Validity of state forest land sales: absolute nullity via illicit cause and bad faith, and non-violation of immediacy principle by single-judge drafting

Hotărâre judecătorească. Incidenţa dispoziţiilor art. 426 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Efecte

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Hotărârile judecătoreşti

Index alfabetic : hotărâre judecătorească

principiul nemijlocirii

C. proc. civ., art. 80, art. 426 alin. (1), art. 488 alin. (1) pct. 2

H.G. nr. 229/2009, art. 3 lit. k), art. 6 alin. (9), art. 19

În cazul în care decizia este redactată, nu de un colectiv de judecători, ci de către un membru al completului desemnat de preşedintele acestuia sunt respectate dispoziţiile art. 426 alin. (1) C. proc. civ., redactarea deciziei de către un singur judecător neputând semnifica lipsa deliberării colective, cu atât mai puţin împrejurarea că s-a încălcat principiul nemijlocirii, câtă vreme celălalt membru al completului a asumat, prin semnătură, considerentele deciziei ca fiind conforme deliberării.

De asemenea, împrejurarea că decizia atacată prezintă, în cuprinsul său, considerente comparabile cu cele ale unei alte decizii nu reprezintă un caz de nulitate a deciziei atacate, în măsura în care problematica dezbătută în cele două procese ar putea fi, la rândul său, asemănătoare, justificând acelaşi raţionament juridic.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 188 din 30 ianuarie 2018

1.Prin acţiunea, înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Focşani, formulată de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică X (RNP Romsilva - Direcţia Silvică X), s-a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A., B., SC C. SRL şi D. anularea contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 1351 din 16.05.2007 la BNP E. şi sub nr. 4678 din 10.12.2008 la BNP F., pentru motive de nulitate absolută derivând din cauza ilicită, caracterul nedeterminat al obiectului contractelor şi încălcarea unor dispoziţii legale imperative şi prohibitive, precum şi pe baza principiului anulării actului juridic subsecvent. În prima instanţă pârâta SC C. SRL a formulat o cerere de chemare în garanţie a vânzătorilor A., B. şi D. pentru situaţia evicţiunii determinate de admiterea acţiunii.

2. După declinare, Tribunalul Vrancea, Secţia I civilă a soluţionat acţiunea prin sentinţa civilă nr. 540 din 18 decembrie 2014, admiţând cererea de chemare în judecată şi constatând nulitatea contractelor atacate şi obligând pe pârâţii chemaţi în garanţia la restituirea preţului de 280.000 euro în favoarea SC C. SRL, sumă la care se va adăuga dobânda legală.

3. Sentinţa primei instanţe a fost apelată de pârâţi, iar prin decizia civilă nr. 200/A din 23 noiembrie 2015, Curtea de apel a respins excepţia lipsei interesului SC C. SRL în declararea apelului, a anulat ca netimbrat apelul pârâţilor A., B. şi a respins apelul celorlalţi pârâţi.

4. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii SC C. SRL şi D., prin care aceştia au solicitat instanţei competente casarea deciziei atacate cu consecinţa trimiterii cauzei la instanţa de apel pentru o nouă judecată.

Recurentul pârât D. şi-a fondat recursul propriu pe dispoziţiile art. 488 pct. 2, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., criticând decizia pronunţată în apel pentru următoarele încălcări de drept:

Cercetarea motivelor nulităţii unui act juridic permite instanţei cercetarea împrejurărilor de la data încheierii actului, or în cauză instanţa de fond a avut în vedere evenimente cu mult anterioare acestui moment, ceea ce, în opinia recurentului, reprezintă o încălcare a legii şi un abuz. Se arată că buna-credinţă pe care instanţa era chemată să o verifice în cauză putea fi evaluată până la data încheierii contractelor atacate, iar nu în raport cu situaţii viitoare pe care părţile nu le puteau anticipa.

Mai mult, recurentul a arătat că sarcina probei relei-credinţe a aparţinut reclamantului care, în opinia sa, a folosit probe lipsite de relevanţă, care au impus instanţei stabilirea situaţiei reclamate numai pe bază de analogii şi prezumţii inductive. Astfel, instanţa de apel a conchis că din probele cauzei se poate stabili dubiul părţilor cu privire la situaţia juridică a dreptului transmis, care a justificat stabilirea relei-credinţe la încheierea contractelor atacate, în condiţiile în care nu există un tipar al comportamentului moral şi obiectiv ale cărui limite să fi putut fi reţinute ca încălcate. Mai arată recurentul că instanţa de fond s-a folosit de convingeri personale, nesusţinute de probe, încălcând principiul nemijlocirii.

Este, deopotrivă, nelegal, în opinia recurentului, că instanţa s-a prevalat de modalitatea în care au fost concepute clauzele contractuale, stabilind că nevoia vânzătorului de a explica în detaliu situaţia dreptului justifică nevoia de a acoperi ilicitul. Susţinând legalitatea procedurilor prin care a fost recunoscut ca proprietar, recurentul a adăugat că nu poate fi evitat faptul că actul a fost încheiat de notarul public, conform procedurii impuse de lege, dar şi că instanţa validează o teză contrară absurdă, aceea că un contract eliptic de orice detalii referitoare la dreptul transmiţătorului ar trebui să garanteze validitatea acestuia. Dimpotrivă, în opinia recurentului, acesta a acţionat cu bună-credinţă, încercând să elimine orice îndoială referitoare la temeiul dreptului transmis prin vânzare, pentru a înlătura riscul evicţiunii.

