Bereaved relatives' moral damages in uninsured traffic accidents: exclusion of contributory negligence and equitable quantum assessment under CSA norms

Asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 10.06.2014 sub nr. x/2014 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta A. - în calitate de mamă şi bunică maternă de pe urma defuncţilor B. (în vârstă de 18 ani), C. (în vârstă de 10 ani), D. (în vârstă de 24 de ani) şi E. (în vârstă de 5 de ani), în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să fie obligat pârâtul la plata următoarelor sume de bani, astfel:

I. 20.000 Euro (echivalent în RON la data efectuării plaţii), cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale;

II. despăgubiri civile cu titlu de daune morale astfel: 1.000.000 euro (echivalentul în RON la data efectuării plaţii), în calitatea sa de mamă, de pe urma defunctului B.; 1.000.000 euro (echivalentul în RON la data efectuării plaţii), în calitatea sa de mamă, de pe urma defunctului C.; 1.000.000 euro (echivalentul în RON la data efectuării plaţii), în calitatea sa de mamă, de pe urma defunctei D.; 1.000.000 euro (echivalentul în RON la data efectuării plaţii), în calitatea sa de bunică maternă de pe urma defunctei E.

În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut următoarele:

În fapt, la data de 19.01.2014, în jurul orelor 17:15, numitul B. conducea pe DN 22 C un autoturism marca F. cu nr. de înmatriculare x dinspre localitatea Cernavodă către localitatea Ştefan cel Mare şi ajungând la km 3+500 m, din cauza ceţii dense, a părăsit partea carosabilă către dreapta sensului său de mers, a intrat în coliziune cu balustrada de protecţie şi a căzut de pe pod în apă, accident în urma căruia a survenit decesul la faţa locului atât a conducătorului auto, cât şi a numiţilor B., C., D. şi E.

La data accidentului, pentru autoturismul marca F., cu numărul de înmatriculare x, nu era încheiată poliţa de asigurare de răspundere civilă auto.

I. Daunele materiale reprezintă cheltuielile efectuate cu ocazia înmormântării şi anume: sicriu, cruce de lemn, acte Medicină Legală (îmbălsămare, igienizare, frig.), îmbrăcăminte, încălţăminte, transporturi (sicriu, transport mortuar, carburant), aranjamente florale (coroane, jerbe, flori), construcţie cavou (autorizaţie de construcţie, concesionarea locului de veci, săpătură, zidărie, finisaje, materiale de construcţii, etc.), cruce de marmură, granit cu inscripţie, achiziţie cruce de fier pentru locul accidentului, alimente, băuturi, dulciuri, farfurii, tacâmuri, căni, prosoape, doliu, coşuri cu pachete alimentare, lumânări, plata preoţilor şi a celorlalte persoane (gropari, clopotar, persoanele care au tămâiat), mesele comemorative (organizarea pomenirii cu înmormântarea, a parastaselor şi a pomenilor ulterioare, pomana de 3 zile, de 9 zile, cea de 3 săptămâni, cea de 6 săptămâni, 3 luni, etc.), toate conform datinilor, plus alte cheltuieli neprevăzute.

II. Spre deosebire de despăgubirile materiale, despăgubirile pentru daune morale se stabilesc pe baza evaluării instanţei de judecată care trebuie să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi: consecinţele negative suferite de cei în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele, măsura în care situaţia familială, profesională şi socială a fost afectată. Atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei.

La aprecierea tuturor daunelor morale, reclamanta a solicitat să se ţină cont atât de legăturile strânse de familie ale reclamantei cu defuncţii, de vârsta tânără a acestora, cât şi de caracterul violent al survenirii decesului, toate acestea fiind aspecte de natură a accentua trauma psihică a reclamantei.

A învederat faptul că prejudiciul moral ce i-a fost creat este de o gravitate incomensurabilă, iar acoperirea acestuia, în mod efectiv, este imposibilă, astfel că, pentru stabilirea indemnizaţiei destinate reparării daunelor morale, este imperios necesar să se dea eficienţă criteriul echităţii, iar indemnizaţia acordată să fie una substanţială şi susceptibilă a compensa prejudiciul moral suferit.

A solicitat admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată şi precizată, şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtului Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii la plata sumelor solicitate.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., dispoziţiile Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România.

Prin cererea completatoare la cererea de chemare în judecată, reclamanta A., ca urmare a adresei Tribunalului Bucureşti emisă în data de 11.06.2014 şi comunicată în data de 13.06.2013 la domiciliul procesual ales, a înţeles să facă următoarele precizări cu privire la obligaţiile care i s-au pus în vedere:

1. Autoturismul marca F. cu nr. de înmatriculare x era proprietatea conducătorului auto B. care, în urma producerii accidentului, a decedat. Datorită acestui fapt, se află în imposibilitatea de a prezenta copii ale actelor de proprietate ale autoturismului.

2. A anexat copii ale certificatelor de naştere şi deces ale defuncţilor, precum şi certificate constatatoare ale decesului în cuprinsul cărora este specificată drept cauză a decesului: "înecare în canalul Dunăre - Marea Neagră, în urma unui accident rutier".

