Corporate division liability: Qualification of successor admission request vs. late claim modification and quashing of appeal decision with remand

Societate divizată. Cerere de introducere în cauză a succesoarei pârâtei iniţiale. Invocarea dispoziţiilor art. 2411 alin. (2)-(3) din Legea nr. 31/1990. Efecte

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata

Index alfabetic : acţiune în pretenţii

societate divizată

cerere de introducere în cauză a succesorului

Legea nr. 31/1990, art. 2371 alin. (3)-(4), art. 2411 alin. (2)-(3)

C. proc. civ., art. 41 alin. (1), art. 243 alin. (1) pct. 1

Operaţiunea juridică de calificare a unei cereri adresate instanţei se face, dincolo de denumirea acesteia, în funcţie de conţinutul său şi de voinţa reală părţii, calificare ce intră în atribuţia instanţei care judecă litigiul, pentru atingerea obiectivelor stabilite în art. 129 C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 2411 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 31/1990 invocate de către reclamant în cererea formulată explică suficient, în actul de procedură analizat, atât obiectul cât şi intenţia acestuia pentru a putea califica demersul părţii ca fiind o cerere de introducere în cauză a succesoarei pârâtei iniţiale, chiar independent de indicarea dispoziţiilor art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., care, în acest demers, nici nu era necesară pentru o corectă calificare a cererii formulate.

Prin urmare, justificarea instanţei de apel, care a considerat că lipsa acestui temei este esenţială pentru a nega reclamantului că a intenţionat să formuleze o cerere de introducere în cauză a succesorului, este greşită, întrucât identificarea instituţiei juridice nu este un imperativ pentru parte şi este lipsită de sancţiune dacă instanţa, având lămurite elementele despre care s-a făcut vorbire, poate da o calificare juridică cererii şi o încadrare a acesteia într-o instituţie specifică de drept.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 657 din 6 martie 2018

Prin acţiune, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC B. SA obligarea pârâtei la plata sumei de 275.000 lei reprezentând prime de succes în temeiul contractului de mandat nr. 5235/23.12.2010 încheiat cu societatea pârâtă, conform art. 1432 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, republicată cu modificările ulterioare. Acţiunea a fost întemeiată şi pe dispoziţiile art. 2009 C. civ.

Ulterior depunerii la 24.10.2013 a unei cereri prin care s-a solicitat să se ia act de radierea societăţii C. SRL din Registrul Comerţului de pe lângă Tribunalul Ilfov, ca urmare a lichidării voluntare, conform certificat de radiere, la termenul de judecată din 03.12.2013 reclamantul a formulat o cerere de introducere în cauză, în calitate de pârâţi a D. SA, E., F., G., H. şi I., în calitate de asociaţi ai B. SA, arătând că sunt întrunite atât cerinţele prevăzute de art. 2411 pct. 2 şi 3 din Legea nr. 31/1990, cât şi cele ale art. 2371 pct. 3 şi 4 din Legea nr. 31/1990 pentru atragerea răspunderii societăţii D. SA, care a preluat 94,13969% din patrimoniul total al SC B. SA şi a asociaţilor.

Prin sentinţa civilă nr. 1977 din data de 08.07.2015, pronunţată de Tribunalul Ilfov în dosarul nr. x/93/2013, a fost respinsă excepţia tardivităţii formulării cererii modificatoare a reclamantului, ca rămasă fără obiect. A fost respinsă cererea de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă.

Prin încheierea din data de 28.01.2015 tribunalul a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei B. SA, având în vedere că această societate comercială este radiată.

(...)

Prin decizia civilă nr. 354 din data de 25.02.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/93/2013, au fost admise apelul principal şi cele incidente, fiind anulată sentinţa civilă apelată şi trimisă cauza spre rejudecare Tribunalului Ilfov.