Astfel, concluziile instanţei de apel sunt lipsite de fundament juridic şi nu îşi găsesc suportul în motivarea deciziei.

În al doilea rând, pârâtul D. a susţinut că decizia este pronunţată fără o cercetare directă a cauzei de către judecătorii care au pronunţat-o, aceasta reprezentând copia textului motivării unei alte hotărâri, decizia 203 A din 2014 pronunţată de aceeaşi instanţă, într-un alt dosar, cu nr. 913 din 2014. Astfel, identitatea de motivare arată că judecătorii care au pronunţat decizia atacată nu au participat nemijlocit la evaluarea probatoriului, valorificând datele unui alt dosar, astfel, nici principiul independenţei judecătorului nu a fost respectat.

Într-o a treia critică, recurentul a arătat că au fost încălcate reguli de procedură care imprimă actului sancţiunea nulităţii. În mod nelegal s-a constatat că acţiunea reclamantei nu are caracter timbrabil, după ce printr-o încheiere irevocabilă fusese respinsă o primă cerere de reexaminare, la 30 ianuarie 2014. După acest moment, o nouă cerere de reexaminare a fost soluţionată de acelaşi complet, stabilindu-se prin încheierea din 20 februarie 2014 că acţiunea nu are caracter timbrabil, în temeiul art. 17 din Legea nr. 146/1997.

În opinia recurentului aceasta imprimă nulitatea deciziei atacate, a cărei înlăturare nu poate fi obţinută decât prin efectul casării, deoarece în mod greşit instanţa de apel a considerat că scutirea reclamantei de obligaţia de a timbra a fost stabilită prin încheiere irevocabilă, care nu mai poate fi analizată. Aceasta deoarece caracterul irevocabil al celor stabilite prin încheiere nu poate fi opus decât părţii care a fost îndatorată la taxă şi care ulterior a contestat, prin reexaminare, obligaţia de a timbra. Or, în litigiu, cele două încheieri irevocabile aflate în contradicţie opun aceeaşi problemă rezolvată succesiv, diferit, iar singura modalitate de reglaj este critica în apel; de aceea, instanţa de apel a greşit rezolvând problema formalist prin valorificarea caracterului irevocabil al încheierii, ceea ce nu a fost de natură a elimina contradicţia evocată. Din acest punct de vedere, decizia atacată nu este motivată, deoarece instanţa de apel a apelat la clişee simple şi convenabile, evitând un răspuns complet la criticile formulate.

Decizia atacată este nulă, în opinia recurentului D., şi pentru că nu s-a dat prevalenţă sancţiunii nulităţii cererii de chemare în judecată pentru lipsa mandatului Direcţiei Silvice X de a acţiona în cauză. Astfel, au fost încălcate dispoziţiile art. 246 şi art. 200 C. proc. civ. Totodată, greşit s-a constatat că RNP Romsilva are calitatea de administrator al fondului forestier, indiferent de titular, şi că, în virtutea acestui drept, poate sta în judecată în acest litigiu, care are ca obiect anulare acte translative, care depăşesc sfera dreptului de acţiune al entităţii reclamante.

În opinia recurentului, reclamanta nu are calitate procesuală activă, deoarece, cu privire la pădurea care a făcut obiectul vânzării, RNP Romsilva nu are un drept de administrare. Deşi reclamanta a pretins calitatea de parte în proces prevalându-se de dreptul de proprietate a statului asupra moştenirii vacante, acest drept nu se susţine pe un certificat de vacanţă succesorală emis în condiţiile legii. Mai mult, chiar într-o eventuală vacanţă succesorală, dreptul de proprietate intră în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale pe raza căreia sunt situate bunurile din moştenirea vacantă. Cel mult, această calitate o putea avea unitatea administrativ-teritorială, plecând şi de la prevederile art. 11 şi art. 12 din Legea nr. 46/2008. Mai arată recurentul că această susţinere se consolidează pe baza actului nou, depus în recurs, decizia nr. 815 din 8 octombrie 2013 a Tribunalului Vrancea, prin care s-a constatat că legatara lui G. este H., astfel încât această moştenire nu este vacantă.

Nu în ultimul rând, recurentul a arătat că Direcţia Silvică X nu are personalitate juridică, iar în lipsa capacităţii civile nu poate sta în judecată, nici în nume propriu, nici ca mandatară a reclamantei RNP Romsilva, aspect lămurit şi prin Decizia pronunţată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu nr. 15/2011. În aceste condiţii, este greşită aserţiunea instanţei de apel care a validat o anomalie juridică acceptând că aceasta are legitimarea de reprezentare a reclamantei în acţiunea promovată.

În următorul motiv al apelului recurentul a arătat că hotărârea curţii de apel este nulă, pentru că extinde limitele învestirii, analizând buna-credinţă a părţilor în circumstanţe care nu au fost descrise şi nu au fost avute în vedere de reclamantă în acţiunea promovată. Astfel, s-a reţinut că în al doilea contract atacat, autentificat sub nr. 4678/10.12.2008, sunt elemente ale relei-credinţe împrejurarea că a fost descrisă originea dreptului de proprietate al pârâtului D., faptul că anumite date au fost scrise îngroşat, ceea ce argumentau un dubiu în privinţa provenienţei dreptului, care nu a fost suficient investigat de părţi.

