Prescription of periodic late payment penalties; independent accrual and extinction of accessory claims under Decree No. 167/1958
Romania (RO)
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court of Cassation and Justice (ICCJ) dismissed the appeal of the defendant, upholding the Court of Appeal's decision to reject the prescription defense and remand the case, thereby allowing the claim for late payment penalties to proceed. The dispute centered on whether the three-year statute of limitations for late payment penalties (accessory claims) began running simultaneously with the principal debt or separately for each day of delay; the trial court had dismissed the action as time-barred based on the accrual of the principal debt. The ICCJ ruled that late payment penalties are successive periodic performances, and under Article 12 of Decree No. 167/1958, each installment is subject to a distinct prescription period that starts only when that specific penalty becomes exigible, meaning the prescription for penalties accruing after the date the prior lawsuit was filed had not yet completed by the time the current action was initiated. The court further clarified that the extinguishment of the principal debt does not automatically extinguish the right to sue for accrued accessory claims, and that Article 17 of the same Decree requires a new prescription period to begin from the date a judgment on the principal debt becomes final, rather than relying on the general rule of Article 1(2) which applies to simultaneous prescription of principal and accessories when the principal is extinguished by prescription.
Legislator headnote
AI generatedart. 1547 C. civ, art. 7203 C. proc. civ, art. 294 alin. (2) C. proc. civ, art. 1868 C. civ, art. 488 pct. 8 C. proc. civ, art. 496 C. proc. civ; Prescription of periodic late payment penalties; independent accrual and extinction of accessory claims under Decree No. 167/1958: The dispute centered on whether the three-year statute of limitations for late payment penalties (accessory claims) began running simultaneously with the principal debt or separately for each day of delay; the trial court had dismissed the action as time-barred based on the accrual of the principal debt. The ICCJ ruled that late payment penalties are successive periodic performances, and under Article 12 of Decree No. 167/1958, each installment is subject to a distinct prescription period that starts only when that specific penalty becomes exigible, meaning the prescription for penalties accruing after the date the prior lawsuit was filed had not yet completed by the time the current action was initiated. The court further clarified that the extinguishment of the principal debt does not automatically extinguish the right to sue for accrued accessory claims, and that Article 17 of the same Decree requires a new prescription period to begin from the date a judgment on the principal debt becomes final, rather than relying on the general rule of Article 1(2) which applies to simultaneous prescription of principal and accessories when the principal is extinguished by prescription.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural basis for dismissing the appeal as unfounded in the final operative order.
Defines the specific grounds for cassation appeal that were analyzed and found unfounded.
Full text
Prescripţia extinctivă. Momentul de la care curge termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune privind accesoriile unui drept principal
Cuprins pe materii : Drept comercial. Prescripţia extinctivă
Index alfabetic : acţiune în pretenţii
penalităţi de întârziere
prescripţia dreptului material la acţiune
Decretul nr. 167/1958, art. 1 alin. (2), art. 12, art. 16 alin. (1) lit. b)
Penalitățile de întârziere, ca și dobânzile sunt prestații periodice, care se acumulează cu fiecare perioadă de timp căreia ele îi corespund, timp în care obligația principală trebuia să fie executată, însă nu a fost.
Împrejurarea că întregul debit principal, la care s-a raportat calculul penalităților de întârziere din cererea de chemare în judecată, a fost stins nu conduce la stingerea dreptului la acțiune privind fiecare drept accesoriu aferent dreptului principal, cât timp pentru penalitățile născute și exigibile în fiecare zi de întârziere curge o prescripție deosebită.
Astfel, instanța de apel în mod corect a reţinut incidenţa prevederilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958, având în vedere că dreptul de creanță derivat din clauza penală beneficiază de o prescripție distinctă de prescripția dreptului de a solicita plata debitului, ca drept subiectiv principal, iar stingerea dreptului principal nu a fost de natură să întrerupă prescripția accesoriilor.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 4805 din 13 noiembrie 2018
Notă : Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la 1 octombrie 2011.