Instanţa a găsit întemeiat cel de-al doilea motiv de apel din apelul principal, invocat de altfel și prin apelurile incidente, referitor la faptul că prima instanță a reținut în mod eronat că societatea pârâtă C. SRL a fost radiată de la data de 12.09.2011, anterior introducerii acțiunii. Astfel, instanța de fond a avut in vedere extrasul ONRC în care se menționează radierea societății la data de 12.09.2011, fără a observa însă că motivul radierii a fost schimbarea sediului în alt județ. În realitate societatea pârâtă a fost radiată la data de 29.08.2013 astfel cum rezultă din rezoluția nr. 19240/29.08.2013 pronunțată de ORC de pe lângă Tribunalul Ilfov în dosarul nr. x/27.08.2013. Prin urmare, la data promovării acțiunii pârâta C. SRL avea capacitate de folosință, această capacitate fiind pierdută pe parcursul judecății.

S-a reţinut şi că instanța de fond trebuia să analizeze excepția tardivității cererii de introducere în cauză a pârâților persoane fizice și SC D. SA și nu să o respingă ca rămasă fără obiect.

Față de considerentele reținute, în temeiul art.297 alin. 1 C. proc. civ s-a admis apelul principal și apelurile incidente și s-a dispus anularea în tot a sentinței apelate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat la data de 25.05.2016, sub nr. x/93/2013*.

La termenul de judecată din data de 06.07.2016 tribunalul a pus în discuţia părţilor excepţia tardivităţii cererii modificatoare, reţinând cauza în pronunţare pe această excepție.

Prin sentința civilă 1945/2016 Tribunalul Ilfov, Secția civilă a admis exceptia tardivității formulării cererii modificatoare, a respins cererea modificatoare formulată de reclamant având ca obiect introducerea în cauză în calitate de pârâţi a D. SA, E., H., I., G., F., ca tardivă. A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta B. SA, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință.

S-a reţinut că cererea de chemare în judecată a fost formulată la 08.02.2013, aceasta fiind formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. SA. După ce la 25.03.2013 B. SA a depus întâmpinare, s-a reţinut că potrivit extrasului ONRC, la 27.03.2013 pârâta B. SA nu figura ca fiind radiată. După o serie de termene intermediare şi după încuviinţarea probatoriului la 20.06.2013, la 24.10.2013 s-a depus la dosarul cauzei o cerere formulată de împuternicitul C. SRL prin care se solicita tribunalului să ia act de radierea C. SRL din registrul comerţului la 29.08.2013, conform rezoluţiei nr. 19240 din data de 29.08.2013 emisă de ONRC.

În acest context, după ce la dosar s-a depus extrasul eliberat de ONRC prin care se atesta că la 12.09.2011 a fost radiată din registrul comerţului pârâta B. SA ca urmare a schimbării sediului social în alt judet, la termenul din 03.12.2013, reclamantul a formulat cerere, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a D. SA, H., E., F., I. şi G. Din înscrisurile anexate cererii, tribunalul a reţinut că prin rezoluţia nr. 518488 din data de 15.10.2012 emisă de ONRC s-a dispus înregistrarea în registrul comerţului a proiectului de divizare parţială a B. SA din data de 10.10.2012, conform Hotărârii Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor B. SA din aceeaşi dată. Conform acestui proiect de divizare parţială, o parte din patrimoniul B. SA a fost transferat către societatea beneficiară, existentă, şi anume D. SA. De asemenea, prin rezoluţia nr. 14061 din data de 28.06.2013, emisă de ONRC, s-a dispus înregistrarea Hotărârii Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor B. SA din data de 25.06.2013, privind schimbarea formei juridice a acestei societăţi, din societate pe acţiuni în societate cu răspundere limitată, cu noua denumire de C. SRL.

La termenul din 18.02.2014, au formulat întâmpinare pârâta D. SA şi pârâţii H., E., I. şi G., fiind invocată excepţia tardivităţii formulării de către reclamant a cererii de modificare a cadrului procesual pasiv, prin raportare la prevederile art. 132 alin. 1 C.proc.civ.