Se critică decizia atacată şi din perspectiva greşitei aplicări a legii, a lipsei ocrotirii dreptului de către cel care l-a dobândit prin bună-credinţă. În condiţiile în care la data autentificării actelor titlul transmiţătorului era încă în vigoare, la 19.11.2008 fusese promovat un litigiu fictiv de către un reclamant predecedat, iar extrasele de carte funciară verificate de notar atestau lipsa oricărei sarcini de natură a plasa sub semnul îndoielii autenticitatea dreptului vânzătorului, instanţa nu a dat eficienţă nici principiului ocrotirii terţului care a dobândit dreptul cu titlu oneros, cu bună-credinţă, deşi legea şi jurisprudenţa consacră necesitatea unei asemenea protecţii şi nici prezumţiei instituite de art. 30 din Legea nr. 7/1996 privind publicitatea imobiliară.

În final, recurentul a arătat că instanţa de apel nu a intrat în cercetarea fondului litigiului, deoarece problemele de drept succesoral, inerente în cauză, nu au fost niciodată rezolvate într-o modalitate în care să excludă net pe D. din calitatea de moştenitor al lui G.

Recursul promovat de pârâta SC C. SRL a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta a arătat, într-o primă critică de recurs, că instanţa de fond a încălcat principiul disponibilităţii, deplasând obiectul acţiunii în nulitate, fondate pe cauza ilicită, către o acţiune al cărei fundament a constat în eficientizarea principiului anulării actului subsecvent, inversând sarcina probei şi pretinzând că reaua-credinţă a vânzătorilor rezultă din lipsa dovezilor de bună-credinţă, mai presus de îndoială, la încheierea celor două acte atacate. Totodată, se mai arată că Tribunalul Vrancea a delimitat greşit acţiunea, cu consecinţa aplicării greşite a sancţiunii specifice şi nu a făcut diferenţa necesară între sancţiunea relativă, incidentă în cazul vânzării lucrului altuia, şi cea a absolută, atunci când actul este atacat pentru frauda la lege. De asemenea, instanţa de apel a consolidat această confuzie, arătând că motivul de nulitate este unul de ordine publică, absolut, întrucât se fondează pe reaua-credinţă a părţilor la încheierea actului, ceea ce a şi justificat respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active.

Această justificare vădeşte, în opinia recurentei, o neînţelegere a problemei de drept, o ignorare a normelor imperative ale legii privind caracterul devolutiv al apelului care obliga instanţa de apel la reevaluarea probelor şi stabilirea stării de fapt.

Raportat la petitul şi cauza cererii de chemare în judecată, curtea de apel nu a observat aspectul de drept procesual esenţial, acela că motivul de nulitate s-a fondat pe vânzarea lucrului altuia, imprimând sancţiunea nulităţii relative, care nu putea fi invocată de un terţ. A doua eroare a instanţei de apel a constat în analiza generală a cauzelor de nulitate, fără o cercetare individuală a fiecărei tranzacţii şi identificarea elementelor specifice fiecăreia dintre acestea. Aceasta a avut ca efect o stabilire greşită, în esenţă, a stării de fapt şi, implicit, nulitatea deciziei adoptate.

Un al doilea motiv a vizat analiza arbitrară a probelor administrate, cu încălcarea dispoziţiilor art. 264 C. proc. civ. Motivarea concluziilor instanţei de apel s-a bazat pe considerentele deciziei nr. 1193 din 22.12. 2010 a Tribunalului Vrancea, act care a fost ulterior actelor atacate. Procedând astfel, curtea de apel a realizat o selecţie proprie a probelor pe care le-a valorificat în proces, încălcând dispoziţiile art. 264 C. proc. civ.

Or, este nerezonabil să fie opuse SC C. SRL efectele unei hotărâri judecătoreşti pronunţate într-un proces în care aceasta nu a avut calitatea de parte, întrucât aspectele intrate în puterea de lucru judecat într-un alt proces nu generează efecte împotriva terţilor.

Valorificând această decizie, instanţele de fond au înlăturat fără justificare probele administrate de pârâţi, probe care consolidau buna-credinţă a SC C. SRL la încheierea contractului autentificat sub nr. 4678/10.12.2008. Astfel, instanţa de apel a ignorat: că la data contractului autentificat sub nr. 1351, 16.05.2007, era valid titlul de proprietate al vânzătorului D., iar acest titlu era înscris în cartea funciară (CF) încă din 23.02.2007 pentru o suprafaţă totală de 518 ha pădure, că la data celui de-al doilea contract atacat, 10.12.2008, Comisia Locală de Fond Funciar I. solicitase prin adresa nr. 3380/4.12.2008 să rectifice titlul de proprietate nr. 8343/2006, în sensul de a indica drept unic succesor după G. pe D., act pe care părţile s-au bazat la încheierea actului, că prin Hotărârea nr. 290 Comisia Judeţeană validase solicitarea Comisiei Locale de Fond Funciar, toate acestea fiind probe apte să consolideze buna-credinţă a cumpărătorului la încheierea contractului.

Lipsa de justificare a instanţei de apel pentru a ignora realitatea dovedită prin aceste probe susţine motivul de recurs a cărui consecinţă nu ar putea fi decât casarea deciziei atacate.

Un al treilea motiv de recurs constă în greşita aplicare a legii la momentul calificării acţiunii introductive. Între motivele de nulitate ale contractelor atacate s-a regăsit şi cel determinat de reaua-credinţă a părţilor care puteau cunoaşte că imobilul care a făcut obiectul vânzării aparţinea unei alte persoane. Pe aceste premise, instanţa de apel a denaturat sensul acţiunii fondate pe cauza ilicită, soluţionând o acţiune în anularea actului subsecvent, astfel că, în final, concluzia instanţei de apel este una eronată, deoarece reţine că nu au fost îndeplinite, dincolo de orice îndoială, standardele de probă pentru eroarea comună şi invincibilă în care s-au aflat cumpărătorii la data încheierii actului.