1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, la 13 iunie 2016, sub dosarul nr. x/3/2016, reclamanta SC A. SRL, prin lichidator judiciar B. IPURL, a solicitat obligarea pârâtei SC C. SRL la plata sumei de 7.021.622,531 lei, reprezentând penalităţi aferente debitului de 8.464.885,51 lei, calculate pentru perioada 13.06.2013 - 17.12.2014.
În drept, au fost invocate prevederile art. 998-999 C. civ., art. 1350, art. 1381, art. 1469-1470, art. 1489, art. 1531, art. 1538 şi art. 1547 C. civ., art. 7203 C. proc. civ.
2. Prin sentința civilă nr. 6940 din 1 noiembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă și a respins acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, prin lichidator judiciar B. IPURL, în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL, ca prescrisă.
A fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 32.213,12 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut în principal că scadenţa facturilor din care provine debitul principal, asupra cărora s-au calculat penalităţile de întârziere din prezentul litigiu, se situează înainte de data intrării în vigoare a prevederilor Noului Cod civil (01.10.2011), în cauză fiind incidente dispoziţiile cuprinse în Decretul nr. 167/1958.
Prima instanță a mai reținut că, faţă de caracterul accesoriu al penalităţilor în raport cu debitul principal asupra căruia au fost calculate, termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune privind penalităţile a început să curgă la acelaşi moment cu termenul de prescripţie al dreptului la acţiune privind debitul principal, conform principiului instituit prin art. 1 alin. 2 din Decretul nr.167/1958.
Așadar, faţă de scadenţele facturilor menţionate în Anexa la raportul de expertiză contabilă efectuat în dosarul nr. x/3/2012 al Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, a rezultat că momentul naşterii dreptului material la acţiune se situează în intervalul 30.07.2010 - 25.09.2010.
Totodată, s-a apreciat că formularea cererii de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2012, finalizat prin sentința civilă nr. 5353 din 11 iulie 2013 a Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, rămasă irevocabilă, şi obligarea pârâtei SC C. SRL la plata către reclamantă a sumei de 8.464.885,51 lei, reprezentând contravaloare produse livrate în perioada 07.06.2010-08.10.2010, precum şi penalităţi de întârziere calculate în temeiul clauzei penale incluse în contractul încheiat între părți, pentru perioada cuprinsă între scadenţa facturilor şi data de 12.06.2013, a determinat întreruperea cursului prescripției, în condițiile art. 16 alin. 1 lit. c) din Decretul nr. 167/1958, exclusiv în privința pretențiilor deduse judecății în cauza respectivă, nu și a celor din prezenta acțiune.
3. Apelul declarat de reclamanta SC A. SRL, prin lichidator judiciar B. IPURL împotriva sentinței civile nr. 6940 din 1 noiembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a fost admis de către Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 662/A2017 din 5 aprilie 2017.
Totodată, a fost schimbată în tot sentinţa civilă nr. 6940 din 1 noiembrie 2016 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în sensul că a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca neîntemeiată şi s-a dispus trimiterea cauzei pentru continuarea judecăţii la prima instanţă.
În argumentarea acestei hotărâri s-a reţinut în principal că au fost aplicate greșit dispozițiile referitoare la prescripție de către prima instanță, respectiv art. 1 alin. 2 și art. 12 din Decretul nr. 167/1958.
Astfel, s-a avut în vedere că penalitățile sunt datorate pentru fiecare zi de întârziere când nu este achitat debitul principal și că nu poate fi primită reținerea primei instanțe în sensul că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune privind un drept accesoriu începe să curgă odată cu termenul de prescripție a dreptului material la acțiune privind dreptul principal, fiind evident că prescripția nu poate să curgă înainte de a se naște însuși dreptul pretins.