Prin raportare la dispoziţiile legale, tribunalul a constatat că prin decizia pronunţată, Curtea de Apel Bucureşti a statuat în sensul că prima instanţă a procedat corect, admiţând excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a B. SA printr-o încheiere, iar nu prin sentinţă, întrucât C. SRL avea capacitate de folosinţă la data promovării cererii de chemare în judecată (deşi nu era parte litigantă), această capacitate fiind pierdută pe parcursul judecării acţiunii. În raport de aceste din urmă statuări ale instanţei de apel, tribunalul a constatat că soluţia adoptată de către prima instanţă în primul ciclu procesual, de admitere a excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei B. SA a intrat în autoritatea lucrului judecat, încheierea menţionată nefiind desfiinţată de către instanţa de apel.

Analizând excepţia tardivităţii cererii modificatoare, invocată de către cei introduşi în cauză prin acest demers, tribunalul a reţinut că o cerere modificatoare nu putea fi făcută în faţa primei instanţe decât în condiţiile art. 132 C.proc.civ., la prima zi de înfăţişare.

Sub un prim aspect, tribunalul a reţinut că cererea intitulată cerere de introducere în cauză nu propune instanţei un temei de drept procesual, dar reprezintă o cerere modificatoare, iar nu o cerere de constatare a unei transmisiuni legale a calităţii procesuale.

Pe aceste temeiuri, s-a constatat că cererea a fost formulată după prima zi de înfăţişare, iar tribunalul a admis excepţia tardivităţii acesteia.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel principal reclamantul solicitând anularea sentinţei instanţei de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar pârâţii au formulat apeluri incidente, cauza fiind soluţionată prin decizia civilă nr. 1187 din 27.06.2017, prin care a fost respins ca nefondat apelul principal şi ca lipsite de interes apelurile incidente.

Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a stabilit că prin motivele invocate reclamantul „încearcă să amalgameze două instituţii juridice diferite: modificarea cererii introductive (ale cărei consecinţe nu ţin de resorturile interne - de voinţă - ale părţii care a decis modificarea acesteia şi nici de motivele pentru care partea consideră că modificarea nu ar fi fost posibilă până la acel moment) cu introducerea în cauză a moştenitorilor unei părţi (care nu este o veritabilă modificare a cererii, ci doar o indicare a celor ce preiau poziţia procesuală a părţii, fiind veritabili continuatori ai personalităţii juridice a acesteia, într-un litigiu dat)”.

Stabilind că la data formulării cererii era depăşit momentul primei zile de înfăţişare, în disputa litigioasă trebuia clarificată natura actului de procedură al reclamantului. Pentru acest demers, instanţa de apel a stabilit că reclamantul nu a indicat cu niciun prilej ca temei al cererii sale instituţia introducerii în cauză a succesorilor societăţii a cărei existenţă a încetat pe parcursul judecării litigiului. Această împrejurare împreună cu faptul că cererea reclamantului a urmărit introducerea în cauză a unor noi pârâţi pe temeiuri diferite, pentru posibilele obligaţii de răspundere ale acestora, a vădit caracterul de cerere modificatoare a actului de procedură analizat.

Instanţa de apel a respins motivele de apel ale reclamantului referitoare la subrogarea D. SA în locul B. SA, de la care a preluat, prin divizare, 94,13969% din patrimoniul acestei societăţi, arătând că şi dacă s-ar accepta aserţiunile privind preluarea poziţiei procesuale de către D., nu rezultă în ce măsură acestea ar fi putut fi vreodată aplicabile persoanelor fizice şi cum ar fi răspuns acestea contractual faţă de reclamant.

O altă dovadă clară a naturii juridice vădit modificatoare a cererii de la a reprezentant-o, potrivit considerentelor deciziei din apel, faptul că acţiunea introductivă era fondată pe contractul de mandat între reclamant şi B. SA, pe când în cererea formulată pentru termenul din 03.12.2013 s-au invocat temeiuri ale răspunderii delictuale, astfel că acest aspect reprezintă o clară modificare a cauzei juridice a acţiunii, care atrage un alt regim juridic pentru speţa în cauză.