3. A indicat valoarea în RON a obiectului cererii de chemare în judecată, respectiv: 88.000 RON cu titlu de despăgubiri materiale; câte 4.400.000 RON daune morale, de pe urma fiilor B., C., D. şi 4.400.000 RON daune morale de pe urma nepoatei E.

A precizat, totodată, în ce constau daunele materiale solicitate, respectiv cheltuielile efectuate cu ocazia înmormântării, mesele comemorative (organizarea pomenirii cu înmormântarea, a parastaselor şi a pomenilor ulterioare, pomana de 3 zile, de 9 zile, cea de 3 săptămâni, cea de 6 săptămâni, 3 luni, etc.), toate conform datinilor, plus alte cheltuieli neprevăzute.

A arătat că instanţa trebuie să ţină seama că ar fi absurd şi total inechitabil a se pretinde reclamantei ca, în momentele de maximă tristeţe pricinuite de comemorarea morţii celor dispăruţi, să se îngrijească în principal de preconstituirea de probe pentru un eventual proces, mai ales că nu a mai avut de a face cu asemenea situaţii şi nu ştia despre chitanţe, precum şi de alte necesităţi.

Este lesne de înţeles că toate aceste cheltuieli au fost efectuate, fiind imperios necesare pentru a respecta obiceiurile de înmormântare şi pomenire astfel cum religia le cere şi orice om, credincios sau nu, le respectă.

De asemenea, este de notorietate că multe dintre aceste lucruri nu sunt fiscalizate, însă, în lipsa unor chitanţe care să ateste cuantumul exact la care cheltuielile se ridică, nu se poate cenzura acest capăt de cerere, ca şi când acestea nu au fost făcute.

A menţionat că a depus toate înscrisurile pe care le deţinea, urmând ca restul sumelor de bani solicitate cu titlu de daune materiale să fie dovedite în cadrul probei testimoniale cu martori, conform C. proc. civ.

Prin Sentinţa civilă nr. 1486 din 02.12.2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, astfel cum a fost precizată şi a obligat pârâtul la plata, către reclamantă, a sumei de 1.200.000 RON, cu titlu de daune morale, după cum urmează: câte 300.000 RON pentru fiecare dintre victimele descendenţi de gradul I şi 300.000 RON pentru victima descendent de gradul II.

A respins în rest acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că existenţa faptului prejudiciabil (evenimentul rutier ce a avut ca urmare decesul celor trei copii şi al nepoatei reclamantei), ca şi existenţa celorlalte elemente ale răspunderii Fondului pentru Protecţia Victimelor Străzii nu au fost, în sine, contestate de către pârât, singurele aspecte ce au suscitat discuţii fiind numai întinderea prejudiciului şi, corespunzător, întinderea despăgubirii cuvenite reclamantei.

În consecinţă, faţă de dispoziţiile art. 255 alin. (2) C. proc. civ., tribunalul a avut în vedere că, principial, se consideră probată îndeplinirea elementelor răspunderii pârâtului în condiţiile legii speciale şi că reclamanta justifică legitimarea procesuală activă din perspectiva art. 1391 alin. (2), art. 1392 C. civ., fiind ascendentul următoarelor persoane decedate în accidentul rutier: B. - fiu, C. - fiu, D. - fiică, E. - nepoată, ce a avut loc la data de 19.01.2014, în jurul orelor 17:15, când numitul B., ce conducea pe DN 22C autoturismul cu nr. de înmatriculare x, dinspre localitatea Cernavodă către localitatea Ştefan cel Mare, ajungând la km 3+500 m, a pierdut controlul direcţiei şi, deplasându-se către dreapta, a părăsit partea carosabilă, a trecut peste bordură, a rupt balustrada de protecţie a podului rutier şi a căzut în Canalul Dunăre - Marea Neagră, aspectele fiind probate prin înscrisurile depuse la dosar, respectiv acte de stare civilă şi ordonanţa de clasare din 28.07.2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Medgidia.

S-a mai reţinut că, la data producerii accidentului, pentru autoturismul implicat nu era încheiată poliţa de asigurare de răspundere civilă auto, aspect necontestat în cauză.

Cu privire la existenţa prejudiciului material solicitat în acţiune, faţă de dispoziţiile art. 1392 C. civ., s-a constatat că acesta nu a fost probat, nefiind depus niciun înscris justificativ în susţinerea pretenţiilor formulate.