Astfel, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material în raport cu cauzele de nulitate invocate de reclamantă, iar motivarea deciziei creează o îndoială legitimă părţilor cu privire la realizarea unui examen exhaustiv al cauzei. Pe acest temei, recurenta consideră că motivul de nulitate descinde indisolubil din eroarea cumpărătorului asupra calităţii de proprietar al vânzătorului, de natură a imprima actului doar o nulitate relativă, care nu a fost invocată în condiţiile legii.

În această ordine de idei, curtea de apel a omis să cerceteze buna-credinţă a cumpărătorului SC C. SRL, ca percepţie morală, de ordin subiectiv, raportată la trăsăturile contractului de vânzare. Întrucât buna-credinţă se prezumă, rezultă că aceasta trebuie răsturnată prin administrarea unor probe care să susţină reaua-credinţă. Este, în circumstanţele cauzei, dincolo de orice dubiu că SC C. SRL a acţionat cu bună-credinţă pe aparenţa de validitate a titlului vânzătorului şi că nu putea cunoaşte viciile acestuia, dar şi că nu avea nicio posibilitate de a verifica, în plus de cercetările relevate, calitatea de moştenitor a transmiţătorului său. Buna sa credinţă s-a fondat pe acte emise de autorităţi ale statului, tot cele care, contemporan, contestă autenticitatea actelor pe care le-au emis, astfel că este dincolo de orice caracter rezonabil a pretinde particularilor o conduită prin care puteau să prevadă sau să preîntâmpine aceste greşeli.

Or, în aceste circumstanţe, statul, prin autorităţile sale, nu poate invoca reaua-credinţă a celor care s-au bazat pe acte emise de aceste autorităţi, cât timp chiar acestea au realizat erorile comise cu întârzieri semnificative, erori pe care le plasează, finalmente, în responsabilitatea terţilor particulari, cum este cazul SC C. SRL.

La data cumpărării SC C. SRL nu avea niciun motiv să pună la îndoială titlul lui D., susţinut de acte, care să caracterizeze regularitatea dreptului transmis. Aceste verificări au fost cerute şi efectuate de către notarul public care a autentificat contractul şi care, în opinia sa, dă gir profesional unei astfel de verificări.

Recurenta consideră că nu au fost aplicate în privinţa sa prevederile art. 31 din Legea nr. 7/1996 care protejează buna-credinţă a dobânditorului care, la data înregistrării cererii de înscriere în folosul său, constată că nu a fost notată în cartea funciară nicio acţiune care să conteste cuprinsul cărţii funciare sau care să tindă a dovedi că titlul transmiţătorului şi cuprinsul cărţii funciare sunt neconcordante. În aceste condiţii, instanţa de apel a ignorat să verifice că litigiul notat în partea a III-a a CF viza o ieşire din indiviziune şi nu contesta cuprinsul cărţii funciare, dar şi să constate că acest litigiu s-a finalizat printr-o hotărâre de anulare a cererii de chemare în judecată.

Aspectele de circumstanţă, cum ar fi prezentarea unor date cu caractere îngroşate, nu pot reprezenta, în sine, o dovadă a relei-credinţe a SC C. SRL, dincolo de împrejurarea că acestea nu au fost chestiuni pe care reclamanta să le fi invocat în cadrul motivării propriei sale cereri.

Încheierea celor două contracte de vânzare a avut la bază inclusiv hotărâri judecătoreşti care aveau caracter irevocabil, deci creau o aparenţă suficientă părţilor pentru a se baza pe autenticitatea celor stabilite prin acestea, astfel încât răsturnarea prezumţiei de bună-credinţă a cumpărătorului era cel puţin consolidată.

Pe aceste temeiuri, recurenta a susţinut că hotărârea instanţei de apel este nelegală.

La 1 iunie 2016 recurentul D. a depus un memoriu pentru suplimentarea motivelor de recurs, prin care a invocat puterea de lucru judecat a sentinţelor nr. 4976/12.11.2007 şi nr. 4166/2008, susţinând totodată că nu pot prevala, în raport cu acestea, efectele deciziei nr. 1193/22.12.2010.

La 7 noiembrie 2016, printr-un al doilea memoriu, D. a invocat prin completarea motivelor de recurs excepţia puterii de lucru judecat. În acest sens a arătat că prin decizia nr. 482/21.06.2016, acelaşi magistrat care a pronunţat decizia civilă nr. 1193/22.12.2010 efectuează o interpretare a propriei decizii.

Aceste motive au fost depuse cu depăşirea termenului legal pentru motivarea recursului prevăzut de art. 487 C. proc. civ., de aceea, în condiţiile art. 498 alin. (1) C. proc. civ., vor putea fi avute în vedere numai dacă prin acestea se invocă motive de casare de ordine publică.

5. Potrivit art. 493 C. proc. civ., în cauză s-a întocmit raportul asupra recursului, comunicat părţilor, iar recursul a fost admis în principiu, iar părţile au fost citate în şedinţă publică, pentru dezbateri.

6. Analizând recursurile, premergător considerentelor care răspund motivelor de nelegalitate formulate de părţi, pentru a stabili limitele obligaţiei instanţei supreme de a examina şi răspunde fiecăruia dintre argumentele litiganţilor, se impune a verifica dacă motivele de recurs formulate cu depăşirea termenului legal, prin cele două memorii separate, reprezintă motive de ordine publică, spre a putea face obiectul cercetării.