Conchizând că reclamantul a formulat o cerere de modificare, după prima zi de înfăţişare, apelul principal a fost considerat nefondat, iar faţă de faptul că apelurile incidente erau subsidiare, acestea au fost respinse, ca rămase fără interes.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs A. solicitând casarea deciziei pronunţate în apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul a criticat decizia considerând că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 243 C. proc. civ. din 1865, cu privire la introducerea în cauză a societăţii D. SA, considerănd că, în această privinţă, s-a considerat greşit că reclamantul a procedat la modificarea cererii de chemare în judecată, calificare în raport cu care a respins această solicitare ca tardivă.

În acest sens, recurentul a susţinut că, după formularea cererii prin care a solicitat schimbarea cadrului procesual, răspunzând întâmpinării formulate de pârâţi, cu privire la excepţia tardivităţii invocate de către aceştia, a arătat că temeiul cererii sale îl reprezintă art. 243 C. proc. civ., afirmând că D. SA este continuatoarea pârâtei B. SA, pârâta iniţială din proces.

Astfel este nereal că acest temei de drept a fost invocat pentru prima dată în apel. Fără doar şi poate, D. SA este continuatoarea B. SA, de la care a preluat o fracţie de 94,13969% din patrimoniu, în acest caz fiind vorba despre o transmisiune legală de calitate procesuală, pentru care legea procesual civilă nu stabileşte o limită temporală în care introducerea în cauză să poată fi operabilă.

D. SA a formulat întâmpinare împotriva recursului, solicitând, în principal, anularea acestuia pentru lipsa unor critici clare de nelegalitate, iar, subsidiar, a solicitat respingerea sa ca nefondat.

A susţinut intimata că instanţa de apel a procedat la o calificare exactă a naturii cererii, ca act procesual, fiind corect stabilită tardivitatea cererii calificate ca cerere modificatoare, potrivit art. 132 C. proc. civ.

Intimata a combătut motivul de recurs potrivit căruia partea a indicat drept temei al cererii sale dispoziţiile art. 243 C. proc. civ., arătând că justa calificare a cererii ca cerere modificatoare a avut în vedere şi împrejurarea că aceasta a fost fondată pe temeiuri de drept total diferite de cele indicate iniţial în cererea de chemare în judecată.

Au formulat întâmpinare la recurs şi pârâţii H., E., I. şi G., solicitând constatarea nulităţii recursului pentru lipsa criticilor de nelegalitate cu privire la decizia atacată, iar subsidiar au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Aceşti intimaţi au subliniat că, deşi recurentul se prevalează de indicarea dispoziţiilor art. 243 C. proc. civ., totuşi indicarea acestui temei trebuia operată în actul de procedură, iar nu la o distanţă de timp considerabilă, prin raportare la data pretinsei cereri de introducere în cauză a succesorilor B. SA. Cu toate acestea, nici chiar în răspunsul la întâmpinare, reclamantul nu a invocat temeiul de drept procesual, iar cererea formulată la 3.12.2013 nu putea primi în mod corect o altă calificare, de vreme ce are un conţinut diferit de cererea de chemare în judecată, urmărind schimbarea subiectelor raportului litigios, dar, şi mai mult, schimbarea temeiului juridic al răspunderii solicitate.

De aceea, este dincolo de orice critică de nelegalitate împrejurarea că actul de procedură reprezenta o cerere modificatoare, al cărei regim procesual era supus dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ., fiind efectuat tardiv.

În ceea ce priveşte pârâţii persoane fizice, s-a arătat prin întâmpinare că aceştia nu pot fi consideraţi succesori ai B. SA, deoarece au avut doar calitatea de asociaţi ai unei societăţi organizate ca SRL.

Premergător dezbaterilor asupra recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a soluţionat excepţia nulităţii recursului, pe care a respins-o, considerând că motivele recursului pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.

Analizând recursul, instanţa a constatat că unicul motiv de recurs vizează calificarea greşită a actului de procedură al reclamantului realizat la 3.12.2013, realizată în faţa instanţelor de fond şi, pe cale de consecinţă, faptul că s-a reţinut greşit că sunt incidente dispoziţiile art. 132 C. proc. civ., constatându-se tardivitatea acestui act, ca o consecinţă a greşitei sale calificări.

Aceste critici au fost însă limitate la modul de calificare şi soluţionare a cererii, doar în contradictoriu cu societatea D. SA, soluţia nefiind criticată, în raport cu cele statuate în apel în legătură cu pârâţii H., E., I., F. şi G.

Din acest punct de vedere, criticând greşita aplicare a normelor de drept procedural, recurentul a solicitat instanţei de recurs casarea deciziei recurate în raport cu intimata D. SA, solicitând trimiterea cauzei la instanţa de fond pentru reluarea judecării litigiului în contradictoriu cu aceasta, potrivit art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte a constatat că acţiunea iniţială, înregistrată la 08.02.2013 pe rolul tribunalului, a avut ca părţi pe reclamantul A. şi pe pârâta B. SA, iar temeiul cererii de chemare în judecată a fost reprezentat de răspunderea contractuală a pârâtei, derivată din contractul de mandat acordat reclamantului în temeiul art. 1432 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, republicată.

De asemenea, este dincolo de orice contestaţie judiciară împrejurarea că după mai multe termene de judecată, după depăşirea primei zile de înfăţişare, definite de art. 134 C. proc. civ. din 1865, pe fondul unor date cu relevanţă procesuală furnizate de pârâtă, reclamantul a formulat la 3.12.2013 o cerere prin care a solicitat introducerea în cauză a D. SA, în temeiul art. 2411 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 31/1990, iar în temeiul art. 2371 alin. (3) şi (4) din aceeaşi lege, a numiţilor H., E., I., F. şi G.

Cu referire la justificarea introducerii în cauză a D. SA, în raport cu care se limitează analiza recursului potrivit art. 316 raportat la art. 295 C. proc. civ., reclamantul a arătat că în urma divizării B. SA s-a transmis 94,13969% din patrimoniul acesteia către D. SA, procent care reprezintă un aport către această societate în valoare netă de 75.610.080 lei, incluzând şi datoriile societăţii divizate, între care, în mod evident, şi datoria către reclamant, în cuantum de 275.000 lei. În opinia reclamantului, pentru această datorie D. SA urmează a răspunde în continuare pentru plata sumelor care fac obiectul acestui litigiu.

Explicitând, reclamantul a arătat că la 10.10.2012 B. SA a decis în AGA divizarea parţială prin desprinderea cotei de 94,13969% şi transferarea către D. SA, în schimbul alocării de acţiuni către acţionarii B. SA, proiectul fiind depus la Oficiul Registrului Comerţului, iar ulterior publicat în Monitorul Oficial, în luna octombrie 2012.

După producerea, în decembrie 2012, a efectelor divizării B. SA, adunarea generală extraordinară a acţionarilor a hotărât la 25.06.2013 schimbarea formei de organizare din SA în SRL, iar în cele din urmă asociaţii au hotărât la 17.07.2013 dizolvarea voluntară şi lichidarea C. SRL.

Deşi este adevărat că dincolo de fundamentarea cererii pe dispoziţiile Legii nr. 31/1990 şi expunerea de motive sintetizată mai sus cu privire la introducerea în cauză a D. SA, reclamantul nu a indicat dispoziţiile art. 243 C. proc. civ., totuşi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că operaţiunea juridică de calificare a unei cereri procesuale se face, dincolo de denumirea acesteia, în funcţie de conţinutul său şi de voinţa reală părţii, care intră în atribuţia instanţei care judecă litigiul, pentru atingerea obiectivelor stabilite în art. 129 C. proc. civ.

Or, justificarea dată de reclamant cererii de introducere în cauză a D. SA este construită pe ideea că această societate a preluat o fracţie semnificativă a societăţii B. SA, pârâta iniţială, fiind pentru pasivul societăţii divizate o continuatoare ţinută de plata obligaţiilor pârâtei inţiale, care, într-un şir succesiv de modificări şi transformări, şi-a încetat existenţa.

Chiar temeiurile de drept invocate de parte în cererea de introducere în cauză a D. SA justifică intenţia reclamantului de a chema în justiţie această societate în locul pârâtei B. SA, ca subiect de drept continuator al societăţii pârâte iniţiale.

Astfel, dispoziţiile art. 2411 statuează în alin. (2) că „Dacă un element de pasiv nu este repartizat în proiectul de divizare şi dacă interpretarea proiectului nu permite luarea unei decizii privind repartizarea sa, societăţile beneficiare răspund solidar pentru elementul de pasiv în cauză”, iar în alin. (3) că „Dacă un creditor nu a obţinut realizarea creanţei sale de la societatea căreia îi este repartizată creanţa prin divizare, toate societăţile participante la divizare răspund pentru obligaţia în cauză, până la concurenţa valorii activelor nete care le-au fost repartizate prin divizare, cu excepţia societăţii căreia i-a fost repartizată obligaţia respectivă, care răspunde nelimitat”.

Aceste temeiuri explică suficient, în actul de procedură analizat, atât obiectul cât şi intenţia reclamantului, pentru a putea califica demersul părţii ca fiind o cerere de introducere în cauză a succesoarei B. SA în persoana D. SA, chiar independent de indicarea dispoziţiilor art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., care, în acest demers, nici nu era necesară pentru o corectă calificare a cererii formulate de reclamant la 3.12.2013.

De aceea, Înalta Curte arată că justificarea instanţei de apel care consideră că lipsa acestui temei este esenţială pentru a nega reclamantului că a intenţionat să formuleze o cerere de introducere în cauză a succesorului este greşită, întrucât identificarea instituţiei juridice nu este un imperativ pentru parte şi este lipsită de sancţiune, dacă instanţa, având lămurite elementele despre care s-a făcut vorbire, poate da o calificare juridică cererii şi o încadrare a acesteia într-o instituţie specifică de drept.

Tot în acest context este de reţinut că nicăieri în conţinutul actului de procedură analizat reclamantul nu a solicitat, cu privire la D. SA, o schimbare a temeiului juridic al pretenţiei cererii iniţiale, cum a reţinut, de asemenea, greşit, instanţa de apel. Invocarea dispoziţiilor art. 2411 din Legea societăţilor comerciale nu reprezenta o justificare a temeiului răspunderii şi fondului cererii de chemare în judecată, ci doar un temei procesual pentru justificarea calităţii de continuator procesual al D. SA faţă de B. SA, iar analiza întregului conţinut al actului de procedură nu lasă să se întrevadă, în privinţa acestei societăţi, schimbarea fundamentului juridic al răspunderii solicitate.

De aceea, în raport cu dezlegările date, Înalta Curte a stabilit că actul de procedură formulat de reclamant la 3.12.2013 nu reprezintă în privinţa D. SA o cerere modificatoare, ci o cerere de introducere în cauză a acestei societăţi, reclamantul pretinzând că este succesoarea B. SA.

Se cuvine, în final, a se sublinia că în măsura în care cererea de introducere în cauză a succesorului subiectului de drept procesual îndeplineşte toate condiţiile cerute de lege, aceasta poate fi făcută în cursul procesului în condiţiile art. 41 alin. (1) şi art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., adaptate corespunzător.

Toate aceste considerente justifică concluzia instanţei de recurs că hotărârea atacată este nelegală, deoarece s-a bazat pe o greşită calificare a actului de procedură analizat şi, în consecinţă, pe aplicarea greşită a legii.

De aceea, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportate la cele ale art. 312 alin. (1) şi (3) şi art. 313 C. proc. civ., recursul a fost admis, iar hotărârea atacată a fost casată, cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea, când vor fi avute în vedere limitele stabilite prin această decizie.