Tribunalul a reţinut că, deşi este de presupus că reclamanta a suportat cheltuieli materiale justificate de evenimentul tragic soldat cu pierderea celor trei copii şi a nepoatei sale, despăgubirile solicitate prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, nu au fost dovedite, deşi reclamantei îi incumba sarcina probei, conform art. 249 C. proc. civ. Aşa fiind, cererea de acordare a despăgubirilor materiale a fost respinsă, ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte repararea prejudiciului nepatrimonial, astfel cum acesta este definit prin dispoziţiile art. 1391 alin. (2) C. civ., ea este recunoscută de textul de lege ascendenţilor, fraţilor şi surorilor celui decedat, "pentru durerea încercată prin moartea victimei" dreptul la despăgubire prin plata unor sume ce reprezintă compensaţia prejudiciului moral este implicit recunoscut prin formularea generică cuprinsă în reglementarea art. 50 din Legea nr. 136/1995, care stabileşte obligaţia de despăgubire "cu titlu de dezdăunare", fără nicio distincţie între natura patrimonială sau nepatrimonială a prejudiciului, cum constant au decis instanţele în jurisprudenţa lor, chiar şi înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ., dar şi explicit reglementat prin art. 49 alin. (1) pct. 2 lit. d) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011. Prin reglementarea acestei norme, legiuitorul instituie, fără îndoială, în favoarea rudelor victimei, o prezumţie simplă cu privire la existenţa prejudiciului astfel definit, precum şi cu privire la existenţa legăturii de cauzalitate, aspect bine conturat şi în jurisprudenţa internă şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Sub aspectul reparaţiei prejudiciului nepatrimonial, despăgubirea pentru daunele morale reprezintă însă, în fiecare caz în parte, rezultatul aprecierii instanţei asupra rezultatului păgubitor al unei fapte ilicite, asupra intensităţii cu care au fost afectate atributele lezate ale personalităţii umane în cazul concret, asupra întinderii în timp a efectelor situaţiei păgubitoare; aşa cum însuşi pârâtul acceptă în cuprinsul întâmpinării, "la stabilirea daunelor morale, trebuie avut în vedere faptul că aceste despăgubiri vizează efectul compensatoriu al suferinţelor pricinuite părţilor vătămate, la acordarea acestora avându-se în vedere atât consecinţele negative suferite de reclamanţi sub aspectul vieţii de familie, raporturile de muncă, cât şi faptul că, prin acordarea de daune morale, se încearcă o reparaţie a prejudiciului adus condiţiilor de viaţă ale acestora", de aşa manieră încât să se obţină "realizarea unei reparaţii echitabile în raport cu prejudiciul concret adus condiţiilor acestora de viaţă" şi fără ca "prin aceasta să nu se realizeze îmbogăţirea fără just temei a reclamanţilor".

Tribunalul a reţinut, în speţă, pe baza depoziţiei martorului audiat, că decesul prematur al celor trei copii (D. de 24 ani, G. de 18 ani şi C. de 9 ani) şi al nepoatei reclamantei (E. de 5 ani), i-a afectat acesteia în mod semnificativ viaţa, suferinţa psihică resimţită fiind şi acum la fel de actuală.

Tribunalul a avut în vedere că, în aprecierea şi stabilirea despăgubirii, nicio sumă de bani nu poate, de principiu, suplini ori compensa dispariţia unui membru al familiei, după cum nicio sumă de bani nu reprezintă "preţul" unei vieţi curmate de un eveniment precum cel în speţă, ci poate numai compensa, în chip rezonabil, suferinţele psihice generate de dispariţia unor persoane atât de apropiate, modalitatea în care starea de "bine" dată de prezenţa, în viaţa reclamantei de până atunci, a celor ucişi în accident, a fost iremediabil afectată, respectiv prejudiciul moral sever reprezentat de lipsirea acesteia pentru totdeauna de afecţiunea, sprijinul moral şi material de care ar fi beneficiat din partea lor.

Dreptul la viaţă aparţine exclusiv titularului său, însă de acest drept se bucură, datorită raporturilor strânse de rudenie, afecţiune şi sprijin reciproc, şi persoanele aflate în legătură directă cu aceste raporturi, aşa cum sunt părinţii faţă de copii lor.

Stingerea dreptului la viaţă a oricăruia dintre aceşti subiecţi afectează, prin urmare, negativ, iremediabil şi incomensurabil dreptul la familie şi la un mod de viaţă armonizat unui cadru de familie obişnuit, al persoanelor supravieţuitoare, fie acestea părinţi sau copii.

Dimensiunea prejudiciului moral şi a pretium dolores se raportează, totodată, la anterioritatea raporturilor dintre subiecţii raporturilor de familie, după cum a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 2129/2013.

În speţă, din probele administrate, tribunalul a reţinut că între reclamantă şi copiii acesteia şi nepoată au existat, fără echivoc, raporturi strânse de afecţiune, de participare activă, reciprocă la modul lor de viaţă, în familie şi în particular, ceea ce agravează severitatea traumei reclamantei.

Tribunalul a mai constatat că, potrivit Sentinţei civile nr. 12198 din 10.07.2009 a Judecătoriei Constanţa, irevocabilă prin neapelare, s-a dispus desfacerea căsătoriei încheiate între reclamanta H. şi B., revenirea reclamantei la numele purtat anterior, acela de "A." şi încredinţarea celor doi copii minori C., născut la 08.03.2004 şi G., născut la 16.10.1995, spre creştere şi educare reclamantei.