S-a mai constatat că prescripția dreptului material la acțiune pentru penalitățile ulterioare datei de 13.06.2013 nu a fost întreruptă prin acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2012 al Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, nu pentru că nu au fost solicitate în cadrul acelui litigiu, ci pentru că dreptul material la acțiune pentru plata acestor penalități nici nu se născuse la data formulării acțiunii din acest dosar.
Așadar, pentru penalitățile corespunzătoare perioadei 13.06.2013 - 17.12.2014 prescripția nu putea să curgă decât cel mai devreme de la data nașterii dreptului reclamantei SC A. SRL, prin lichidator judiciar B. IPURL, de a solicita obligarea pârâtei SC C. SRL la plata acestora, adică 13.06.2013, în temeiul art. 12 din Decretul nr. 167/1958, iar cum acțiunea a fost formulată la data de 13.06.2016, rezultă că termenul de prescripție de 3 ani nu era împlinit.
Totodată, s-a mai reţinut incidenţa dispozițiilor art. 17 din Decretul nr. 167/1958 în sensul că un nou termen de prescripție în privința dreptului principal a început să curgă la data la care sentința civilă nr. 5353 din 11 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2012, a rămas definitivă.
Așadar, dreptul la acțiune privind dreptul principal ce a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2012 al Tribunalului București nu era prescris la data formulării acțiunii ce face obiectul prezentului litigiu, fiind exercitat în interiorul termenului de prescripție, iar conform dispozițiilor art. 17 din Decretul nr. 167/1958 de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care a fost recunoscut acest drept principal începând să curgă un nou termen de prescripție, nefiind împlinite prescripțiile nici pentru accesoriile datorate începând cu data de 13.06.2013.
Instanța de apel a mai reținut că, în respectarea principiului disponibilității, reclamanta SC A. SRL, prin lichidator judiciar B. IPURL, nu poate fi sancționată pentru că nu ar fi solicitat obligarea pârâtei SC C. SRL la plata penalităților în cadrul dosarului nr. x/3/2012 al Tribunalului București, câtă vreme exercitarea dreptului material la acțiune pentru plata accesoriilor poate fi făcută distinct de acțiunea în care se valorifică dreptul principal.
4. Împotriva deciziei civile nr. 662/A2017 din 5 aprilie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a declarat recurs pârâta SC C. SRL Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.
În motivarea recursului s-a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor legale privind prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune.
Astfel, s-a arătat că dispoziţiile art. 1 alin. 2 și art. 12 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă se interpretează sistematic, în sensul că odată cu stingerea dreptului la acțiune privind fiecare drept principal, respectiv prestație principală succesivă, s-a stins și dreptul la acțiune privind fiecare drept accesoriu aferent dreptului principal.
În cauză, dezlegările date de către instanța de apel, în sensul soluției de respingere a excepției prescripției extinctive invocată de pârâta SC C. SRL Bucureşti și de anulare a sentinței primei instanțe, sunt greşite.
Dreptul la acţiune privind drepturile accesorii trebuie exercitat în limitele termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune vizând dreptul principal, având în vedere art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, precum şi faptul că interpretarea art. 12 din același act normativ nu se poate face decât în conformitate cu principiul accesorium sequitur principale.
În consecință, cursul prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune privind drepturile accesorii sub aspectul începutului, întreruperii, suspendării, împlinirii este concomitent cu cursul prescripţiei extinctive a dreptului la acțiune privind dreptul principal.
Astfel, odată cu stingerea dreptului la acţiune privind fiecare drept principal sau prestaţie principală succesivă, s-a stins şi dreptul la acţiune privind fiecare drept accesoriu dreptului principal sau prestaţiei principale succesive.
Or, teza din decizia recurată are ca efect multiplicarea termenului de prescripţie de 3 ani a dreptului la acţiune pentru valorificarea unui drept principal în atâtea termene de prescripţie câte zile datorează dobânda, ceea ce este eronat, deoarece ar însemna să se nască tot atâtea litigii - drepturi la acţiune - câte prescripţii au început să curgă.