Din această perspectivă, se poate observa că un prim aspect de referă la puterea de lucru judecat conservată prin sentinţele nr. 4976/12.11.2007 şi nr. 4166/2008, acte care nu pot fi desconsiderate în planul probaţiunii, prin prevalarea şi preferarea efectelor deciziei civile nr. 1193 din 22.10 2012.

Cum decizia civilă nr. 1193 din 22.10 2012 a fost valorificată de instanţa de fond în plan probator, reţinându-se că prin aceasta s-a constatat nulitatea hotărârii nr. 290/2008 a Comisiei pentru aplicarea legii fondului funciar din judeţul X şi a titlului de proprietate nr. 8343/2006 prin care se recunoştea dreptul de proprietate al pârâtului D. asupra unei suprafeţe de 518 ha pădure, rezultă că punerea în opoziţie a acesteia cu alte două hotărâri irevocabile tinde să aibă ca efect o rediscutare a ierarhiei şi semnificaţiei acestor hotărâri, în mod concurent, tot în plan probator.

De aceea, nu se poate reţine că evocarea unor aspecte care ţin de evaluarea probelor şi de valoarea pe care acestea o imprimă stabilirii stării de fapt pot reprezenta motive de recurs de ordine publică ce ar putea fi analizate chiar cu depăşirea termenului legal de invocare a motivelor de casare.

Similar, excepţia puterii de lucru judecat a deciziei nr. 482/2016 prin care s-a realizat o interpretare a efectelor deciziei nr. 1193/2012 are ca scop reconsiderarea valorii probatorii a deciziei primordiale, de aceea nu poate reprezenta motiv de ordine publică pe care partea să îl poată invoca oricând.

În concluzie, memoriile care conţin suplimentări ale criticilor de recurs nu vor putea fi analizate, recurentul fiind decăzut din dreptul de a formula aceste critici.

Mai departe, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că suita motivelor de recurs dezvoltate de recurenţi pun în dezbatere chestiuni cărora instanţa le va răspunde exhaustiv, prin considerente comune, într-o ordine care, prin prisma efectelor care le imprimă, să rezolve necesitatea verificării modului de respectare a legii în faţa instanţei de apel - instanţă de fond.

Astfel, într-un prim motiv de recurs, s-a susţinut că hotărârea atacată este nulă pentru că nu a fost pronunţată de judecătorul care a luat parte la dezbateri, de vreme ce această decizie conţine considerente identice cu cele ale deciziei civile nr. 203/A pronunţată de Curtea de Apel Galaţi în dosarul nr. x/2014. Pe acest considerent, recurentul D. arată că unul dintre judecătorii completului nu a participat, de fapt, la soluţionarea cauzei şi nu a primit, în mod nemijlocit, probatoriul.

Incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. presupune o lipsă de identitate între judecătorii care au compus completul la data dezbaterilor şi cei care au intrat în compunerea completului la data pronunţării hotărârii. Această identitate este verificată în cauză, întrucât la data dezbaterilor din 4 noiembrie 2015 şi la 23 noiembrie 2015, când decizia a fost pronunţată, completul a avut aceeaşi compunere.

Din formula redacţională a deciziei reiese că s-au respectat dispoziţiile art. 426 alin. (1) C. proc. civ., decizia fiind redactată, nu de un colectiv de judecători, ci de către un membru al completului desemnat de preşedintele acestuia, în cauză fiind desemnată ca redactor d-na judecător J.

Redactarea deciziei de către un singur judecător nu poate semnifica, aşadar, lipsa deliberării colective, cu atât mai puţin împrejurarea că s-a încălcat principiul nemijlocirii, câtă vreme celălalt membru al completului a asumat, prin semnătură, considerentele deciziei ca fiind conforme deliberării.

De asemenea, împrejurarea că decizia atacată prezintă, în cuprinsul său, considerente comparabile cu cele ale unei alte decizii nu reprezintă un caz de nulitate a deciziei atacate, în măsura în care problematica dezbătută în cele două procese ar putea fi, la rândul său, asemănătoare, justificând acelaşi raţionament juridic.

De aceea, acest motiv de nulitate nu este fondat şi a fost înlăturat.

Al doilea motiv, care vizează nulitatea sesizării, a fost invocat de recurentul D. care susţine că instanţa de apel nu a motivat o apărare esenţială în cauză, legată de caracterul timbrabil al acţiunii promovate de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva. În dezvoltări, recurentul a arătat că problema caracterului timbrabil al acestei acţiuni a fost succesiv analizată la 30.01.2014 şi la 20.02.2014, dată la care prima instanţă a pronunţat încheieri definitive contradictorii, aspect care putea fi reglat numai pe calea apelului. Cu toate acestea, instanţa de apel a adoptat o soluţie convenabilă, dar nelegală, prevalându-se sumar de imposibilitatea de a combate hotărâri cu caracter definitiv.

Examinând cele două încheieri, Înalta Curte constată că în cauză s-au formulat, în termen legal - potrivit celor reţinute la prima instanţă, două cereri de reexaminare a taxei de timbru, promovate de aceeaşi parte, Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică X. O primă cerere a fost fondată pe dispoziţiile art. 42 din Legea nr. 1/2000 şi a fost respinsă prin încheierea din 30 ianuarie 2014, iar o a doua a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 146/1997 şi s-a constatat că reclamanta este legal scutită de obligaţia de a timbra acţiunea promovată, potrivit încheierii din 20 februarie 2014.

Astfel, contradicţia dintre cele două hotărâri evocate de recurent este doar aparentă, deoarece, prin lipsa identităţii de cauză, niciuna dintre încheieri nu contravine celor definitiv stabilite prin cealaltă.