În consecinţă, apreciind în ansamblu aceste elemente, de pe poziţia unei judecăţi în echitate, având în vedere jurisprudenţa instanţelor române şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului asupra aceloraşi probleme de interes, tribunalul a stabilit valoarea despăgubirilor morale la sumele de câte 300.000 RON pentru fiecare dintre victimele descendenţi de gradul I şi 300.000 RON pentru victima descendent de gradul II (având în vedere şi criteriul dat de ordinea nefirească, raportat la percepţia comună asupra "legii firii", pe care reclamanta a trebuit să o suporte înmormântându-şi proprii copii şi nepoata în vârstă de 5 ani)

Dispoziţiile art. 61 din Legea nr. 136/1995, în forma în vigoare la data producerii prejudiciului, coroborate cu dispoziţiile art. 251 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supraveghere a asigurărilor realizează o protecţie deplină a drepturilor victimelor păgubite prin accidente rutiere, în acord cu Directiva 2000/26/CE din 16 mai 2000. Fondul este constituit în baza prevederilor art. 251 din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, acţionând în calitate de garant al obligaţiei de despăgubire, dar şi în calitate de organism de plată a despăgubirilor (art. 6 - 11 din Norma privind Fondul de protecţie a victimelor străzii din 04.03.2008, emisă de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 287 din 14/04/2008).

Constatând, aşadar, că despăgubirea cerută de reclamantă se încadrează în condiţiile reglementate prin dispoziţiile speciale ale art. 3-13 din norma evocată şi că nu a fost, în sine, contestată de către pârât, reţinând argumentele expuse, tribunalul a admis în parte acţiunea, obligând pe pârât la plata despăgubirilor în cuantumul menţionat, respingând în rest cererea, ca neîntemeiată. Totodată, a respins, ca neîntemeiată şi cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, constatând că în cauză nu s-a făcut dovada avansării acestor cheltuieli.

Împotriva sentinţei tribunalului reclamanta A. şi pârâtul Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii au declarat apel.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 407A din 03 mai 2017, a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva Sentinţei nr. 1486 din 02.12.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâtul şi la plata sumei de 50.000 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli materiale.

A păstrat în rest sentinţa.

A respins apelul declarat de pârâtul Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii declarat împotriva aceleiaşi sentinţe.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că nu există dispute între părţi nici cu privire la posibilitatea acordării daunelor morale, nici cu privire la rolul recunoscut în doctrină şi jurisprudenţă daunelor morale iar singurul aspect disputat este cel care se referă strict la cuantumul daunelor morale care se cuvin reclamantei pentru suferinţa provocată de moartea tuturor copiilor săi şi a singurei sale nepoate, ca urmare a accidentului rutier.

Instanţa de apel a reţinut că, raportat la circumstanţele cauzei, prima instanţă a stabilit corect nivelul daunelor morale cuvenite reclamantei.

E adevărat nu pot exista criterii obiective care să permită cuantificarea daunelor morale, aprecierea asupra nivelului acestora realizându-se în funcţie de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte. Prin urmare, ghidul orientativ invocat de pârât nu poate fi luat în considerare, întrucât are la baza doar analize de ordin statistic, care nu au în vedere circumstanţele particulare ale cauzelor.

Este evident că în prezenta cauză nu se poate face abstracţie de împrejurarea că, în respectivul accident rutier, pentru care pârâtul este chemat să acorde despăgubiri, au decedat toţi copiii reclamantei şi singura nepoată a acesteia. Prin urmare, pierderea suferită este ireparabilă, în urma accidentului reclamanta fiind lipsită pentru totdeauna de prezenţa celor mai apropiate persoane, de afecţiunea, sprijinul moral şi material de care reclamanta a beneficiat anterior din partea copiilor şi nepoatei şi ar fi putut beneficia şi în viitor. Suferinţele de ordin moral sunt cu atât mai accentuate cu cât reclamanta nu a suferit doar pierderea unui membru al familiei, ci pierderea întregii sale familii restrânse, fiind astfel complet lipsită de sprijinul moral pe care familia restrânsă îl poate constitui în astfel e momente. În plus, toate aceste suferinţe sunt cu atât mai accentuate cu cât raporturile anterioare dintre reclamantă şi copiii săi, respectiv dintre reclamantă şi nepoata sa, erau foarte apropiate, caracterizate prin afecţiune şi implicare activă, reclamanta locuind cu cei doi fii ai săi şi fiind frecvent vizitată de fiica şi nepoata sa.

Nu poate fi primită susţinerea pârâtului în sensul că, la stabilirea nivelului daunelor morale, ar trebui să fie avută în vedere şi culpa concurentă a reclamantei, care ar consta în faptul că şi-a lăsat copiii şi nepoata să urce în autoturismul implicat în accident, care era condus de o persoană fără carnet şi aflată sub influenţa alcoolului.

