, cum este cea a demnităţii.

Or, recurentul nu a administrat în faţa instanţelor de fond nicio dovadă cu privire la modalitatea în care demnitatea i-a fost încălcată şi nici cu privire la întinderea acestui prejudiciu, în condiţiile în care, pentru a statua, chiar şi în echitate, asupra unui cuantum care să constituie o reparaţie integrală a prejudiciului şi nu o îmbogăţire fără justă cauză, este necesar să fie indicate anumite repere morale şi criterii de apreciere, aspecte care, din perspectiva persoanei prejudiciate, să dovedească intensitatea suferinţei şi să conducă la o indemnizare echitabilă pentru valoarea nepatrimonială încălcată.

Deşi cuantificarea daunelor morale nu este supusă unor criterii legale de determinare, în raport de natura neeconomică a respectivelor daune fiind imposibil de a fi echivalate bănesc, acestea se stabilesc prin apreciere, ca urmare a analizei consecinţelor negative suferite de cel în cauză în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţei valorilor lezate, intensităţii cu care au fost percepute sau exteriorizate consecinţele vătămării, cu condiţia ca acestea să fie înfăţişate şi probate în faţa instanţei.

Prin urmare, în condiţiile în care reclamantul nu a dezvoltat, în etapa devolutivă a prezentului litigiu, argumente prin care să susţină şi să probeze existenţa acestui prejudiciu, judecata primei instanţe asupra neîndeplinirii acestei condiţii a răspunderii civile delictuale, menţinută în apel, este valabilă şi corectă.

Faţă de aceste împrejurări, Înalta Curte reţine legalitatea deciziei recurate, motiv pentru care, în baza art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 734 A din 12 iulie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 februarie 2019.

Procesat de GGC - GV