Mai mult, nu se poate imputa instanţei de apel o motivare sumară şi neconsistentă, considerentele curţii fiind pe larg prezentate în decizia atacată, la acestea putând fi adăugat şi un argument prohibitiv, prin care instanţei de control judiciar nu îi este îngăduită reconsiderarea chestiunii timbrajului în faţa primei instanţe, atunci când această problemă a făcut obiectul unei proceduri de reexaminare. Acest argument derivă din obligativitatea efectelor Deciziei în interesul legii nr. 7/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care, în dispozitiv, stabileşte că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului”.

De aceea, pentru considerentele expuse, nici acest motiv de recurs nu este fondat şi a fost înlăturat.

Următorul motiv de recurs vizează tot nelegala învestire a primei instanţe, prin formularea unei cereri de chemare în judecată anulabile, de către un mandatar care nu avea mandat ad processum pentru legala reprezentare a reclamantei RNP Romsilva, dar nici nu avea capacitate procesuală, determinată de lipsa personalităţii juridice a Direcţiei Silvice X.

Sub un prim aspect, sunt corecte considerentele instanţei de apel care a statuat că nu puteau fi incidente dispoziţiile art. 200 C. proc. civ., deoarece cele sesizate nu au făcut obiectul unei proceduri de regularizare la judecătoria iniţial sesizată cu cauza. Odată depăşită etapa regularizării cererii de chemare în judecată, chestiunile de procedură care vizează regulata sesizare a instanţei pot fi discutate pe calea excepţiilor, în condiţiile art. 245 şi urm. C. proc. civ., precum şi, în condiţiile legii, în căile de atac.

Cu privire la inexistenţa unui mandat procesual dat Direcţiei Silvice X de către reclamantă, s-a constatat în apel că RNP Romsilva a acordat Direcţiei mandat în acest scop, prin adresa nr. 14724/9.11.2009, act prin care se impunea direcţiilor judeţene să demareze, pe seama RNP, acţiuni prin care să atace în justiţie acte derivate din aplicarea legilor fondului funciar, încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor imperative ale legii. Întrucât acest mandat nu a fost contestat spre a se stabili lipsa sa de valabilitate, rezultă că Direcţia Silvică X a avut, pe temeiul art. 80 C. proc. civ., dreptul de a acţiona în justiţie.

Cât priveşte capacitatea de a avea şi exercita un asemenea drept, trebuie subliniat că Direcţia Silvică X este o structură regională a RNP Romsilva. Ca unitate fără personalitate juridică, în subordinea Regiei, direcţia silvică are o anumită structură şi organizare funcţională, delimitată la realizarea sarcinilor stabilite conform unui Regulament, pe baza căruia, în limitele atribuţiilor legale, i se recunoaşte o autonomie funcţională şi drept de acţiune.

Ca organ al RNP Romsilva, Direcţia Silvică X exercită drepturi şi obligaţii ale Regiei, în limitele puterilor conferite, acte care sunt ale persoanei juridice înseşi.

În lipsa personalităţii juridice, actele direcţiei judeţene se realizează prin director, astfel cum rezultă din art. 6 alin. (9) şi art. 19 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a RNP, aprobat prin H.G. nr. 229/2009. Astfel, directorul direcţiei judeţene reprezintă interesele Regiei şi îndeplineşte atribuţiile direcţiei a cărei legitimare o are în faţa autorităţilor, inclusiv judiciare.

Lectura cererii de chemare în judecată permite verificarea respectării acestui mecanism. Acţiunea a fost promovată de RNP Romsilva prin Direcţia Silvică X reprezentată de director care a semnat cererea, ca organ reprezentativ al direcţiei.

De aceea, nu se poate primi critica recurentului, urmând a se reţine că dezlegările date de instanţa de apel respectă acest raţionament judiciar.

O altă critică a recurentului D. vizează condiţiile acţiunii şi expune instanţei de recurs argumente legate de lipsa legitimării procesuale a RNP Romsilva. Această critică se argumentează pe două aspecte: primul, legat de lipsa dreptului de proprietate a statului asupra terenului forestier care a făcut obiectul tranzacţiilor contestate, al doilea, care delimitează dreptul statului la acţiuni legate de administrarea fondului forestier.

În condiţiile în care curtea de apel a dezvoltat în cadrul considerentelor argumente care susţin teza calităţii procesuale a reclamantei, plecând de la dispoziţiile art. 2 paragraf A pct. 1 din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 229/2009 care aprobă Regulamentul privind organizarea RNP Romsilva, instanţa de recurs reţine, la rândul său, că atribuţiile Regiei constau în asigurarea integrităţii fondului forestier care aparţine proprietăţii publice a statului, precum şi a celui care aparţine altor deţinători, fond pe care îl administrează şi gestionează.

Dreptul de administrare constituit printr-un act de drept public, hotărâre de guvern, este opozabil tuturor subiectelor de drept, deoarece el deserveşte unui interes public. În scopul exercitării acestui drept, Romsilva are, potrivit art. 3 lit. k) din Regulament, calitate procesuală activă pentru a formula plângere împotriva hotărârilor comisiilor judeţene emise în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere şi de a formula acţiuni în constatarea nulităţii absolute a actelor emise cu încălcarea prevederilor privind retrocedarea terenurilor forestiere din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Cum corect a reţinut şi instanţa de apel în motivarea deciziei atacate, acţiunea reclamantei a fost fondată pe motive de nulitate absolută, inclusiv pe baza principiului anulării actului subsecvent actului considerat principal, titlul de proprietate al reclamantului, care a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor legale de fond funciar. Acest demers corespunde interesului RNP Romsilva de a readuce în fondul forestier suprafaţa de pădure tranzacţionată de pârâţi prin contractele atacate.