Astfel, din dispoziţiile art. 1391 alin. (2) C. civ., rezultă că reclamanta nu se află în situaţia de "victimă" a accidentului în sensul avut în vedere de lege. Potrivit acestor dispoziţii, victime sunt copiii şi nepoata reclamantei. Aceasta din urmă să află în situaţia persoanelor menţionate în textul legal invocat, cărora legiuitorul le-a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru durerea încercată prin "moartea" victimei. Prin urmare, textul reglementează un drept la dezdăunări pentru prejudicii morale "colaterale", deci pentru acele suferinţe care nu sunt provocate "victimei", ci sunt provocate prin "moartea victimei" persoanelor aflate în strânse legături afective cu victima.

Prin urmare, nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 1371 C. civ., invocate de pârât, întrucât reclamanta nu este victima faptei ilicite care constă în conducerea fără carnet şi sub influenţa alcoolului, care a condus la provocarea unui accident rutier ce a avut drept consecinţă moartea conducătorului auto şi a pasagerilor. Victimele sunt pasagerii decedaţi, iar reclamanta este, aşa cum rezultă din art. 1391 alin. (2) C. civ., persoană îndreptăţită la repararea suferinţelor morale cauzate prin moartea victimelor, cu care se afla în legături de rudenie.

Prin urmare, împrejurarea invocată de pârât nu poate fi reţinută ca o "culpă comună" sau "concurentă".

Instanţa de apel a apreciat că nu sunt fondate susţinerile reclamantei în sensul că daunele morale acordate de prima instanţă sunt prea mici. Astfel, rolul daunelor morale în situaţia analizată nu este acela de a compensa pierderea membrilor familiei, pierdere care în mod evident nu poate fi compensată în bani, ci acela de a compensa, în mod rezonabil, suferinţele cauzate reclamantei de această pierdere. Or, cuantumul daunelor morale stabilit de prima instanţă este unul echitabil în raport cu împrejurările cauzei şi cu nivelul ridicat al suferinţei pe care reclamanta o încearcă.

Pentru considerentele expuse, instanţa de apel a apreciat că, sub aspectul daunelor morale, ambele apeluri sunt nefondate.

Instanţa de apel a constatat că este fondată critica reclamantei referitoare la greşita respingere de către prima instanţă a cererii de acordare a daunelor materiale, constând în cheltuielile de înmormântare şi pomenire făcute de aceasta.

Instanţa de apel a reţinut că este de notorietate faptul că pentru înmormântarea unei persoane se fac o serie de cheltuieli: transport, săpatul şi acoperitul gropii, spălat/îmbălsămat, giulgiu, taxe, piatra funerară, slujbă, pomenile ş.a. care, reprezentând fapte notorii, nu trebuie dovedite. De asemenea, nici natura cheltuielilor nu trebuie dovedită, atât timp cât ele corespund ritualului obişnuit de înmormântare. În plus, în prezenta cauză, datorită împrejurărilor în care a survenit decesul, au fost realizate cheltuieli suplimentare la serviciul de Medicină legală.

Mai mult, majoritatea acestor cheltuieli, privite individual, au o valoare sub limita de 250 RON prevăzută de art. 309 alin. (2) C. proc. civ., aşa încât, în lipsa înscrisurilor, dovada lor poate fi realizată cu martori iar în faţa primei instanţe a fost audiată martora I., care a arătat că reclamanta a făcut toate cheltuielile necesare pentru înmormântări.

Prin urmare, instanţa de apel a constatat că reclamanta a făcut cheltuielile de înmormântare care în mod notoriu sunt făcute în cazul oricărei înmormântări în rit musulman, la care s-au adăugat cele de la serviciul de Medicină legală unde copiii şi nepoata reclamantei au fost duşi pentru efectuarea autopsiei, după ce au fost scoşi din Canalul Dunăre - Marea Neagră.

Instanţa de apel a ţinut seama şi de împrejurarea că cheltuielile pentru înmormântarea fiilor este rezonabil a se considera că au fost suportate integral de către reclamantă întrucât fostul soţ, tatăl copiilor decedaţi, şi-a pierdut viaţa în acelaşi accident în timp ce, pentru fiica reclamantei, care era căsătorită, se poate considera că la cheltuielile de înmormântare ale fiicei şi nepoatei reclamantei a contribuit şi soţul fiicei, respectiv tatăl nepoatei.

Instanţa de apel a reţinut că, deşi reclamanta a pretins că cheltuielile de înmormântare ar fi fost în cuantum de 20.000 euro (88.000 RON), nu a făcut dovada cuantumului pretins, martora audiată, al cărei fiu a decedat în acelaşi accident, declarând că ea, personal, a făcut cheltuieli cumulate de peste 20000 RON pentru înmormântare.

Instanţa de apel, ţinând seama şi de specificul înmormântărilor în rit musulman, a apreciat că e rezonabil a se considera că reclamanta a făcut, pentru înmormântarea celor doi fii, precum şi pentru înmormântarea fiicei şi a nepoatei, cheltuieli cumulate de două ori şi jumătate mai mari decât cele făcute de martoră.