O altă critică se referă la dezlegarea dată de către instanța de apel cu privire la respectarea principiului disponibilității sub acest aspect recurenta-pârâtă SC C. SRL a arătat că prin exercitarea acţiunii pentru valorificarea dreptului principal la data de 9 februarie 2012 - ce făcut obiectul dosarului nr. x/3/2012 Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă - s-a întrerupt prescripţia extinctivă pentru debitul principal şi pentru penalităţile acumulate până la data de 12.06.2013, în raport de conţinutul cererii precizatoare depusă la termenul din 13.06.2013.
S-a precizat că au fost deduse judecăţii următoarele pretenţii: 8.464.855,51 lei reprezentând debit principal, 6.520.462,29 lei reprezentând penalităţi calculate până la data de 22.01.2012 şi suma de 6.450.219,9 lei reprezentând penalităţi aferente perioadei 22.01.2012 – 12.06.2013.
Litigiul a durat între 09.02.2012 şi 09.04.2014, iar la instanţele de fond reclamanta SC A. SRL, prin lichidator judiciar B. IPURL, nu a solicitat penalităţile născute ulterior datei de 12.06.2013, deşi prevederile art. 132 alin. (2) pct. 2 şi ale art. 294 alin. (2) C. proc. civ. permiteau ca, în funcţie de durata litigiului, drepturile accesorii să poată fi deduse judecăţii pentru evitarea incidenţei sancţiunii prescripţiei dreptului la acţiune pentru valorificarea dreptului principal şi accesoriile acestuia.
Astfel, în opinia recurentei-pârâte, exercitarea dreptului la acţiune pentru valorificarea drepturilor accesorii sau penalităţilor pentru perioada ulterioară datei de 12.06.2013 putea fi făcută pe cale separată, numai cu respectarea prevederilor Decretului nr. 167/1958.
În consecință, în conformitate cu principiul accesorium sequitur principale, interpretarea coroborată cu dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi ale art. 12 din Decretul nr. 167/1958 impune soluţia conform căreia, în speţă, termenul de prescripţie de 3 ani curge de la data exigibilităţii accesoriilor sau penalităţilor şi se împlineşte la data la care s-a împlinit termenul de prescripţie pentru exercitarea acţiunii pentru debitul principal - 25.09.2013 - deoarece o dată cu stingerea dreptului la acţiune pentru debitul principal se stinge şi dreptul la acţiune privind accesoriile sau penalităţile.
Ultima critică se referă la interpretarea greșită dată de către instanța de apel a prevederilor art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, a întreruperii cursului prescripției dreptului material la acțiune privind dreptul principal și a momentului de la care începe să curgă un nou termen de prescripție pentru drepturile accesorii dreptului principal.
În această privinţă, recurenta-pârâtă SC C. SRL a susținut că, în speță, întreruperea prescripţiei, conform art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, a intervenit prin exercitarea dreptului material la acţiune, respectiv prin formularea cererii de chemare în judecată la data de 09.02.2012, care a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2012 al Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI - a civilă și care a fost admisă.
Iar, în cazul în care cererea a fost admisă se naşte şi dreptul de a cere executarea silită şi a obţine executarea silită a hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile, potrivit art. 1868 C. civ.
În final, recurenta-pârâtă SC C. SRL a arătat că este exclusă teza potrivit căreia, deşi în privinţa dreptului principal valorificat prin exercitarea acţiunii s-a născut dreptul de a cere executarea silită şi a început să curgă termenul de prescripţie a dreptului de a mai formula cerere de executare silită ar putea să „înceapă să curgă un nou termen de prescripţie a dreptului material la acţiune„ în privinţa aceluiași drept deja executat şi epuizat.
6. Intimata-reclamantă SC A. SRL, prin lichidator judiciar B. IPURL, a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimata a prezentat situaţia de fapt, după care a arătat că motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, nu pot fi primite, deoarece nu au fost invocate în apel.
Argumentele recurentei referitoare la prevederile art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 sunt identice cu cele invocate la pct. 2.5 din întâmpinarea depusă în apel, ceea ce echivalează cu o nemotivare întrucât nu sunt aduse critici deciziei recurate.
Totodată, prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 raportat la considerentele deciziei atacate nu sunt incidente în prezenta cauză.
În opinia intimatei-reclamante, hotărârea instanței de apel este temeinică și legală având în vedere că s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1 alin. 2 și art. 12 din Decretul nr. 167/1958, stabilind că pentru fiecare creanță termenul de prescripție începe să curgă de la data nașterii dreptului și că dreptul la acțiune pentru penalitățile ulterioare datei de 13.06.2013 nu era născut la data introducerii acțiunii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2012 al Tribunalului București și că acesta s-a născut cel mai devreme la data pronunțării sentinței în primă instanță.
7. Recurenta-pârâtă SC C. SRL a depus la dosar răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă reiterând în esenţă criticile formulate prin cererea de recurs.
8. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. 2 C. proc. civ., iar după expunerea succintă a circumstanțelor cauzei şi a motivelor de recurs, raportorul şi-a exprimat opinia în sensul că recursul este admisibil în principiu.
Prin încheierea din 6 martie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. La dosar nu s-au depus puncte de vedere la raport.
Prin încheierea din 18 septembrie 2018, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat în cauză şi a stabilit termen de judecată la 13 noiembrie 2018, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. 7 C. proc. civ.
9. Analizând recursul prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale anterior menţionate, Înalta Curte l-a respins pentru următoarele considerente:
Chestiunea de drept supusă analizei vizează modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, prin prisma căreia recurenta-pârâtă SC C. SRL invocă greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 1 alin. (2), art. 12 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, precum și ignorarea dispozițiilor art. 16 alin. 1 lit. b) din același act normativ.
Din perspectiva încălcării prevederilor art. 1 alin. (2) şi art. 12 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă se critică în principal momentul de la care curge termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune privind accesoriile unui drept principal, ce fac obiectul prezentului litigiu, în argumentarea căreia recurenta-pârâtă SC C. SRL a susţinut că, în speţă, termenul de prescripţie de 3 ani curge de la data exigibilității accesoriilor şi se împlinește la data la care s-a împlinit termenul de prescripţie pentru exercitarea acţiunii pentru debitul principal.
Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că acţiunea reclamantei SC A. SRL are ca obiect obligarea pârâtei SC C. SRL la plata sumei de 7.021.622,531 lei, reprezentând penalităţi aferente debitului de 8.464.885,51 lei, calculate pentru perioada 13 iunie 2013 - 17 decembrie 2014, în raport cu clauza penală din contractul cadru încheiat între părţile litigante la data de 17 iulie 2008, în condiţiile în care debitul principal, care a făcut obiectul unui litigiu - dosarul nr. x/3/2012 al Tribunalului Bucureşti - a fost stins la data de 18 decembrie 2014.
Stingerea debitului de mai sus de către pârâta SC C. SRL a fost efectuată la data de 18 decembrie 2014, în dosarul de executare nr. x/2014 al BEJ D., în raport cu titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 5353 din 11 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2012, rămasă irevocabilă, prin care pârâta SC C. SRL a fost obligată la plata sumei de 8.464.885,51 lei reprezentând contravaloare produse livrate, 6.520.462,29 lei penalităţi de întârziere calculate până la data de 22.01.2012 şi 6.450.219,9 lei penalităţi de întârziere calculate de la data de 22.01.2012 până la data de 12.06.2013.
Teza recurentei-pârâte SC C. SRL potrivit căreia odată cu stingerea dreptului la acțiune privind fiecare drept principal s-a stins și dreptul la acțiune privind fiecare drept accesoriu dreptului principal nu poate fi reţinută, fiind contrară dispozițiilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora în cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită.
Penalitățile de întârziere, ca și dobânzile sunt prestații periodice, care se acumulează cu fiecare perioadă de timp căreia ele îi corespund, timp în care obligația principală trebuia să fie executată, însă nu a fost.
În acest sens, art.10.3 din contractul cadru se prevede că „furnizorul are dreptul să pretindă o penalitate în cuantum de 0,15% pe zi de întârziere calculate la valoarea facturilor restante, pentru întârzierea faţă de termenul de plată stabilit la art. 9.3 ...”.
În cauză, instanța de apel în mod corect a reţinut incidenţa prevederilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958, având în vedere că dreptul de creanță derivat din clauza penală beneficiază de o prescripție distinctă de prescripția dreptului de a solicita plata debitului, ca drept subiectiv principal, iar stingerea dreptului principal nu a fost de natură să întrerupă prescripția accesoriilor.
Împrejurarea că întreg debitul principal, la care s-a raportat calculul penalităților de întârziere din prezenta cerere de chemare în judecată, a fost stins nu conduce la stingerea dreptului la acțiune privind fiecare drept accesoriu aferent dreptului principal, cum greșit susține recurenta-pârâtă SC C. SRL, cât timp pentru penalitățile născute și exigibile în fiecare zi de întârziere curge o prescripție deosebită.
De altfel, se observă că întreaga argumentație a recurentei-pârâte SC C. SRL conduce la nemulţumirea acesteia în ceea ce priveşte neaplicarea prevederilor art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958.
Or, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel dispozițiile art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 au în vedere stingerea dreptului la acțiune privind dreptul principal prin prescripție, și nu prin exercitare, dreptul material la acţiunea privind dreptul principal şi care a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2012 fiind exercitat în termen.
Așadar, în mod corect s-a reținut de către instanța de apel faptul că prescripția dreptului material la acțiune pentru penalitățile corespunzătoare perioadei 13.06.2013-17.12.2014 a început să curgă de la data nașterii dreptului reclamantei de a solicita obligarea pârâtei la plata acestora, respectiv la data de 13.06.2013, în raport cu art. 12 din Decretul nr. 167/1958, acțiunea fiind formulată la data de 13.06.2016, deci în interiorul termenului general de prescripție de 3 ani.
În ceea ce privește întreruperea prescripției se observă că recurenta-pârâtă SC C. SRL se rezumă la susținerea conform căreia, potrivit art. 16 alin. 1 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, aceasta a intervenit la data de 9 februarie 2012, dată la care s-a exercitat dreptul material la acțiune privind dreptul principal şi care făcut obiectul dosarului nr. x/3/2012 al Tribunalului Bucureşti.
Sub aspectul întreruperii prescripției se constată că instanța de apel în mod corect a reținut incidența prevederilor art. 17 din Decretul nr 167/1958, prin prisma cărora s-a constatat că un nou termen de prescripție în privința dreptului principal a început să curgă de la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 5353 din 11 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2012, și că nu sunt împlinite nici prescripțiile pentru accesoriile datorate începând cu data de 13.06.2013.
Referitor la critica vizând aplicarea principiului disponibilității se observă că recurenta-pârâtă SC C. SRL critică de fapt atitudinea reclamantei SC A. SRL, prin lichidator judiciar B. IPURL, privind modul în care acesta a înţeles să-şi exercite drepturile procesuale născute din contractul încheiat între părţi, critică ce nu poate fi reținută, având în vedere că exercitarea dreptului material la acțiune pentru plata accesoriilor poate fi făcută și distinct de acțiunea în care se valorifică dreptul principal.
În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că nu sunt fondate criticile pârâtei privind nelegalitatea deciziei pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., a respinS recursul pârâtei SC C. SRL declarat împotriva deciziei civile nr. 662/A din 5 aprilie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, ca nefondat.