Iar cum acţiunea pentru constatarea nulităţii actului juridic aparţine celor care justifică un interes, caracterizarea interesului justifică în cauză calitatea procesuală a reclamantei.

Aceste concluzii lipsesc de sens celelalte critici ale recurentului D. care a susţinut că reclamanta nu a dovedit, printr-un certificat de vacanţă succesorală, dreptul său real de proprietate asupra fondului forestier tranzacţionat, deoarece, cum s-a arătat, RNP Romsilva nu acționează pentru conservarea unui interes personal, ci a unui interes general.

Pe aceste considerente criticile recurentului nu sunt fondate, iar decizia curţii de apel care face obiectul căii de atac a răspuns în considerente, în mod legal, acestei probleme de drept.

Următoarea critică din recurs deduce analizei instanţei supreme depăşirea limitelor învestirii, pe baza unor fapte care nu au făcut obiectul sesizării, cercetate ex officio, dar şi împrejurarea instanţele de fond au ignorat limitele investirii, extinzând acţiunea la temeiuri care, de asemenea, nu au fost invocate în cererea introductivă.

Astfel, recurentul D. a motivat că instanţa de fond nu s-a raportat, în cercetarea nulităţii, la aspecte care au fost anterioare sau contemporane momentului încheierii actului atacat, ci a avut în vedere împrejurări ulterioare, inversând în mod nepermis sarcina probei.

Pe de altă parte, recurenta SC C. SRL a susţinut prin critici că motivul exclusiv al nulităţii invocate de reclamantă a fost întemeiat pe cauza ilicită şi obiect nedeterminat, dar dezvoltarea motivelor de nulitate ar permite concluzia că reclamanta are în vedere, sub această denumire, vânzarea lucrului altuia, care, în mod esenţial, imprimă acţiunii un alt regim juridic.

Niciuna dintre aceste critici nu este, însă, fondată.

Acţiunea introductivă a avut, între altele, ca fundament cauza ilicită, fondată pe reaua-credinţă a părţilor la încheierea contractelor succesive de vânzare, argumentele reclamantei plecând de la premisa că vânzătorul D. a cunoscut situaţia precarităţii propriului titlu, acţionând în scopul fraudării statului, prin vânzarea unui bun în legătură cu care avea conştiinţa clară că nu îi aparţine, iar cumpărătorii au cunoscut şi şi-au asumat acest risc. În egală măsură, un prim motiv de anulare a contractelor atacate a fost fondat pe principiul efectului nulităţii titlului transmiţătorului, mai exact principiul anulării actului subsecvent. În acest scop, reclamanta a plecat de la premisa că, fiind anulate Hotărârea Comisiei Judeţene de fond funciar X cu nr. 290/19.12.2008 şi titlul de proprietate nr. 8343/decembrie 2006 al reclamantului pentru cele 518 ha pădure, este evident că actele ulterioare, subsecvente celor dintâi, urmează a fi sancţionate cu nulitate.

Sensul juridic dat de reclamantă motivelor de nulitate permite încadrarea lor ca motive de nulitate absolută, acţiunea fiind corect soluţionată conform regimului juridic edictat de lege pentru acest caz.

Este, aşadar, lipsită de temei aserţiunea recurentei SC C. SRL care susţine judecarea acţiunii pe un temei străin sau greşit calificat de instanţa de fond şi, pe cale de consecinţă, şi argumentul că acţiunea s-a înregimentat juridic greşit.

Nu este real nici că instanţele de fond au avut în vedere chestiuni nesesizate de reclamantă prin apărările formulate, dar nici că evaluarea nulităţii s-a făcut pe baza unor împrejurări ulterioare momentului încheierii actelor atacate.

După cum deja s-a afirmat, în acţiune cauza ilicită s-a definit prin reaua-credinţă a pârâţilor la data încheierii contractelor, pârâţi care aveau premisele cunoaşterii precarităţii titlului transmiţătorului. Analiza relei-credinţe a avut în speţă valenţe pe care instanţele de fond le-au verificat şi reţinut pe temeiul celor afirmate, dar pe baza probelor cercetate. Descrierea modului în care instanţele au apreciat conduita părţilor nu este de natură a fi considerată o depăşire a limitelor învestirii, ci a reprezentat exclusiv rezultatul cercetării judecătoreşti care a dus la stabilirea stării de fapt, ceea ce reprezintă atributul şi obligaţia unei instanţe de fond.

Nu este real nici că, încălcând legea, curtea de apel a reţinut drept cauze de nulitate date şi fapte care au fost ulterioare actelor atacate. Împrejurarea că decizia evaluată ca probă de instanţa de apel, cu nr. 1193/22.12.2010, a fost pronunţată după data încheierii celor două acte atacate nu reprezintă un fapt ulterior. Această decizie a constatat nelegalitatea titlului vânzătorului fondată pe temeiuri chiar anterioare emiterii sale, evenimente care au precedat, în mod evident, încheierea contractelor. Valorificând cele stabilite prin această decizie, instanţa de apel a continuat să stabilească elementele relei-credinţe a părţilor la data încheierii actelor, estimând dacă acestea au avut o conduită conformă sau nu cu legea. Niciun element de fapt ulterior datei încheierii contractelor nu a fost identificat drept cauză de nulitate, chiar dacă recurentul consideră că reprezintă un astfel de fapt decizia nr. 1193/2010.