În raport de considerentele expuse, instanţa de apel a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii şi a admis apelul declarat de reclamanta A. în sensul că a schimbat în parte sentinţa tribunalului, obligându-l pe pârât şi la plata sumei de 50.000 RON către reclamantă, cu titlu de daune materiale, menţinând în rest celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs atât reclamanta A. cât şi pârâtul Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii.

Recurenta-reclamantă A., invocând în drept motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi pe fond, admiterea acţiunii, aşa cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (6) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel, referitor la criticile care vizau cuantumul acordat de tribunal cu titlu de daune morale, în raport de prejudiciul moral suferit, a reţinut că "sumele sunt echitabile având în vedere împrejurările cauzei şi nivelul ridicat al suferinţei" şi că, astfel fiind, hotărârea este nemotivată, echivalând cu o nepronunţare asupra apelului.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că decizia instanţei de apel este nelegală din perspectiva aplicării şi interpretării greşite, raportat la situaţia de fapt reţinută în cauză, a prevederilor legale care reglementează răspunderea civilă delictuală precum şi a procedurilor din cuprinsul legislaţiei privind asigurările de răspundere civilă obligatorie.

Recurenta-reclamantă a susţinut că, din modul de redactare al deciziei recurate, nu se poate stabili dacă prevederile legale incidente au fost aplicate corect sau nu, respectiv art. 49 şi 50 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România precum şi normele de aplicare.

Făcând referire la dispoziţiile art. 24 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule puse în aplicare care, la lit. b) prevede că "pentru vătămări corporale şi decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire se stabileşte (...) la un nivel de 5.000.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României", recurenta-reclamantă a susţinut că această limită nu poate fi contestată sau neaplicată, pentru că actul normativ are forţă juridică şi că trebuie avută în vedere de instanţă, printre criteriile ce se subordonează conotaţiei de apreciere pe o bază echitabilă şi corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs şi "care este în mâna şi la dispoziţia judecătorului".

Recurenta-reclamantă a susţinut că, deşi instanţele de fond şi apel au reţinut că a resimţit în mod negativ dispariţia prematură a celor trei copii ai săi şi a nepoatei, suferind un şoc puternic, cu consecinţa unor sechele emoţionale ireversibile, totuşi, sumele acordate sunt net inferioare jurisprudenţei în materie şi practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, fiind lipsită de orice semnificaţie reparatorie, prin prisma cuantumului său, reducând la nivel derizoriu pierderea suferită.

A susţinut că, în stabilirea cuantumului daunelor morale, este necesar să se dea eficienţă criteriului echităţii iar indemnizaţia acordată să fie una justă, raţională, echitabilă, substanţială şi susceptibilă a compensa prejudiciul moral suferit, fiind necesar să se realizeze o apreciere multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale pe termen lung în viaţa persoanei prejudiciate or, acoperirea prejudiciului suferit în speţă s-ar putea face prin acordarea sumelor solicitate prin acţiune.

Cu referire la daunele materiale acordate de instanţa de apel, recurenta-reclamantă a susţinut că, în mod neîntemeiat instanţa de apel nu a acordat sumele cu titlu de cheltuieli de înmormântare în cuantumul solicitat prin acţiune ci într-un cuantum mai mic, întrucât în asemenea împrejurări acestea nu pot fi dovedite în integralitate, iar declaraţia martorului audiat la instanţa de fond a relevat clar realitatea cheltuielilor suportate cu ocazia înmormântării.

Recurentul-pârâtul Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, prin recursul întemeiat în drept pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei instanţei de apel şi diminuarea despăgubirilor acordate cu titlu de daune materiale şi morale.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât a susţinut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea art. 53 din Legea nr. 136/1995, a art. 49 pct. 2 din Ordinul CSA nr. 14/2011 şi a art. 1371 C. civ.

Referitor la daunele materiale în cuantum de 50.000 RON, la plata cărora a fost obligat, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a stabilit această sumă întemeindu-se pe notorietatea cheltuielilor ce se efectuează în asemenea împrejurări şi pe declaraţia unui singur martor, fără ca reclamanta să fi produs documente justificative, deşi dispoziţiile art. 49 pct. 2 lit. a ş b din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule puse în aplicare de Ordinul CSA nr. 14/2011 prevăd că aceste cheltuieli trebuie probate cu documente justificative.

Cu privire la daunele morale, invocând dispoziţiile art. 49 pct. 2 lit. d) din aceleaşi norme, care prevăd că acestea se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel în mod eronat a stabilit un cuantum total de 1.200.000 RON, acordat unei singure persoane - reclamantei. A arătat că această sumă este exagerată şi a susţinut că prin Decizia nr. 2129 din 30.05.2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că instanţele de judecată sunt obligate să ţină cont de privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule puse în aplicare de ordinele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor atunci când apreciază asupra întinderii daunelor morale solicitate.

Recurentul-pârât a mai susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile incidente cu privire la culpa reclamantei, ca victimă a unui prejudiciu moral, nu ca victimă directă a accidentului rutier, respectiv dispoziţiile art. 1371 C. civ., din perspectiva Deciziei nr. 12/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dezlegarea unor chestiuni de drept, coroborate cu art. 487 C. civ., întrucât reclamanta, deşi ştia că fostul soţ (decedat şi el în accident) nu poseda permis de conducere şi obişnuia să conducă sub influenţa alcoolului, a permis ca fiii minori să se afle în autoturismul condus de acesta şi, la rândul lor, persoanele majore, au acceptat riscul de a-şi pune viaţa în pericol acceptând să fie transportate de o persoană, membră a familiei, fără a deţine permis de conducere, aflată în stare de ebrietate.

Recurentul-pârât a mai arătat că, la stabilirea daunelor, instanţa trebuie să ţină seama de faptul că are calitatea de pârât prin efectul legii şi că împrejurarea că daunele urmează a fi plătite de o entitate juridică şi nu de o persoană fizică, nu poate justifica stabilirea unui cuantum ridicat al despăgubirilor.

Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele care succed.

Referitor la motivul de recurs invocat de recurenta-reclamantă, întemeiat în drept pe art. 488 pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt, urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii, instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, anume atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Obligarea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În speţă, Înalta Curte constată că, în considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a expus sinteza motivelor de apel precum şi raţionamentul logico-judiciar pe baza căruia a pronunţat decizia atacată.

Astfel, examinând criticile reclamantei, nemulţumită de cuantumul mai mic decât cel solicitat, al daunelor morale acordate de tribunal, instanţa de apel, răspunzând în acelaşi timp criticilor pârâtei, care, dimpotrivă, a susţinut că acest cuantum este prea mare, a reţinut că pierderea suferită de reclamantă este ireparabilă şi că, pierzându-şi întreaga familie restrânsă, reclamanta este lipsită, pentru totdeauna, de prezenţa celor mai apropiate persoane - copiii şi nepoata sa - de afecţiunea, sprijinul moral şi material de care anterior şi de care ar fi putut beneficia în viitor.

Instanţa de apel a motivat că nu sunt fondate susţinerile reclamantei în sensul că daunele morale acordate de prima instanţă sunt prea mici întrucât rolul lor este acela de a compensa, în mod rezonabil, suferinţele cauzate de pierderea celor dragi iar cuantumul daunelor morale stabilit de prima instanţă este unul echitabil în raport cu împrejurările cauzei şi nivelul ridicat al suferinţei încercat de reclamantă.

Înalta Curte constată că motivarea deciziei de apel reflectă particularităţile cazului dedus judecăţii, cuprinzând aprecierea instanţei de apel, raportată la criteriile uzuale care stau la baza cuantificării despăgubirilor, context în care nu se poate imputa instanţei de apel neîndeplinirea obligaţiei de motivare a soluţiei pronunţate.

Aşa fiind, se constată că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu respectarea cerinţelor art. 425 C. proc. civ. prin indicarea criteriilor ce au fost avute în vedere la aprecierea cuantumului despăgubirilor fiind posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară şi concisă iar faptul că instanţa de apel a menţinut cuantumul daunelor morale stabilit de prima instanţă nu însemnă că hotărârea este nemotivată, cum greşit susţine recurenta-reclamantă, din moment ce a indicat considerentele pentru care a adoptat această soluţie, motivul de recurs invocat de recurenta-reclamantă, întemeiat în drept pe art. 488 pct. 6 C. proc. civ., nefiind fondat.

Referitor la motivul de recurs întemeiat în drept pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ., ce vizează cuantumul despăgubirilor morale acordate reclamantei, Înalta Curte constată că nu sunt fondate criticile subsumate acestui motiv, formulate atât de recurenta-reclamantă - care a susţinut că acest cuantum este mai mic decât cel solicitat prin petitul acţiunii -, cât şi de recurentul-pârât, care, dimpotrivă, a susţinut că instanţele au acordat daune morale într-un cuantum exagerat.

Despăgubirile pentru daunele morale se acordă în baza art. 50 şi urm. din Legea nr. 136/1995 şi normelor puse în aplicare prin Ordine ale Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (CSA), la data producerii accidentului fiind în vigoare Ordinul nr. 14/2011 al CSA, care prevede, la art. 49 alin. (2) lit. d), că daunele morale se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

În speţă, criticile recurenţilor - reclamantă şi pârâtă - vizează chestiunea respectării acestor criterii legale de către instanţa de apel şi prima instanţă.

În analiza acestor critici, se are în vedere, ca prim aspect, faptul că, în faza procesuală a recursului, nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situaţiei de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permisă în calea extraordinară de atac.

Se poate invoca, însă, nesocotirea unor criterii legale care ar fi stat la baza stabilirii acestor despăgubiri, în măsura în care acestea există.

În acest sens, atât recurenta-reclamantă cât şi recurentul-pârât se prevalează de dispoziţiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Norma Ordinului nr. 14/2011 care stipulează că daunele morale, în cazul decesului unor persoane, se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România, or, referitor la modalitatea de cuantificare a daunelor morale, Înalta Curte constată că în mod judicios instanţa de fond, precum şi cea de apel au avut în vedere criteriile de stabilire a daunelor morale în conformitate cu cele statuate în actul normativ menţionat. Din perspectivă jurisprudenţială, trebuie reţinut că atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci când au avut de soluţionat cauze similare celei de faţă, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislaţia naţională, ci au avut în vedere şi o judecată în echitate prin raportare şi la consecinţele negative suferite de reclamantă, din perspectiva art. 1391 alin. (2) C. civ. ("Instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu."). Toate aceste aspecte, circumstanţiate situaţiei particulare cauzei, au fost expuse în raţionamentul logico-juridic al soluţiei pronunţate în privinţa determinării despăgubirilor morale, menite să asigure o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciului nepatrimonial suferit de reclamantă.

Instanţa de apel a validat raţionamentul primei instanţe, care a făcut o amplă analiză asupra stării de fapt, concluzionând că au fost aplicate, în mod corect, criteriile obiective de determinare a daunelor morale.

De altfel, în prezent, la nivel legislativ şi de principiu nu există criterii obiective, abstracte, respectiv acele criterii precise, cuantificabile, de stabilire a despăgubirilor băneşti pentru repararea prejudiciilor morale, astfel încât instanţele se "ghidează" după criterii subiective, variabile de la caz la caz.

Despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale sunt dificil de stabilit, în absenţa unor probe materiale judecătorul fiind singurul care, în raport de consecinţele suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală. Cât priveşte întinderea prejudiciului este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, statuând în echitate, instanţa urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă.

În speţă, instanţa de apel a ţinut cont de importanţa valorii lezate, dar şi de gravitatea şi intensitatea durerii psihice suferită de reclamantă prin pierderea copiilor şi a nepoate sale, precum şi de necesitatea ca sumele acordate să nu constituie, totuşi, o sursă de îmbogăţire, ci să rămână doar un mijloc de compensaţie, de alinare a durerii psihice suferite.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a avut în vedere criteriile legale, obiective, când a analizat cuantumul daunelor morale, prin raportare la situaţia de fapt, fiind nefondate criticile recurentei-reclamante, precum şi criticile recurentului-pârât cu privire la modul de stabilire a cuantumului daunelor morale acordate de instanţa de fond şi menţinute de instanţa de apel.

Referitor la critica vizând cuantumul daunelor materiale acordate de instanţa de apel, care, potrivit susţinerii recurentei-reclamante este mai mic decât cel solicitat prin acţiune, precum şi referitor la critica formulată de recurentul-pârât cu privire la greşita obligare a sa la plata acestor daune materiale, în condiţiile în care nu au fost dovedite, Înalta Curte constată că soluţia pronunţată de instanţa de apel cu privire la aceste aspecte este rezultatul aprecierii probatoriului administrat în cauză, astfel încât, pentru motivele ţinând de caracterul nedevolutiv al recursului şi de imposibilitatea instanţei de recurs de a analiza chestiuni ce vizează netemeinicia hotărârii, acestea nu pot fi primite.

Înalta Curte constată că nu este fondată nici critica recurentului-pârât conform căreia instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile incidente cu privire la culpa reclamantei, ca victimă a unui prejudiciu moral, nu ca victimă directă a accidentului rutier, respectiv dispoziţiile art. 1371 C. civ.

Astfel, în mod corect instanţa de apel a reţinut că, din interpretarea dispoziţiilor art. 1391 alin. (2) C. civ., reiese că reclamanta nu se află în situaţia de "victimă" a accidentului în sensul avut în vedere de lege, ci în situaţia persoanelor menţionate de textul legal invocat, cărora legiuitorul le-a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru durerea încercată prin "moartea" victimei, în speţă a copiilor şi nepoatei sale, având dreptul la dezdăunări în calitate de persoană aflată în strânse legături afective cu victimele accidentului rutier.

Prin urmare, nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 1371 C. civ., invocate de recurentul-pârât, întrucât reclamanta nu este victima faptei ilicite constând în conducerea fără carnet şi sub influenţa alcoolului, care a avut ca rezultat accidentul rutier în urma căruia au decedat conducătorul auto şi pasagerii din autoturism,copii şi nepoata reclamantei, dreptul de dezdăunare izvorând din dispoziţiile art. 1391 alin. (2) C. civ., în calitate de persoană îndreptăţită la repararea suferinţelor morale cauzate prin moartea victimelor, cu care se afla în legături de rudenie, neputându-se pune problema vreunei culpe comune, sau concurente, cum nefondat susţine recurentul-pârât.

Înalta Curte, având în vedere considerentele care preced, constatând că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie şi că hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost judicios motivată, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii împotriva Deciziei nr. 407A din 03 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondate.

Decizia este definitivă şi se va comunica părţilor, conform dispoziţiilor art. 427 alin. (1) din C. proc. civ.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 septembrie 2018.

Procesat de GGC - GV