Un alt motiv de casare, invocat de ambii recurenţi, deduce instanţei de casare critici referitoare la împrejurarea că probele cauzei au fost analizate trunchiat, că instanţa de apel a făcut o selecţie de probe, „convenabile” soluţiei adoptate, că a avut în vedere aspecte lipsite de importanţă în planul probaţiunii juridice, cum ar fi, de exemplu, caracterele cu care a fost tehnoredactat contractul de vânzare încheiat cu pârâta SC C. SRL, precum şi împrejurarea că instanţa a operat excesiv cu prezumţii şi analogii.

Nici aceste critici nu sunt fondate. Verificarea considerentelor deciziei recurate permite facil observaţia că instanţa de apel a evaluat şi interpretat probele printr-o analiză vastă, complexă şi evaluând încrucişat atât susţinerile părţilor, cât şi probele administrate. Se poate observa, prin lectura considerentelor, că în apel au fost analizare în detaliu înscrisuri depuse de toate părţile, deopotrivă hotărârile care, în opinia recurentului, au fost ignorate, deşi aveau forţa de a proba contrariul celor afirmate de reclamantă.

În aceste condiţii, deşi recurenta SC C. SRL invocă o selecţie arbitrară, trunchiată a probelor, nu indică totuşi care au fost probele care, în opinia sa, au fost ignorate. Împrejurarea că ataşat acestui motiv de recurs recurenta SC C. SRL reconstituie starea de fapt într-o manieră proprie nu reprezintă chestiuni care să intre în sfera analizei legalităţii deciziei, ci reprezintă o solicitare implicită de reevaluare a fondului, a stării de fapt, ceea ce, în cazul recursului în casaţie, este inadmisibil.

Deşi se critică stabilirea stării de fapt pe bază de prezumţii şi analogii, Înalta Curte arată că operarea cu prezumţii de către judecător ţine, implicit - ca regulă generală - de examenul stării de fapt, atunci când legea nu stabileşte pentru un fapt supus probaţiunii reguli speciale de probă. Prezumţiile sau analogiile sunt o componentă necesară a raţionamentului inductiv-deductiv al instanţei şi reprezintă pârghii necesare pentru coroborarea probelor. Se poate observa că recurentul nu critică mecanismul prezumţiei - adică acela ca o concluzie a magistratului asupra faptului prezumat să plece necesar de la un fapt cunoscut şi deplin demonstrat - ci operarea cu prezumţii şi caracterul lor excesiv care, însă, nu este demonstrat. Operând cu prezumţii, instanţa poate valorifica orice date şi fapte cunoscute, fie că ele se bazează pe probe cu înscrisuri, testimoniale sau probe materiale, de aceea nu a fost excesiv ca instanţa să analizeze circumstanţele încheierii actelor contestate prin raportare inclusiv la grafica contractului de vânzare sau faptul că acesta nu corespunde unui tipic care, în mod obişnuit, înfăţişează acest gen de operaţiuni.

Înlăturând şi aceste critici, instanţa de recurs arată că numai acest răspuns corespunde criticilor de nelegalitate, de aceea nu va verifica şi starea de fapt, astfel cum a fost stabilită în apel.

Critica de nelegalitate fondată pe greşita aplicare a legii de drept material a constat, în opinia recurenţilor, în omisiunea aplicării dispoziţiilor referitoare la ocrotirea dobânditorului de bună-credinţă, consacrate atât în plan legislativ, cât şi în jurisprudenţă.

Nici această critică nu este fondată. Instanţa de apel a consacrat analizei bunei-credinţe un amplu spaţiu în cadrul considerentelor, tocmai pentru a putea da eficienţă dispoziţiilor care ocrotesc buna-credinţă a dobânditorului dreptului real în astfel de tranzacţii, constatând, însă, pe baza probatoriului în stabilirea stării de fapt, că SC C. SRL nu poate fi considerată cumpărător de bună-credinţă şi, astfel, nu au putut fi aplicate dispoziţiile legale a căror ignorare recurenţii o pretind.

Cu acest răspuns Înalta Curte reafirmă cu nu poate valorifica, în cadrul unui control exclusiv de legalitate, premisele de fapt pe care recurenţii le oferă printr-o reaşezare a situaţiei de fapt în cadrul recursurilor formulate.

În fine, un ultim motiv de recurs vizează necercetarea cauzei pe fond. Recurentul D. solicită instanţei să constate că un just demers jurisdicţional impunea instanţei de apel să cerceteze, prin aplicarea dreptului comun, care este situaţia succesiunii defunctului G., pentru a se stabili, în cele din urmă, că pârâtul D. are vocaţie succesorală la moştenirea defunctului.

Instanţa de recurs arată că, în limitele cadrului procesual, verificările instanţei de fond au fost corect delimitate la verificarea validităţii actelor în circumstanţele existente la data încheierii lor. Orice demers, circumstanţial sau aflat în conexiune cu cauza, ţinea de modul în care părţile au putut să procure probe prin care să-şi susţină apărările. În acest sens, pentru a combate evidenţa demonstrată prin anumite probe ale cauzei, revine părţilor interesate obligaţia de a administra probe contrare, în lipsa cărora nu se poate opune instanţei o lipsă de rol activ în soluţionarea litigiului.

De aceea, pe aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a înlăturat toate criticile recurenţilor, respingând recursurile formulate de pârâţi ca nefondate potrivit art. 496 C. proc. civ., şi, implicit, cererile acestora vizând plata cheltuielilor de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ.