Mortgage specialization and accessory nature: guaranteeing a future or smaller credit with prior liens

A. Contract de ipotecă încheiat anterior datei la care s-a născut creanţa garantată. Condiţii şi efecte

B. Contract de ipotecă. Principiul specializării ipotecii. Efecte

Cuprins pe materii : Drept comercial. Contracte

Index alfabetic : acţiune în constatare

contract de ipotecă

caracter accesoriu

specializarea ipotecii

C. civ. din 1864, art. 1391, art. 1393, art. 1396, art. 1772

A. Caracterul accesoriu al ipotecii presupune că ipoteca însoțește obligația pe care o are debitorul față de creditor, a cărei soartă o împărtășește integral. Caracterul accesoriu al ipotecii implică existența valabilă a creanței garantate, nefiind interzisă garantarea cu ipotecă a unei obligații care ia naștere ulterior încheierii contractelor de ipotecă, câtă vreme este posibilă garantarea cu ipotecă a unei obligații viitoare sau chiar a uneia eventuale.

Împrejurarea că încheierea contractelor de garanție a avut loc la o dată anterioară datei la care s-a încheiat contractul de credit nu este de natură să aducă atingere principiului accesorium sequitur principale.

Prin urmare, caracterul accesoriu al ipotecii nu este afectat de faptul că încheierea contractului a avut loc anterior datei la care s-a născut creanța garantată, pentru că, în acest caz, efectele ipotecii se produc numai de la data la care obligația garantată a luat naștere.

B. Principiul specializării ipotecii sub aspectul valorii creanței garantate, instituit prin art.1776 C. civ. din 1864, implică determinarea prin contractul de ipotecă a caracterului cert al valorii creanței garantate.

Caracterul cert al creanței garantate are în vedere modul de descriere a obligației garantate din contractul de ipotecă. Certitudinea creanței nu depinde în mod esențial de întinderea ei, care este un aspect ce ține mai mult de caracterul lichid al creanței, ci doar de existența ei.

Principiul specializării ipotecii sub aspectul valorii creanței garantate nu presupune, în mod necesar, limitarea sumei garantate doar la debitul principal, ci se poate extinde, potrivit voinței părților, și asupra dobânzilor, penalităților sau altor accesorii ale debitului principal, esențială fiind doar indicarea în mod rezonabil a cuantumului creanței garantate, chiar și prin stabilirea unui mecanism de calcul care să conducă la determinarea creanței garantate.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2926 din 19 iunie 2018

Prin cererea înregistată sub nr. x/103/2009 pe rolul Tribunalului Neamț, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B. SA, bancă în faliment - reprezentată prin lichidatorii SC C. SPRL Bucureşti şi SC D. - Agenţia Neamţ, E., F., G., solicitând instanţei de judecată:

1. Să se constate existenţa, în perioada 24 septembrie 1996 - 8 octombrie 1996, a unui contract de credit nr. 5210 din 24 septembrie 1996, negociat între B., în calitate de creditor şi SC H. SRL al cărei asociat unic este reclamantul, având ca obiect acordarea unui credit în sumă de 2.500.000.000 lei (ROL), nesemnat de părţi şi neonorat de pârâtă, prin neacordarea creditului respectiv;

2. Să se constate încetarea, la data de 9 octombrie 1996, de comun acord, a efectelor contractului de credit nr. 5210 din 24 septembrie 1996, ca urmare a încheierii şi semnării de către ambele părţi a noului contract de credit nr. 5210 din 9 octombrie 1996 ce viza acordarea unui nou credit, în cuantum de 1.665.000.000 lei (ROL);

3. Să se constate stingerea de drept, la data 9 octombrie 1996, a drepturilor reale de ipotecă, accesorii creditului neacordat, în cuantum de 2.500.000.000 lei (ROL), drepturi reale accesorii constituite în favoarea pârâtei B. SA prin contractele de garanţie imobiliară autentificate sub numerele 3502 din 26 septembrie 1996, 3503 din 26 septembrie 1996, 3504 din 26 septembrie 1996 şi 3654 din 8 octombrie 1996, ca urmare a stingerii obligaţiei principale a B. SA de acordare a creditului în cuantum de 2.500.000.000 lei (ROL), prin încetarea de comun acord la data de 9 octombrie 1996 a efectelor contractului nr. 5210 din 24 septembrie 1996;

4. Să se constate că încheierile de autentificare emise de Notarul Public I. din Piatra Neamţ, sub nr. 3502 din 26 septembrie 1996, nr. 3503 din 26 septembrie 1996, nr. 3504 din 26 septembrie 1996 şi nr. 3654 din 8 octombrie 1996, precum şi contractele de garanţie imobiliară autentificate prin intermediul acestor încheieri, sunt înscrisuri falsificate;

5. Să se dispună anularea încheierilor de autentificare sus menţionate, precum şi constatarea nulităţii absolute a contractelor de garanţie imobiliară autentificate prin intermediul acestor încheieri de autentificare;

6. Să se constate inopozabilitatea faţă de terţi a inscripţiilor ipotecare înregistrate în Registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni al Judecătoriei Iaşi sub nr. 5031, 5032 şi 5033 din 26 septembrie 1996 şi nr. 5280 din 8 octombrie 1996, referitor la publicitatea imobiliară a contractelor de garanţie reală ipotecară, autentificate sub numerele 3502 din 26 septembrie 1996, 3503 din 26 septembrie 1996, 3504 din 26 septembrie 1996 şi 3654 din 8 octombrie 1996, ca urmare a nerespectării prevederilor legale imperative ale art. 1781 C. civ. privitoare la publicitatea înscrierii ipotecii;

7. Să se constate falsificarea de către pârâta B. SA a art. 9 din contractul de credit nr. 5210 din 9 octombrie 1996, referitor la modul de garantare a creditului acordat, prin înscrierea unor contracte fictive de garanţie imobiliară, care nu s-au încheiat niciodată între părţi şi a altor date fictive referitoare la raporturile juridice dintre părţi;

8. Să se constate inexistenţa vreunui drept real de ipotecă accesoriu la contractul de credit nr. 5210 din 9 octombrie 1996, ca urmare a nesemnării acestui contract la rubrica garanţi, neîncheierii unor contracte de garanţie ulterioare sau concomitente încheierii contractului de credit nr. 5210 din 9 octombrie 1996 anterior menţionat;

9. Să se constate nulitatea absolută a învestirii cu formulă executorie de către Judecătoria Bicaz a contractelor de garanţie imobiliară autentificate de Notarul Public I. din Piatra Neamţ, sub numerele 3502 din 26 septembrie 1996, 3503 din 26 septembrie 1996, 3504 din 26 septembrie 1996 şi 3654 din 8 octombrie 1996;

10. Să se constate inexistenţa dreptului de a pune în executare, pe calea executării silite, a contractelor de garanţie imobiliară sus menţionate, autentificate de Notarul Public I. din Piatra Neamţ, sub numerele 3502 din 26 septembrie 1996, 3503 din 26 septembrie 1996, 3504 din 26 septembrie 1996 şi 3654 din 8 octombrie 1996, învestite cu formulă executorie de Judecătoria Bicaz;

11. Să se constate nulitatea absolută, precum şi inopozabilitatea faţă de terţi a contractului de cesiune de creanţă parţială (act sub semnătură privată) nr. 748 din 23 iulie 2003 cu privire la vânzarea titlurilor de creanţă: contractele de garanţie imobiliară autentificate de Notarul Public I. din Piatra Neamţ, sub numerele 3503 din 26 septembrie 1996 şi 3504 din 26 septembrie 1996;

12. Să se constate nulitatea absolută şi inopozabilitatea faţă de terţi a actelor subsecvente de înstrăinare a acestei creanţe prin contracte de cesiune de creanţă succesive, a dreptului real de ipotecă, respectiv:

- Contractul de cesiune parţială autentificat sub nr. 1384 din 19 august 2003 de Notarul Public J.; Contractul de cesiune parţială autentificat sub nr. 1863 din 24 octombrie 2003 de Notarul Public J.;

- Contractul de cesiune parţială autentificat sub nr. 1864 din 24 octombrie 2003 de Notarul Public J.;

- Încheierea de rectificare nr. 8581 din 17 noiembrie 2003 emisă de Notarul Public J., prin care se rectifică contractul de cesiune parţială autentificat sub nr. 1384 din 19 august 2003 de acelaşi notar;

- Încheierea de rectificare nr. 9543 din 5 decembrie 2003 emisă de Notarul Public J.;

13. Să se constate că încheierea de rectificare nr. 9543 din 5 decembrie 2003 emisă de Notarul Public J. reprezintă un înscris falsificat.

Prin sentinţa civilă nr. 448/COM din 13 mai 2010, Tribunalul Neamţ a respins ca neîntemeiate excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune, lipsei calităţii procesuale pasive, lipsei calităţii procesuale active, lipsei de interes.

A admis excepţia de inadmisibilitate şi autoritate de lucru judecat, respingând capetele de cerere nr. 1 şi 2 privind constatarea existenţei/încetării contractului de credit nr. 5210 din 24 septembrie 1996 ca inadmisibile, iar capetele de cerere nr. 7 şi 8 privind art. 9 din contractul de credit şi constatare inexistenţă drept ipotecă, ca existând autoritate de lucru judecat.

A admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul A., a respins ca nefondate capetele de cerere nr. 3, 4, 5 şi 6 privind constatare stingere ipotecă şi inopozabilitate act, constatare fals şi anulare act. A luat act de renunţarea reclamantului la judecata capetelor de cerere nr. 9 şi 10 privind învestirea şi executarea contractelor de garanţie imobiliară. A respins ca nefondat capătul de cerere nr. 11 privind constatare nulitate absolută act.

A admis capătul de cerere nr. 12, respectiv a constatat nulitatea absolută a contractelor de cesiune de creanţă nr. 1384/2003 rectificat prin încheierea nr. 8581/2003 de BNP J., nr. 1863/2003 şi nr.1864/2003 rectificat prin încheierea nr. 9543/2003 a BNP J.

A respins capătul de cerere nr. 13 pentru constatare fals, ca nefondat.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamantul A. și pârâţii E. şi F.

Reclamantul A. a criticat sentinţa civilă pronunțată de prima instanță, solicitând schimbarea acesteia, în sensul respingerii excepţiilor autorităţii de lucru judecat şi inadmisibilităţii acţiunii şi admiterii capetelor de cerere nr. 1-8, 11 şi 13 din acţiune.

În motivare a arătat că soluţia adoptată de prima instanţă, în ceea ce priveşte primele două capete de cerere, nu este corectă. Acţiunea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2002 a fost în mod greşit apreciată ca fiind o acţiune în realizare deoarece are natura unei acţiuni în constatare, respectiv constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de credit nr. 5210/1996; în consecinţă, excepţia inadmisibilităţii acţiunii nu este întemeiată, reclamantul neavând la dispoziţie o acţiune în realizare pentru înlăturarea efectelor acestui contract.

A mai arătat că, în mod greşit, a reţinut prima instanţă excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte soluţionarea capetelor de cerere nr. 7, 8 şi 9 din acţiune, obiectul acţiunilor invocate (respectiv cea formulată în dosar nr. x/2002 şi cea formulată în dosar nr. x/103/2009) nu este identic, ceea ce face ca excepţia autorităţii de lucru judecat să nu opereze în prezenta cauză; a arătat că îşi menţine motivele expuse pe larg în memoriul depus la prima instanţă pentru care, în opinia sa, nu sunt incidente în cauză efectele excepţiilor invocate de pârâţi.

Cu privire la soluţionarea capetelor de cerere 3, 4, 5, 6 în sensul respingerii ca nefondate, apelantul a arătat că nu este temeinică reținerea potrivit căreia prin semnarea contractului de credit nr. 5296/1996 au fost confirmate actele pretins anulabile, în cauză invocându-se o nulitate absolută, care nu poate fi acoperită prin confirmare; a mai arătat că motivarea primei instanţe raportat la dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 36/1995 este nelegală, deoarece lipsa formei autentice vizează atât faptul că Notarul Public I. nu a activat niciodată pe teritoriul municipiului Piatra Neamţ, fiind încălcate astfel și prevederile art. 1171 şi 1172 C. civ.

A arătat apelantul că, în cauză, s-a invocat şi constatarea nulităţii absolute a contractelor de garanţie imobiliară ca urmare a lipsei consimţământului părţilor, motivat de faptul că două dintre persoanele care au semnat contractele de garanţie imobiliară sus menţionate nu au fost prezente în faţa notarului public la semnarea acestor contracte de garanţie şi nu au fost trecute nici în încheierile de autentificare a acestora; este vorba de lipsa persoanelor care aveau competenţa de a angaja legal răspunderea Băncii B.

SA la acea dată, respectiv director ec. K. şi contabil şef ec. L.; a mai arătat că sunt netemeinice şi nelegale constatările primei instanţe, referitoare la existența cauzei contractelor de garanţie imobiliară şi la caracterul real, licit şi moral al acesteia și la încheierea contractelor cu respectarea principiului specializării ipotecii; cauza juridică a încheierii contractelor de garanţie imobiliară în litigiu nu a fost una reală, ci a fost una falsă, din moment ce apelantul a adus în garanţie imobilele, proprietatea sa personală pentru un credit în sumă de 2.500.000.000 lei (ROL), iar creditul acordat ulterior a fost altul, în cuantum mult mai mic, respectiv de 1.665.000.000 lei (ROL), credit pentru care existau garanţii îndestulătoare, la dispoziţia băncii fiind bunurile societăţii H. din comuna Popeşti, judeţul Iaşi; s-a mai arătat că, în mod neîntemeiat, s-a reţinut că nu s-a făcut dovada fraudei la lege în ceea ce priveşte contractul de cesiune parţială de creanţă nr. 748/23.07.2003, deoarece prin acest contract s-au transmis şi accesoriile acestuia, respectiv ipotecile menţionate, şi, deci, trebuia în mod obligatoriu încheiat în formă autentică, fiind eludate astfel dispoziţiile art. 1772 C. civ. care prevăd obligativitatea formei autentice în ceea ce priveşte contractul de ipotecă; a mai arătat că această cesiune este nulă şi ca urmare a eludării dispoziţiilor legale referitoare la regimul juridic al băncilor intrate în lichidare potrivit Legii nr. 64/1996, pârâta B.

SA putându-şi exercita la acea dată drepturile legale numai prin lichidatorul SC M. SRL; de asemenea, mai consideră că cesiunea nu îi este opozabilă deoarece reclamantul nu a fost notificat niciodată ca persoană fizică, încălcându-se prevederile art. 1193 alin. 1 C. civ.

A mai arătat că în ceea ce priveşte capătul 13 de cerere, prima instanţă a reţinut în mod nelegal faptul că diferenţele de text ale încheierii de rectificare nr. 9543/2003 se înscriu în sfera erorilor materiale, din moment ce prin această rectificare s-a realizat în fapt o schimbare a părţilor raportului juridic, deoarece debitorul iniţial cedat SC H. SRL a devenit după rectificare „soţii A. şi N.”. În final a arătat că solicită admiterea apelului aşa cum a fost formulat şi că îşi menţine toate susţinerile din cuprinsul acţiunii iniţiale şi din memoriile depuse la dosar ulterior, fapt pentru care solicită instanţei de apel să ţină cont la soluţionarea apelului de toate aspectele învederate de reclamant în faţa instanţei de apel.

Apelantul E. a criticat hotărârea instanţei de fond sub aspectul soluționării greșite a excepției lipsei calității procesuale active a intimatului A. în promovarea acţiunii de anulare a contractelor de cesiune de creanţă. Contractele pe care le-a încheiat cu G. nu au fost ilicite şi nu au avut aptitudinea de a frauda legea. F. a fost un cumpărător de bună-credinţă şi nu a existat vreo înţelegere de fraudare între el şi cesionar.

Apelantul F. a arătat prin cererea de apel că instanţa de fond nu a făcut nicio referire la probe și nu a arătat care sunt normele legale imperative încălcate. Suspendarea executării silite pornite pentru realizarea unei creanţe nu constituie o piedică legală la înstrăinarea creanţei. A mai arătat că nu există niciun fundament legal pentru concluzia primei instanţe în sensul că a fost fraudată legea prin transmiterea oneroasă a creanţei de la E. către el. Nu are calitate procesuală pasivă cu privire la cererile de constatare a nulităţii contractelor de cesiune de creanţă dintre E. şi G.

Prin decizia civilă nr. 47 din 17 mai 2011, Curtea de Apel Bacău a admis apelul declarat de apelanţii F. şi E. împotriva sentinței nr. 448/COM din 13 mai 2010 a Tribunalului Neamţ.

A schimbat, în parte, sentinţa apelată în sensul că au fost respinse capetele de cerere privind constatarea nulităţii contractelor nr. 1384/2003, rectificat prin încheierea nr. 8581/2003 a BNP J., nr. 1863/2003 şi nr. 1864/2003 rectificat prin încheierea nr. 9543/2003 a BNP J., ca nefondate.

Totodată, a respins apelul declarat de reclamantul A., a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi a obligat pe apelantul A. să plătească apelanţilor F. şi E. suma de 7.462,03 lei (ROL), cheltuieli de judecată, din care 6.177,74 lei (ROL) către F.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut în motivarea hotărârii adoptate următoarele considerente:

În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamantul A., a reținut, în esenţă, că acesta a solicitat reanalizarea capetelor de cerere 1-8, 11 şi 13 din acţiune, admiterea de către instanţa de fond a excepţiei autorităţii de lucru judecat şi a inadmisibilităţii acţiunii care au dus la respingerea capetelor de cerere 1-8 din acţiune.

Sub acest aspect, instanța de apel a validat considerentele primei instanţe referitoare la calificarea acțiunii în constatare nulitate ca fiind o acţiune în realizare, pe care reclamantul a şi valorificat-o prin cererea dedusă judecății. De asemenea, în ceea ce priveşte solicitările reclamantului cuprinse la punctele 1-8 din acţiune, operează autoritatea de lucru judecat, cele două capete având acelaşi scop final urmărit. S-a motivat că nu se poate recunoaşte unei părţi un drept ce i-a fost negat printr-o hotărâre anterioară.

Neîntemeiat a fost apreciat motivul de apel prin care s-a susținut că notarul public nu avea competenţa materială de a încheia actele, reținându-se că nu s-au încălcat prevederile legale în materie. În privința contractelor de garanţie imobiliară s-a apreciat că nu au fost încheiate prin fraudarea legii, prevederile Codului civil privind nulitatea absolută nu sunt aplicabile la prezenta cauză.

Art. 1391 şi art. 1774 C. civ. care reglementează încheierea unei convenţii ipotecare au fost respectate.

Referitor la pct. 11 din acţiune s-a motivat, prin raportare la actele aflate la dosar, că nu a rezultat o fraudare a procedurilor legale privind încheierea contractelor de cesiune de creanţă pentru a se constata nulitatea absolută a acestora. Au fost respectate prevederile art. 1149, art. 1391 şi art. 1396 C. civ.; legea nu interzice înstrăinarea unei creanţe, în situaţia suspendării executării într-o cauză ce are ca obiect contestaţie la executare.

Instanţa de fond trebuia să aibă în vedere că s-a suspendat executarea silită de către creditor şi nu vânzarea de către acesta a creanţei în totalitate sau parţial. Pentru aceste considerente s-a apreciat că este întemeiată cererea apelanţilor F. şi E. de schimbare a sentinţei civile sub aspectul constatării nulităţii absolute a contractelor de cesiune de creanţă şi a actelor ulterioare.

Prin decizia nr. 1271 din 8 martie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 47 din 17 mai 2011 a Curţii de Apel Bacău; a casat decizia, a trimis cauza pentru rejudecare, reținându-se, în esență, că instanța de apel nu a cercetat fondul apelului și nu s-a pronunțat asupra criticilor aduse sentinței tribunalului.

A mai statuat instanța supremă că toate capetele de cerere au caracterul unor acţiuni în constatare, fie că este vorba de acţiuni în constatarea existenţei sau inexistenţei vreunui drept, cum este cazul capetelor de cerere 1, 2, 3 şi 8, fie că este vorba de acţiuni în constatarea nulităţii absolute sau a inopozabilităţii unor contracte, cum este cazul capetelor de cerere nr.5. 6, 11 şi 12.

Cu privire la apelurile declarate de F. şi E. s-a constatat că instanţa de apel nu a arătat care sunt motivele de fapt şi temeiurile de drept care au fundamentat soluția adoptată.

În rejudecare, apelurile au fost înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bacău sub nr. x/103/2009*.

Prin decizia civilă nr. 111 din 20 decembrie 2012, Curtea de Apel Bacău a admis apelul declarat de pârâţii F. şi E., a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins capetele de cerere privind constatarea nulităţii contractelor nr. 1384/2003, rectificat prin Încheierea nr. 8581/2003 a BNP J., nr. 1863/2003 şi nr. 1864/2003 rectificate prin Încheierea nr. 9543/2003 a BNP J., ca nefondate.

Totodată, a respins apelul declarat de reclamantul A., a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, obligând pe apelantul A. să plătească apelantului F. suma de 5.093 lei (ROL) cheltuieli de judecată, iar apelantului E. suma de 2.370 lei (ROL) cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 111/2012 a Curţii de Apel Bacău, dar şi împotriva încheierii de şedinţă din 23 octombrie 2012, reclamantul A. a declarat recurs.

Prin decizia civilă nr. 679 din 25 februarie 2014 , Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul împotriva încheierii de şedinţă din 23 octombrie 2012 şi a admis recursul reclamantului formulat împotriva deciziei civile nr. 111/2012 a Curţii de Apel Bacău, aceasta fiind casată şi cauza trimisă pentru rejudecare. S-a reținut, în esență, că dezlegările în drept pe care le conţine decizia de casare nu au fost respectate de instanța de apel.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bacău, sub nr. de dosar x/103/2009.

Prin decizia nr. 162 din 11 decembrie 2014, Curtea de Apel Bacău a admis apelul reclamantului A. declarat împotriva sentinţei civile nr. 448/COM din 13 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Neamţ, în dosarul nr. x/103/2009 şi a dispus anularea în parte a sentinţei apelate în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra capetelor de cerere nr. 7 şi 8 din acţiune. A respins, ca nefondată, excepţia autorităţii de lucru judecat privind aceste cereri. A respins ca nefondate capetele de cerere nr. 7 şi 8 din acţiune.

Totodată, a admis apelurile declarate de pârâţii F. şi E. împotriva aceleiaşi sentinţe civile şi, în consecinţă, a dispus schimbarea în parte a sentinţei apelate în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra capătului de cerere nr. 12 din acţiune, în sensul că a fost respinsă ca nefondată cererea nr.12 privind constatarea nulităţii şi inopozabilităţii contractelor 1384/2003, rectificat prin încheierea nr. 8581/2003 a BNP J., 1863/2003 şi 1864/2003 rectificate prin încheierea nr. 9543/2003 a BNP J. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate. A obligat apelantul A. să plătească apelanţilor F. şi E. suma de 7.462,03 lei (ROL) cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 6.177,74 lei (ROL) către F.

Prin decizia nr. 2507 din 9 decembrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamantul A., cu consecinţa casării în parte a deciziei şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, fiind menţinută soluţia de respingere a excepţiei puterii de lucru judecat.

În ceea ce privește dispoziția din decizia atacată cu recurs menținută, instanța supremă a constatat că prin cererea de recurs nu s-au adus critici modului de soluţionare a excepției autorității de lucru judecat în ceea ce privește capetele 7 şi 8 ale acţiunii. Așa fiind, modul de soluționare a excepției autorității de lucru judecat este definitiv.

Soluția de casare cu trimitere spre rejudecare a fost motivată pe aspecte legate de încălcarea dezlegărilor în drept, cuprinse în decizia de casare, obligatorii pentru instanţa de rejudecare, reținându-se incidența dispoziţiilor art. 315 alin. 1 C. proc. civ. și insuficienta motivare a deciziei adoptate de instanța de apel.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, sub nr. de dosar x/103/2009.

Prin decizia nr. 56 din 3 februarie 2017, Curtea de Apel Suceava a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 448 din 13 mai 2010 a Tribunalului Neamţ, pe care a anulat-o în parte cu privire la soluţia dată capetelor nr. 1 şi 2 din cererea de chemare în judecată, a respins excepţia inadmisibilităţii acestor capete de cerere, iar pe fond au fost respinse ca nefondate şi a respins apelul formulat de reclamant cu privire la capătul nr. 6 de cerere, ca fiind nefondat.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul A., iar prin decizia nr. 1135 din 20 iunie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat decizia nr. 56/03.02.2017 a Curţii de Apel Suceava și a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a decide astfel, instanţa supremă a motivat că instanţa de apel a stabilit în mod greşit limitele învestirii, analizând doar modul de soluţionare a petitelor 1, 2 şi 6 ale acţiunii şi, mai mult, rejudecarea cauzei trebuia să vizeze şi apelul pârâţilor, aşa încât a pronunţat o hotărâre nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.

Instanța supremă a dispus ca, în rejudecare, instanţa de apel să examineze criticile formulate de reclamant şi de pârâţi cu privire la modul de soluţionare a capetelor de cerere nr. 1-8 şi 11-13 din acţiune, având în vedere că prin decizia nr. 2507/09.12.2015 instanţa de recurs a menţinut doar soluţia de respingere a excepţiei puterii de lucru judecat.

În rejudecare, prin decizia nr. 432 din 23 noiembrie 2017, Curtea de Apel Suceava a respins apelurile declarate de pârâţii F. şi E.

A admis apelul reclamantului A. cu consecința schimbării în parte a sentinţei civile nr. 448/COM din 13 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Neamţ, în sensul că:

A respins ca nefondate capetele de cerere 1, 2 şi 7 din acţiune.

A admis capetele de cerere 5, 6, 8 şi 11 din acţiune.

A păstrat soluţia de respingere a excepţiilor prescripţiei dreptului la acţiune, lipsei calităţii procesuale pasive, lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes.

A păstrat dispoziţia de admitere în parte a acţiunii.

A păstrat dispoziţia de respingere a acţiunii cu privire la capetele de cerere 3, 4, 13 din acţiune.

A păstrat dispoziţia de admitere a capătului de cerere nr. 12 din acţiune.

A obligat pârâţii să plătească reclamantului suma de 437,30 lei (ROL) cheltuieli de judecată.

În adoptarea deciziei de mai sus, Curtea de apel a reținut următoarele:

Prin cererile 1 şi 2 din cuprinsul acţiunii deduse judecăţii, reclamantul A. a solicitat să se constate existenţa, în perioada 24.09.1996 - 08.10.1996, a unui contract de credit nr. 5210 din 24.09.1996, negociat între B., în calitate de creditor şi SC H. SRL al cărei asociat unic este reclamantul, având ca obiect acordarea unui credit de 2.500.000.000 lei (ROL) şi, totodată, să se constate încetarea la data de 09.10.1996, de comun acord, a efectelor contractului de credit nr. 5210 din 24.09.1996, ca urmare a încheierii şi semnării de către ambele părţi a noului contract de credit nr. 5210 din 09.10.1996, ce viza acordarea unui credit în cuantum de 1.665.000.000 lei (ROL).

Ținând seama că prin deciziile de casare anterioare Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că toate capetele de cerere au natura unor cereri în constatare, instanţa de apel a procedat la examinarea fondului pretenţiilor reclamantului.

În contextul dat, instanţa de apel a constatat că nu sunt întemeiate capetele de cerere 1 şi 2, întrucât, în lipsa unui înscris care să confirme încheierea, la data de 24.09.1996, a unei convenţii între reprezentantul SC H. SRL, în persoana reclamantului şi pârâta B. SA, pentru suma de 2.500.000.000 lei (ROL), cu consecinţa asumării de către părţi a drepturilor şi obligaţiilor specifice contractului de credit, nu se poate reţine existenţa pretinsului contract de credit nr. 5210/24.09.1996, cu atât mai mult cu cât însuşi reclamantul a recunoscut că între părţi au avut loc discuţii cu privire la cuantumul împrumutului şi valoarea bunurilor aduse în garanţie, acest contract fiind „nesemnat de părţi şi neonorat de pârâtă”, deci inexistent în plan juridic.

De asemenea, s-a făcut precizarea că, iniţial, reclamantul în calitate de reprezentant al SC H. SRL (beneficiara creditului) a solicitat acordarea unui credit pentru investiţii în sumă de 3.000.000.000 lei (ROL), dovadă fiind cererea înregistrată la B. SA - Sucursala Iaşi sub nr. 4779/11.07.1996, în raport de care serviciul de urmărire şi recuperare a creditelor a propus serviciului credite interne acordarea unui credit în sumă de 2.693.357.533 lei (ROL), în considerarea garanţiei în valoare de 5.386.715.066 lei (ROL). La data de 09.10.1996 reclamantul a obţinut un împrumut în valoare de 1.665.000.000 lei (ROL), acordat prin contractul de credit nr. 5210/09.10.1996 încheiat cu „B.” SA - Sucursala Judeţeană Neamţ.

În condiţiile în care susţinerile şi probele reclamantului au conturat cel mult existenţa unui proiect de contract care, însă, nu a fost validat de părţi şi nu a produs efecte juridice, instanța de apel a stabilit că, la data de 24.09.1996, între reclamant şi banca-pârâtă nu s-a încheiat nici un contract de credit, aşa încât, în lipsa raportului juridic generator de drepturi şi obligaţii, nu s-au produs efectele a căror încetare o solicită reclamantul prin capătul nr. 2 de cerere.

În ceea ce priveşte critica vizând respingerea capătului de cerere nr. 3, prin care reclamantul a solicitat instanţei să constate stingerea de drept, la data de 09.10.1996, a drepturilor reale de ipotecă, accesorii creditului neacordat în cuantum de 2.500.000.000 lei (ROL), constituite în favoarea băncii prin contractele de garanţie imobiliară autentificate sub nr. 3502, 3503 şi 3504 din data de 26.09.1996 şi respectiv 3654 din 08.10.1996, ca urmare a stingerii obligaţiei principale a băncii, de acordare a creditului convenit iniţial prin contractul nr. 5210/24.09.1996, Curtea a constatat că soluţia primei instanţe este corectă.

S-a motivat că, deşi reclamantul a pretins că iniţial a încheiat cu banca-pârâtă contractul de credit nr. 5210 din 24.09.1996 pentru suma de 2.500.000.000 lei (ROL), a recunoscut, totodată, că acest împrumut nu a fost acordat. Or, atât timp cât manifestarea de voinţă a părţilor nu s-a materializat într-un „document contractual din care să rezulte clar toţi termenii şi toate condiţiile” tranzacţiei, în sensul art. 21 din Legea privind activitatea bancară nr. 33/1991, nu poate fi constatată stingerea de drept a drepturilor reale de ipotecă menţionate în contractele de garanţie imobiliară.

Pe de altă parte, nu a fost reţinută susţinerea reclamantului potrivit căreia încheierea la data de 09.10.1996 a contractului de credit pentru suma de 1.665.000.000 lei (ROL) reprezintă de fapt stingerea obligaţiei principale a băncii de acordare a creditului de 2.500.000.000 lei (ROL), convenit la data de 24.09.1996, întrucât, aşa cum s-a arătat în analiza precedentă, proiectul de contract sau etapa de negociere a contractului nu a determinat naşterea drepturilor şi obligaţiilor în sarcina părţilor litigante. În lipsa actului juridic din 24.09.1996, pretins de reclamant nu se poate discuta despre încetarea efectelor acestui act inexistent sau a vreunei obligaţii a băncii-pârâte.

Referitor la capătul de cerere nr. 4, prin care reclamantul a solicitat să se constate că atât contractele de garanţie imobiliară, cât şi încheierile de autentificare emise de notarul public I. din Piatra Neamţ sunt înscrisuri falsificate pentru cauză falsă, lipsa formei autentice şi lipsa consimţământului, Curtea a constatat că soluţia de respingere dispusă prin sentința apelată este legală.

Reclamantul a invocat faptul că a fost în eroare la încheierea contractelor de garanţie cu privire la cauza imediată, acesta obligându-se să garanteze restituirea unui împrumut de 2.500.000.000 lei (ROL), care nu a fost acordat, însă acest motiv nu a fost găsit întemeiat, întrucât, pe de o parte, la acel moment cauza juridică a existat, reclamantul urmărind obţinerea unui împrumut în sumă de 2.500.000.000 lei (ROL), iar, pe de altă parte, în calitate de profesionist acesta a avut reprezentarea faptelor sale, cu atât mai mult cu cât anterior contractase şi alte credite bancare pe care le-a garantat cu bunuri mobile şi imobile, inclusiv cu imobilele situate în comuna Popeşti, judeţul Iaşi.

În ceea ce priveşte indicarea eronată a sediului notarului în municipiul Piatra Neamţ, s-a reținut că aceasta nu constituie un fals, întrucât lipseşte elementul subiectiv, respectiv intenţia, menţiunea nereală referitoare la sediu fiind cauzată de formularele folosite de banca creditoare ce avea sediul în municipiul Piatra Neamţ, această eroare fiind îndreptată prin încheierea nr. 490/05.10.2010. Probatoriul administrat a relevat faptul că notarul public I., care a autentificat contractele de ipotecă, avea în drept şi în fapt sediul în municipiul Iaşi, aşa cum arată ştampila aplicată pe încheierea de autentificare, fiind competent să încheie respectivele contracte.

S-a motivat că, în mod corect, a reţinut prima instanţă că obiecţiunea reclamantului cu privire la competenţa teritorială a notarului nu este de natură să atragă nulitatea absolută a actelor menţionate, deoarece, potrivit art. 52 din Legea nr. 36/1995, se sancţionează cu nulitatea doar încălcarea cerinţelor prevăzute la art. 49 lit. c) - data îndeplinirii actului material; lit. f) - numele şi domiciliul părţilor; lit. j) - semnătura notarului şi lit. k) - sigiliul biroului notarului public.

Referitor la motivul de nulitate privind lipsa consimţământului creditoarei prin reprezentanţii săi la autentificarea contractelor de garanţie, s-a reţinut că numai lipsa consimţământului debitorului ipotecar în formă autentică atrage sancţiunea nulităţii absolute a contractului de ipotecă - contract unilateral - creditorul având posibilitatea de a-şi manifesta consimţământul în orice formă. În cazul în care contractele de ipotecă s-ar fi încheiat în lipsa tuturor reprezentanţilor băncii-creditoare sancţiunea ar fi fost nulitatea relativă, ce nu poate fi invocată de reclamant şi poate fi confirmată ulterior, dovadă fiind adresele semnate de directorul băncii şi contabilul şef prin care s-a solicitat Judecătoriei Iaşi înscrierea ipotecilor.

Cu privire la capătul nr.7 de cerere, prin care reclamantul a solicitat să se constate falsificarea de către pârâta B. SA a art. 9 din contractul de credit nr. 5210/09.10.1996, prima instanţă a reţinut excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de acţiunea înregistrată sub nr. x/2002 la Tribunalul Neamţ, respinsă irevocabil. Prin decizia nr. 162/11.12.2014 a Curţii de Apel Bacău această excepţie a fost respinsă, soluţia necriticată fiind menţinută de instanţa supremă prin decizia de casare nr. 2507/09.12.2015.

În privința capătului de cerere de la pct. 8 din acţiune, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a menţinut soluţia de respingere a excepţiei puterii de lucru judecat, astfel că instanța de apel a procedat la analiza fondului cauzei sub aspectul capetelor de cerere nr. 7 şi 8.

În motivarea soluției adoptate la pct. 7 din cerere, instanţa de apel a reţinut, pe baza probatoriului administrat, că reclamantul nu a dovedit acţiunea de contrafacere prin prezentarea unui alt exemplar al contractului cu alte clauze contractuale. Prin semnarea contractului în calitate de reprezentant al societăţii beneficiare a creditului și-a asumat obligaţiile care decurg din contract, iar împrejurarea că înscrisul nu a fost semnat pe fiecare pagină nu este de natură să atragă nulitatea actului, în lipsa unei dispoziţii legale imperative.

Curtea de apel a constatat că sunt întemeiate capetele de cerere nr. 5, 6 şi 8 din acţiunea introductivă şi a admis apelul reclamantului pentru următoarele considerente:

Prin contractele de garanţie imobiliară autentificate la BNP I. sub nr. 3502/26.09.1996, 3503/26.09.1996, 3504/26.09.1996, reclamantul A. împreună cu soţia sa, N., în calitate de debitori-garanţi, au consimţit să constituie în favoarea băncii, B. SA - Sucursala Neamţ, ipotecă asupra mai multor bunuri imobile, în vederea garantării unui credit în sumă de 2.500.000.000 lei (ROL), care nu a fost acordat. Ulterior, prin contractul de credit nr. 5210/09.10.1996, SC H. SRL, al cărei reprezentant este reclamantul, a primit un împrumut în valoare de 1.665.000.000 lei (ROL), fără a mai fi încheiate alte contracte de garanţie.

Prin capătul de cerere nr. 5 al acţiunii, reclamantul a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de garanţie imobiliară, motivat de faptul că a fost încălcat principiul specializării şi a cerut totodată anularea încheierilor de autentificare menţionate anterior.

Potrivit dispoziţiilor art. 1776 alin. 1 C. civ. din 1865, „ipoteca convenţională nu poate fi valabilă decât atunci când suma pentru care ipoteca este constituită va fi determinată prin act”.

Această dispoziţie legală, de strictă interpretare şi aplicare, prevede, sub sancţiunea nulităţii, obligaţia de specializare în actul de constituire a ipotecii, sub dublul aspect al specializării, imobilul ipotecat şi suma garantată. A motivat instanța de apel că, în condiţiile în care în contractele de garanţie imobiliară nr. 3502, 3503 şi 3504 din 26.09.1996 şi respectiv nr. 3654/08.10.1996 s-a precizat suma 2.500.000.000 lei (ROL), care nu a fost acordată şi nu a constituit obiect al vreunui contract de credit, apare evident că aceste acte juridice sunt lovite de nulitate absolută, aşa încât soluţia de respingere a acestei cereri pe considerentul că, prin încheierea ulterioară a contractului de credit 5210/09.10.1996, reclamantul a confirmat tacit aceste contracte de garanţie este nelegală.

De asemenea, instanța de apel a considerat a fi întemeiată şi cererea de constatare a inopozabilităţii faţă de terţi a inscripţiilor ipotecare înregistrate în Registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni al Judecătoriei Iaşi sub nr. 5031, 5032 şi 5033 din 26.09.1996 şi nr. 5280 din 08.10.1996, referitor la publicitatea imobiliară a contractelor de garanţie reală ipotecară autentificate sub numerele 3502 din 26.09.1996, 3503 din 26.09.1996, 3504 din 26.09.1996 şi 3654 din 08.10.1996.

S-a enunțat conținutul art. 1781 C. civ. din 1864 și s-a motivat că pentru înscrierea ipotecii convenţionale legiuitorul impune prezenţa ambelor părţi (în persoană sau prin mandatari) în faţa notarului, cu actul de constituire a ipotecii, notându-se că această formalitate nu a fost îndeplinită, consecinţa fiind admiterea cererii privind inopozabilitatea inscripţiilor ipotecare.

În ceea ce priveşte admiterea cererii referitoare la constatarea inexistenţei vreunui drept real de ipotecă, accesoriu la contractul de credit nr. 5210/09.10.1996 şi a neîncheierii unor contracte de garanţie ulterioare sau concomitente încheierii acestui contract de credit (capătul nr. 8 de cerere), Curtea a motivat următoarele:

Contractele de garanţie imobiliară nr. 3502, 3503, 3504 din 26.09.1996 şi respectiv nr. 3654/08.10.1996 au fost încheiate în vederea garantării unui credit în sumă de 2.500.000.000 lei (ROL), pe care banca-pârâtă nu l-a acordat niciodată, nefiind încheiat un contract de împrumut pentru această sumă.

S-a reținut că, în condiţiile în care la momentul încheierii contractului de credit nr. 5210 din 09.10.1996 nu s-au întocmit alte contracte de garanţie, banca nu se putea prevala de garanţiile constituite anterior, neavând îndreptăţirea de a proceda la executarea acestora, fapt ce aduce atingere principiului accesorium sequitur principale, cu atât mai mult cu cât aceste contracte de garanţie imobiliară erau lovite de nulitate absolută, dată fiind încălcarea principiului specializării, consacrat în mod imperativ de legiuitor.

Împrejurarea că pentru contractul de credit nr. 5210/09.10.1996, încheiat pentru suma de 1.665.000.000 lei (ROL), nu au fost constituite garanţii rezultă din conţinutul acestui act juridic, conform căruia la rubrica „garanţi” nu apare nicio menţiune, contractul fiind întocmit doar în două exemplare, exclusiv pentru părţile contractante şi, mai mult, în contract nu apare nicio precizare cu privire la existenţa vreunei garanţii circumscrisă împrumutului acordat, considerent pentru care soluţia de respingere a acestei cereri a fost schimbată.

De asemenea, Curtea de apel a constatat că sunt întemeiate capetele de cerere 11 şi 12 din acţiune, prin care reclamantul a solicitat să se constate nulitatea absolută şi inopozabilitatea faţă de terţi a contractului de cesiune de creanţă parţială nr. 7481/23.07.2003 cu privire la vânzarea titlurilor de creanţă, respectiv contractele de garanţie imobiliară autentificate sub nr. 3503 şi 3504/26.09.1996 şi să se constate nulitatea absolută şi inopozabilitatea faţă de terţi a actelor subsecvente de înstrăinare a acestei creanţe.

S-a arătat că prin contractul de cesiune de creanţă parţială nr. 748/23.07.2003, banca prin lichidatori a cesionat pârâtului E. un procent de 16,82% din creanţa de 1.665.000.000 lei (ROL) deținută faţă de debitorul cedat SC H. SRL şi garanţii A. şi N., preţul cesiunii fiind de 22.500 dolari SUA, respectiv 740.000.000 lei (ROL).

S-au redat prevederile art. 1772 C. civ. din 1864, potrivit cărora „ipoteca convenţională nu va putea fi constituită decât prin act autentic” și ale art. 1393 alin. 1 C. civ. din 1864 „cesionarul nu poate opune dreptul său la o a treia persoană decât după ce a notificat debitorului cesiunea”.

Instanța de apel a constatat că nu a fost îndeplinită cerinţa impusă ad validitatem de legiuitor, în considerarea faptului că prin acest act juridic s-a transmis parte din creanţa şi accesoriile acesteia, iar această cesiune nu a fost notificată debitorilor cedaţi.

Curtea a mai reţinut că intenţia garanţilor de a plăti preţul cesiunii, considerată de prima instanţă ca fiind o acceptare a cesiunii, nu poate complini neîndeplinirea formalităţii stipulată imperativ de legiuitor pentru asigurarea opozabilităţii, respectiv notificarea făcută de cedent sau cesionar debitorului/debitorilor cedaţi, aşa încât încălcarea evidentă a acestor dispoziţii legale determină admiterea cererii reclamantului.

Cu privire la contractele de cesiune de creanţă încheiate ulterior de către pârâţi s-a constatat caracterul fraudulos al acestora, rezultat din nesocotirea prevederilor legale incidente executării silite.

S-a arătat că la data de 19.08.2003, prin contractul de cesiune nr. 1384, cesionarul E. a cesionat pârâtului G. 1% din creanţă apoi, la data de 02.09.2003, a solicitat învestirea cu formulă executorie a contractului de cesiune nr. 748/23.07.2003 încheiat cu SC B. SA, în condiţiile în care reclamantul iniţiase contestaţia la executare și obținuse suspendarea provizorie a executării silite până la soluţionarea fondului cauzei, prin sentinţa civilă nr. 10161/13.10.2003 pronunţată de Judecătoria Iaşi.

La data de 24.10.2003, prin contractul 1863, pârâtul G. a recesionat cesionarului E. 1% din creanţa primită la data de 19.08.2003, prin contractul 1384 (respectiv 1% din 1% din creanţa ce a făcut obiectul contractului iniţial nr. 748/23.07.2003), iar în aceeaşi zi, 24.10.2003, pârâtul E. cesionează, prin contractul 1864, pârâtului F. 100% din creanţa în valoare de 1.665.000.000 lei (deşi deţinea doar 99,01%), preţul cesiunii stabilit de părţi fiind de 1.550.000.000 lei ROL.

S-a făcut menţiunea că toate aceste cesiuni de creanţă nu au fost notificate nici debitorului cedat SC H. SRL şi nici garanţilor A. şi N., ignorându-se astfel prevederile art. 1393 alin. 1 C. civ.

Dat fiind faptul că executarea silită a contractului de cesiune de creanţă parţială nr. 748/23.07.2003, în valoare de 740.000.000 lei (ROL), iniţiată de pârâtul E., era suspendată, şi având în vedere operaţiunile juridice succesive, în urma cărora creanţa a fost transmisă pârâtului F., s-a deschis un nou dosar de executare silită a contractului 1864/24.10.2003 în valoare de 1.550.000.000 lei (ROL), fiind evidentă intenţia creditorului iniţial E. de a evita consecinţele hotărârii de suspendare a executării silite şi de a obţine un profit mai mare prin încheierea, în mod fictiv, a acestor contracte.

Din această perspectivă, Curtea de apel a constatat că soluţia de admitere a capătului de cerere nr. 12 este corectă şi, pentru considerentele mai sus arătate, a respins apelul pârâţilor, ca nefondat.

Referitor la ultimul capăt de cerere, prin care reclamantul a solicitat să se constate că încheierea de rectificare nr. 9543/05.12.2003, emisă de BNP J. reprezintă un înscris falsificat, s-a reţinut că în cererea de învestire cu formulă executorie a contractului de cesiune nr. 1864/2003, formulată de creditorul F., a fost menţionat eronat numărul contractului ca fiind 1864. Această eroare strecurată în copia încheierii de rectificare nu poate constitui un fals material care presupune intenţia autorului, cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, soluţia de respingere a acestei cereri fiind apreciată legală.

În considerarea celor expuse mai sus, Curtea de apel, în baza dispoziţiilor art. 296 alin. 1 C. proc. civ., a respins apelurile pârâţilor, a admis apelul reclamantului, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul respingerii ca nefondate a capetelor de cerere 1, 2 şi 7 din acţiune şi a admiterii capetelor de cerere 5, 6 şi 8 din acţiune, păstrând celelalte dispoziţii ale sentinţei care nu contravin deciziei pronunțate.

Împotriva deciziei nr. 432/23 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Suceava au declarat recurs recurenta-pârâtă B. SA - în faliment, prin lichidator O. IPURL și recurenții-pârâți F. şi E.

Recursul recurentei-pârâte B. SA

Recurenta-pârâtă B. SA a solicitat prin cererea de recurs admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamantul A. și admiterii apelului declarat de F. şi E.

A criticat decizia recurată ca fiind lipsită de temei legal ori ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar cu privire la unele capete de cerere ca fiind nemotivată, motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat că nu este corectă soluția instanței de apel de admitere a capătului de cerere nr. 5 și de constatare a nulității absolute a contractelor de garanţie imobiliară încheiate între B. şi garanţii A. şi N.

Motivează că aceste contracte de garanţie au fost

semnate de către garanţi, în vederea acordării de către B. a unui credit către societatea H. SRL.

Se arată că, deși creditul iniţial nu a mai fost acordat, totuși societatea H. SRL a obținut un credit de la B., conform Contractului de credit nr. 5210/09.10.1996, contract pe care intimatul A. l-a semnat, iar în cuprinsul acestuia erau menţionate în mod expres contractele de garanţie prin care respectivul credit era securizat, acestea fiind exact cele a căror nulitate a fost constatată în cauza de faţă.

În contractul de credit nr. 5210/09.10.1996 sunt făcute trimiteri la garanţiile constituite, iar în condiţiile semnării contractului de credit de către A., contractele de garanţie au fost ratificate.

Recurenta-pârâtă a invocat sentinţa nr. 713/E/2002, pronunţată în dosarul nr. x/E/2002 al Tribunalului Neamţ (prin care s-a respins cererea reclamantului A. privind constatarea nulităţii contractului de credit nr. 5210/09.10.1996), în considerentele căreia s-a statuat că nu se poate reţine faptul că reclamantul nu a avut reprezentarea contractelor de garanţie pe care le-a semnat, fără a le contesta autenticitatea.

În cazul în care reclamantul A. nu ar fi înţeles să garanteze creditul în sensul menţionat în contract nu ar mai fi semnat respectivul contract în această formă, altfel nu există rațiunea pentru care s-au inserat în contractul de credit menţiunile referitoare la garanţii.

Valabilitatea contractelor de garanţie trebuie analizată în contextul în care au fost încheiate acestea şi contractele de credit, ținând seama de voinţa părţilor.

Instanţa de apel ar fi trebuit să facă aplicarea dispoziţiilor art. 969 C.civ., potrivit cărora contractul reprezintă legea părţilor.

Recurenta-pârâtă susține că atât timp cât reclamantul a înţeles să garanteze Contractul de credit nr. 5210/09.10.1996 prin contractele de garanţie specificate în cuprinsul contractului, nu mai poate invoca ulterior faptul că acest contract de credit este lipsit de garanţii.

În ceea ce priveşte constatarea inopozabilităţii înscrierilor ipotecare a motivat că, în mod greşit, instanţa a admis acest capăt de cerere, deoarece regulile de înscriere, radiere a menţiunilor din Registrul de inscripțiuni şi transcripţiuni sunt reglementate strict de Legea nr. 7/1996. Aceeași lege specială reglementează şi acţiunile pe care le pot promova persoanele interesate, iar reclamantul nu a apelat la astfel de acţiuni în realizare, prevăzute de lege, acţiunea în constatare fiind inadmisibilă. Din raţiuni asemănătoare a susținut că este inadmisibil şi capătul ce cerere privind constatarea inexistenţei vreunui drept de ipotecă, accesoriu la contractul de credit nr. 5210/09.10.1996. Mai mult, respectivul contract de credit a fost garantat conform contractelor menţionate expres în conţinutul acestuia.

În ceea ce priveşte nulitatea contractelor de cesiune de creanţă şi inopozabilitatea acestora faţă de terţi, a precizat că cesiunea de creanţă este o operaţiune permisă de lege şi uzitată pe piaţă.

Din considerentele deciziei pronunţate nu rezultă motivele pentru care instanţa a constatat nulitatea parţială a contractului de cesiune de creanţă parţială nr. 748/23.07.2003.

A menţionat că pentru valabilitatea cesiunii nu este reglementată obligativitatea încheierii sale în formă autentică, această formă fiind prevăzută doar pentru încheierea contractelor de ipotecă, cerință respectată în cauză.

În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la inopozabilitate, consideră că acesta este inadmisibil pe cale principală, putând fi eventual invocat într-o posibilă contestaţie la executare.

A mai susținut că nu se poate constata inopozabilitatea generală, faţă de toate persoanele. A motivat că A. a recunoscut cesiunea de creanţă pentru că, prin notificarea din data de 04.11.2003, a solicitat să se poată elibera de datorie prin plata către cesionarul E.

Recurenta solicită a se observa atitudinea reclamantului, care după ce a fost acordat creditul către societatea pe care o controla, a apelat la multiple acţiuni în instanţă pentru a anula actele pe care le-a încheiat sau de a le lipsi de eficacitate, fără însă a înţelege să returneze creditul acordat.

Pentru motivele mai sus expuse a solicitat admiterea recursului în sensul celor precizate în partea introductivă a cererii de recurs.

Recursul recurenților-pârâți F. şi E.

În motivarea recursului, recurenții-pârâți F. şi E. au făcut o amplă prezentare a parcursului litigiului și au criticat decizia pronunțată de instanța de apel pentru nelegalitate, din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.

Primul motiv de recurs este circumscris cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Recurenții-pârâți au susținut, în esență, că instanța de apel, la termenul din 09 noiembrie 2017 când au avut loc dezbaterile finale, nu a pus în discuția părților apelurile pârâților, ci numai apelul reclamantului, încălcându-se astfel prevederile art. 150 C. proc. civ., principiile contradictorialității și legalității și dreptul la un proces echitabil.

Subsumat aceluiași motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. recurenții-pârâți au motivat că dispozitivul deciziei recurate nu este inteligibil, este neclar și echivoc, prin indicarea în dispozitiv a numerelor cererilor admise și respinse, fără redarea măsurii concrete dispuse de instanță.

Lipsa de claritate a dispozitivului hotărârii nu poate fi acoperită de considerentele acesteia, existând și un dezacord între prevederea din dispozitiv de admitere a unor capete de cerere şi considerentele hotărârii. S-a indicat cu titlu exemplificativ capetele de cerere nr. 5 și nr. 11.

Prin al doilea motiv de recurs s-a invocat nelegalitatea deciziei atacate prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Prima critică dezvoltată în cadrul acestui motiv de recurs vizează faptul că în considerentele deciziei atacate nu există motivele pentru care instanța de apel a păstrat soluţia de respingere a excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive, lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes.

Se arată că au fost respinse în primă instanță cererile nr. 5, 6, 8 şi 11 și că era inadmisibil apelul pârâţilor în legătură cu soluţia de respingere a excepţiilor invocate cu privire la aceste capete de cerere.

Susțin recurenții că, în cadrul apelului, prealabil analizării fondului acestor capete de cerere, instanţa de apel avea obligaţia să verifice legalitatea soluţiei primei instanţe, de respingere a excepţiilor, iar hotărârea care avea să se regăsească în dispozitiv să fie motivată, chiar înaintea chestiunilor de fond.

Cu privire la soluţia de admitere a acţiunii, în ceea ce priveşte capătul de cerere nr. 12, se arată că instanţa de apel trebuia să analizeze prioritar excepţia lipsei de interes, conform cererii de apel a pârâtului E. şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, conform cererii de apel a pârâtului F.

Deşi în dispozitiv se prevede păstrarea soluţiei primei instanţe de fond cu privire la aceste două excepţii, în considerentele deciziei nr. 432 din 23 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Suceava nu există motivele pentru care instanţa de apel a hotărât astfel.

Recurenții arată că remediul acestor neregularități poate fi realizat prin admiterea recursului şi casarea deciziei care face obiectul recursului, cu trimiterea spre rejudecare la instanţa de apel, în temeiul art. 312 alin. 1, 3 şi 5 C. proc. civ.

A doua critică dezvoltată în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se referă la capătul nr. 5 al cererii de chemare în judecată, care a fost schimbat în apel, însă nu există în considerentele deciziei niciun motiv privind soluţia de admitere a cererii de anulare a încheierilor de autentificare nr. 3502, 3503, 3504 din data de 26.09.1996 şi nr. 3654 din data de 08.10.1996, întocmite de BNP I. din municipiul Piatra Neamţ.

Recurenții susțin că dacă instanţa de apel a decis să admită integral capătul de cerere nr. 5, hotărârea sa nu este motivată şi, deci, nu poate fi cenzurat raţionamentul logico-juridic al judecătorilor care au pronunţat această hotărâre.

Prin a treia critică subsumată aceluiași motiv de nelegalitate recurenții arată că instanța de apel a admis capătul de cerere nr. 11 din cererea de chemare în judecată, dar motivele prezentate în cuprinsul hotărârii sunt contradictorii ori străine de natura pricinii sau limitele reale în care a fost admisă această cerere sunt diferite de cele care ar rezulta din compararea cererii reclamantului cu dispozitivul şi considerentele deciziei instanţei de apel.

Recurenții au redat conținutul capătului de cerere nr. 11 (să se constate nulitatea absolută, precum şi inopozabilitatea faţă de terţi a contractului de cesiune de creanţă parţială nr. 748 din 23.07.2003 cu privire la vânzarea titlurilor de creanţă: contractele de garanţie imobiliară, autentificate de notarul public I. din Piatra Neamţ sub numerele 3503 din 26 septembrie 1996 şi 3504 din 26 septembrie 1996).

În continuare, au arătat că instanța de apel a redat prevederile art. 1772 C. civ. din 1864, însă nu a motivat care este legătura dintre acest text de lege şi soluţia adoptată, precizând că obiectul contractului supus cenzurii este o fracţiune dintr-un drept de creanţă, constatată printr-o hotărâre judecătorească, respectiv sentinţa civilă nr. 1112/E/2000 din 13.07.2000 a Tribunalului Neamţ, pronunţată în dosarul nr. x/E/2000, prin care SC H. SRL Iaşi, A. şi N. au fost obligaţi, în solidar, la plata sumei de 1.665.000.000 de lei (ROL) către B. SA, aflată în procedură de lichidare.

Referirea doar la o cerinţă legală din cuprinsul art. 1393 alin. 1 C. civ. din 1864 pentru opozabilitatea cesiunii nu are nicio legătură cu condiţiile de validitate ale actului juridic civil, prevăzute de art. 948 C. civ. din 1864.

În raport de argumentele expuse, recurenții au conchis că raţionamentul judecătorilor care au pronunţat hotărârea nu este clar ori lipsesc cu desăvârşire motivele pentru care a fost admisă şi cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de cesiune de creanţă nr. 748 din 23 iulie 2003.

Prin a patra critică dezvoltată în cadrul aceluiași motiv de nelegalitate se arată că prin cererea de apel au criticat soluţia primei instanţe de admitere a acţiunii cu privire la capătul de cerere nr. 12.

Curtea de apel a păstrat soluția primei instanțe, însă nu a analizat criticile formulate prin motivele de apel, prezentând doar o explicaţie incompletă privind existenţa fraudei la lege. A fost criticată hotărârea primei instanţe pentru faptul că nu arată care sunt normele imperative a căror eludare a fost urmărită de părţile contractelor de cesiune de creanţă nr. 1384 din 19.08.2003 şi nr. 1863 din 24.10.2003.

Instanţa de apel nu a analizat acest element esenţial în cazul fraudei la lege și, de asemenea, nu a analizat cerinţa înţelegerii frauduloase a părţilor contractante, cu arătarea probelor din care rezultă această înţelegere frauduloasă. Nu au fost analizate nici criticile privind lipsa interesului reclamantului în formularea acestui capăt de cerere.

Recurenții consideră că hotărârea este nemotivată, fiind afectat grav dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de art. 21 alin. 3 din Constituţia României.

Al treilea motiv de recurs este circumscris cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenții critică decizia instanței de apel sub aspectul schimbării sentinței primei instanțe, în sensul admiterii capătului de cerere nr. 5, cu consecința anulării încheierilor de autentificare nr. 3502, 3503, 3504 din data de 26.09.1996 şi nr. 3654 din data de 08.10.1996 emise de BNP I. din municipiul Piatra Neamţ şi constatării nulităţii absolute a contractelor de garanţie imobiliară autentificate prin intermediul acestor încheieri.

Se arată că Tribunalul Neamţ a aplicat corespunzător prevederile art. 52 din Legea nr. 36/1995 şi, constatând că neregulile invocate de reclamant cu privire la încheierile de autentificare nu se sancţionează cu nulitatea absolută, ci cu nulitatea relativă, a hotărât respingerea cererii.

Se motivează că instanţa de apel trebuia să constate că reclamantul nu are calitate procesuală activă sau că dreptul său la acţiunea în anulare s-a prescris extinctiv, cu consecinţa menţinerii soluţiei de respingere a acestei cereri.

Susțin că neregulile invocate de reclamant cu privire la încheierile de autentificare ale contractelor de garanţie imobiliară nu există, deci nu existau temeiuri pentru anularea încheierilor de autentificare nr. 3502, 3503, 3504 din data de 26.09.1996 şi nr. 3654 din data de 08.10.1996 emise de BNP I. din municipiul Piatra Neamţ.

În ceea ce privește constatarea nulităţii absolute a contractelor de garanţie imobiliară, recurenții au învederat că a existat un litigiu care a făcut obiectul dosarului nr. x/2002 al Tribunalului Neamţ. Reclamantul din prezenta cauză, A., împreună cu soţia sa, N., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. SA, constatarea nulităţii absolute parţiale a art. 9 din contractul de credit nr. 5210/1996, invocând faptul că nu au fost încheiate contracte de garanţie imobiliară, nefiind transcris nici un drept de ipotecă.

S-a subliniat că, prin sentinţa civilă nr. 713 din 2002 a Tribunalului Neamţ, această acţiune a fost respinsă ca nefondată, iar recursul declarat de reclamanţii A. şi N. a fost respins prin decizia nr. 207 din 2002 a Curţii de Apel Bacău. Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de recurs a reţinut în considerentele hotărârii pronunţate că reclamanţii şi banca au semnat contractul de credit nr. 5210/1996 conform contractelor de garanţie imobiliară autentificate sub numerele 3503 din 26.09.1996 şi 3504 din 27.09.1996.

S-a invocat și sentinţa civilă nr. 1112/E/2000 din 13.07.2000 a Tribunalului Neamţ, pronunţată în dosarul nr. x/E/2000, prin care societatea H. SRL Iaşi, A. şi N. au fost obligaţi, în solidar, la plata sumei de 1.665.000.000 de lei (ROL) către B. SA, aflată în procedură de lichidare, precizându-se că recursul împotriva acestei hotărâri a fost respins prin decizia civilă nr. 215 din 12 aprilie 2001 a Curţii de Apel Bacău, pronunţate în dosarul nr. x/2001, irevocabilă.

Soluţia pe fond a fost întemeiată pe existenţa valabilă a contractelor de garanţie imobiliară care fac obiectul cererii de constatare a nulităţii absolute în prezentul proces, în capătul de cerere nr. 5 din cererea de chemare în judecată.

Recurenții reliefează că au existat două procese în care instanţele şi-au întemeiat hotărârile pe obligaţiile izvorâte, pentru A., din contractele de garanţie imobiliară autentificate sub numerele 3503 din 26.09.1996 şi 3504 din 27.09.1996 şi, în ambele, A. a contestat existenţa valabilă a acestora, iar instanţele de judecată au înlăturat această apărare de fiecare dată.

Recurenții susțin că nevoia de stabilitate a raporturilor juridice născute în urmă cu peste 20 de ani în legătură cu bunurile imobile care au făcut obiectul contractelor de garanţie imobiliară autentificate sub nr. 3503 din 26.09.1996 şi 3504 din 27.09.1996 la BNP I., trebuia să determine instanţa de apel să pronunţe o hotărâre de respingere a acţiunii în ceea ce priveşte nulitatea absolută invocată de reclamant în capătul nr. 5 din cererea de chemare în judecată.

S-a relevat că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului acest principiu este consacrat în mod explicit în legătură cu unul dintre drepturile fundamentale reglementate de Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, respectiv dreptul la un proces echitabil.

În multe cauze, începând cu cauza Brumărescu împotriva României, Curtea de la Strasbourg a statuat că unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care impune, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv de către instanţele judecătoreşti să nu fie repusă în discuţie.

Recurenții susțin că prin soluția dată în reformarea capătului nr.5 al cererii de chemare în judecată a fost repusă în discuţie existenţa valabilă a contractelor de garanţie pe care s-au întemeiat hotărârile judecătoreşti anterioare, menţionate mai sus.

Recurenții susțin că prin cererea de constatare a nulității absolute a contractelor de garanție imobiliară are loc rejudecarea unor situaţii tranşate prin hotărâri definitive, fără să existe nicio împrejurare substanţială şi imperioasă de natură să justifice rejudecarea chestiunilor soluţionate prin hotărâri definitive.

În această modalitate s-a încălcat art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin nesocotirea principiului securităţii raporturilor juridice.

Recurenții E. şi F. au precizat că nu au avut calitate de parte contractantă nici în contractul de credit, nici în contractele de garanţie şi nu au calitatea de avânzi cauză.

În consecinţă, ei nu au calitate procesuală pasivă în capătul de cerere nr. 5 din cererea de chemare în judecată.

Recurenții au criticat soluţia instanţei de apel și sub aspectul respingerii excepţiei lipsei de interes a reclamantului faţă de acest capăt de cerere, pentru că bunurile imobile, teren şi construcţie, care au făcut obiectul contractelor de garanţie imobiliară autentificate sub nr. 3503 din 26.09.1996 şi 3504 din 27.09.1996 la BNP I. au fost vândute la licitaţie în cadrul executării silite începute în baza unui titlu executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 1112/E/2000 din 13.07.2000 a Tribunalului Neamţ, pronunţată în dosarul nr. x/E/2000, deci nu în baza contractului de credit nr. 5210 din 09.10.1996.

O altă critică dezvoltată în cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. privește admiterea capătului de cerere nr. 6 prin care s-a solicitat să se constate inopozabilitatea faţă de terţi a inscripţiilor ipotecare înregistrate în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni al Judecătoriei Iaşi sub nr. 5031, 5032 şi 5033 din 26 septembrie 1996 şi nr. 5280 din 8 octombrie 1996, referitor la publicitatea imobiliară a contractelor de garanţie reală ipotecară autentificate sub nr. 3502 din 26.09.1996, 3503 din 26.09.1996, 3504 din 26.09.1996 şi 3654 din 08.10.1996, ca urmare a nerespectării prevederilor legale imperative ale art. 1781 C. civ. din 1864 privitoare la publicitatea înscrierii ipotecii.

S-a invocat că instanța de apel a schimbat hotărârea primei instanțe în sensul admiterii acestui capăt de cerere, deși reclamantul nu are calitate procesuală activă şi nu justifică interesul unei astfel de cereri, întrucât nu face parte din categoria terţilor.

Reclamantul este parte în contractele de garanţie imobiliară menţionate mai sus, astfel că aceste acte juridice produc efecte faţă de el, generând drepturi şi obligaţii de la naşterea acestora, chiar dacă nu sunt realizate procedurile de publicitate imobiliară (principiul relativităţii efectelor contractului).

În regimul publicităţii imobiliare, prin registrele de transcripţiuni şi inscripţiuni actul juridic produce efecte faţă de părţi de la încheierea acestuia, nicidecum de la realizarea publicităţii imobiliare, fiind irelevantă sub acest aspect publicitatea imobiliară.

Deşi pârâţii E. şi F. fac parte din marea categorie a terţilor, acest fapt nu este suficient pentru ca ei să aibă calitate procesuală pasivă în capătul de cerere nr. 6 al acţiunii, care are ca obiect inopozabilitatea faţă de terţi a unei inscripţii ipotecare.

Deoarece aceşti pârâţi nu au invocat pretenţii în legătură cu inscripţia ipotecară şi pentru că inopozabilitatea inscripţiei ipotecare se poate realiza doar prin radierea acesteia, procedură în care pârâţii E. şi F. nu au obligaţii, recurenții apreciază că este greşită reţinerea calităţii procesuale pasive și, totodată, este greşită și soluţia de păstrare a hotărârii de respingere a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor E. şi F.

Admiterea capătului de cerere nr. 6 din cererea de chemare în judecată se întemeiază pe o dispoziție legală care nu era în vigoare în luna octombrie 1996. Se arată că, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996 privind publicitatea imobiliară, prevederile din Codul civil în materia publicităţii imobiliare contrare celor din legea specială au fost abrogate, conform art. 72 din Legea nr. 7/1996.

De la data intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996 s-a trecut de la sistemul publicităţii imobiliare prin registrele de transcripţiuni şi inscripţiuni la sistemul de carte funciară pe întreg teritoriul României, iar înscrierile în cartea funciară s-au făcut potrivit art. 49-57 din Legea nr. 7/1996, în numerotarea articolelor valabilă la data adoptării şi în luna octombrie 1996.

Ca urmare, s-a conchis că motivul invocat de reclamant nu constituia o cauză de inopozabilitate a contractelor de ipotecă.

Recurenții au mai relevat că odată instituită inscripţia ipotecară este realizată opozabilitatea faţă de terţi, iar inopozabilitatea se poate obţine doar prin radierea acestei inscripţii, prin acţiunile specifice de carte funciară.

Au susținut că instanţa de apel nu a verificat întrunirea cerinţelor art. 1781 C. civ. din 1864 și că această normă juridică nu a fost încălcată.

Înscrierea ipotecii, în aplicarea art. 45 alin. 3 din Legea nr. 36/1995, după ce contractul de garanţie a fost semnat în faţa notarului de ambii proprietari ai bunului imobil nu poate constitui o cauză de inopozabilitate faţă de terţi a inscripţiei ipotecare, ci, eventual, o cauză de radiere a inscripţiei ipotecare.

O altă critică formulată în cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează dispoziția din decizia atacată prin care s-a reformat hotărârea primei instanțe în sensul admiterii capătului de cerere nr. 8, având ca obiect constatarea inexistenţei vreunui drept real de ipotecă, accesoriu la contractul de credit nr. 5210 din 9 octombrie 1996, ca urmare a nesemnării acestui contract la rubrica garanţi, neîncheierii unor contracte de garanţie ulterioare sau concomitente încheierii contractului de credit nr. 5210 din 9 octombrie 1996.

Recurenții au motivat că este irelevant faptul că semnarea contractelor de ipotecă a avut loc anterior încheierii contractului de împrumut garantat cu ipotecă, câtă vreme garanţiile imobiliare au fost date pentru acest unic contract de împrumut, având numărul 5210.

Nu a fost încălcată dubla specializare a ipotecii, fiind determinată atât cu privire la imobilul afectat de garanţie, cât şi cu privire la suma garantată.

Validitatea ipotecii nu poate fi afectată de faptul că suma garantată este mai mare decât suma împrumutată, având în vedere că împrumutul era purtător de dobânzi.

Recurenții au făcut referire la normele bancare aplicabile în anul 1996, potrivit cărora în cazul contractelor de credit cu garanţie reală imobiliară se înscrie în contract, pentru valoarea garantată, valoarea cea mai mare dintre suma împrumutată şi valoarea bunurilor imobile aduse în garanţie, iar în acest fel nu se aduce atingere principiului specializării ipotecii.

Ulterior încheierii contractului de credit, ca urmare a nerestituirii împrumutului, datoria împrumutatului şi a garanţilor a depăşit cu mult valoarea garantată, de 2.500.000.000 de lei (ROL), iar acest fapt arată că instituirea de garanţii pentru o valoare mai mare decât suma împrumutată a fost o soluţie necesară dar nu şi suficientă pentru recuperarea împrumutului şi a dobânzii.

Recurenții au arătat că existenţa obligaţiei de garanţie a reclamantului din prezenta cauză pentru restituirea împrumutului din contractul de credit nr. 5210 din 09.10.1996, conform contractelor de garanţie reală imobiliară contestate, rezultă din conţinutul art. 9 al contractului de credit menţionat, iar validitatea acestor prevederi contractuale a fost verificată de instanţele judecătoreşti la cererea reclamantului A., prin sentinţa civilă nr. 713 din 2002 a Tribunalului Neamţ şi prin decizia nr. 207 din 2002 a Curţii de Apel Bacău.

Au reafirmat că în considerentele acestei hotărâri s-a statuat faptul că reclamanţii si banca au semnat contractul de credit nr. 5210/1996, conform contractelor de garanţie imobiliară autentificate sub nr. 3503 din 26.09.1996 şi nr. 3504 din 27.09.1996.

În acest cadru s-a invocat că decizia recurată afectează grav securitatea raporturilor juridice prin faptul că s-a procedat la rejudecarea unor aspecte care au fost tranşate prin hotărâri judecătoreşti definitive, cu perturbarea raporturilor juridice care s-au născut în baza acestor hotărâri judecătoreşti. În această modalitate instanța de apel a încălcat garanţiile constituţionale privind dreptul părţilor la un proces echitabil şi prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece prin hotărâri definitive anterioare s-a constatat existenţa garanţiilor reale imobiliare accesorii acestui contract de credit, izvorâte din contractele de garanţie imobiliară autentificate sub nr. 3503 şi 3504 din 26.09.1996.

Recurenții au mai invocat faptul că prin schimbarea hotărârii instanței de fond în sensul admiterii capătului de cerere nr. 8 s-au reținut motive care exced limitelor cererii de chemare în judecată, în condițiile în care reclamantul a solicitat să se constate inexistenţa oricărui drept de ipotecă accesoriu contractului de credit, pentru că nu a fost semnat contractul de credit de către garanţi şi pentru neîncheierea unor contracte de garanţie ulterioare sau concomitente încheierii contractului de credit.

Au motivat că semnarea contractului de credit de către garanţi nu reprezintă o condiţie pentru existenţa unei garanţii reale imobiliare, accesorie contractului de credit, fiind necesară şi suficientă încheierea unui contract de garanţie reală imobiliară. În cazul de faţă există contractele de garanţie imobiliară. Neîncheierea unor contracte de garanţie ulterioare sau concomitente încheierii contractului de credit nu deschide perspectivele unei soluţii de admitere a cererii, întrucât nu există norme juridice care să condiţioneze existenţa unei ipoteci, accesorie contractului de credit, de momentul încheierii concomitente sau ulterioare încheierii contractului de credit.

Recurenții au criticat, pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., soluția de schimbare a sentinței pronunțate de instanța de fond, sub aspectul admiterii capătului nr. 11 din cererea de chemare în judecată, prin care s-a constatat nulitatea absolută, precum şi inopozabilitatea faţă de terţi a contractului de cesiune de creanţă parţială (act sub semnătură privată) nr. 748 din data de 23.07.2003 cu privire la vânzarea titlurilor de creanţă: contractele de garanţie imobiliară autentificate de Notarul Public I. sub numerele 3502 din 26.09.1996 şi 3504 din 26.09.1996.

În mod greșit instanța de apel a apreciat că era obligatorie încheierea în formă autentică a contractului de cesiune de creanţă parţială nr. 748/23.07.2003 şi că lipsa formei solemne afectează validitatea contractului de cesiune.

Transmiterea convenţională a creanţei rezultate din dispozitivul sentinţei civile nr. 1112/E/2000 a Tribunalului Neamţ sau a unei fracţiuni din această creanţă este supusă principiului consensualismului, motivându-se, astfel, că forma autentică nu reprezintă o condiţie ad validitatem.

Raporturilor juridice în legătură cu transmiterea creanţei rezultate din dispozitivul sentinţei civile nr. 1112/E/2000 a Tribunalului Neamţ sau a unei fracţiuni din această creanţă nu le sunt aplicabile prevederile art. 1772 C. civ. din 1864.

Recurenții au concluzionat că este vădit nelegală soluţia instanţei de apel de constatare a nulităţii absolute a acestei convenţii, deoarece instanţa nu a avut în vedere nesocotirea vreunei condiţii de validitate dintre cele prevăzute de art. 948 C. civ. din 1864 şi nici nu s-a putut argumenta nerespectarea condiţiilor de validitate ale contractului de cesiune de creanţă parţială nr. 748/23.07.2003.

Recurenții au susţinut că este greşită interpretarea pe care a dat-o instanţa de apel prevederilor art. 1393 alin. 1 C. civ. din 1864.

Recurenții consideră că reclamantul nu face parte din marea categorie a terţilor şi nu a justificat interesul de a cere constatarea inopozabilităţii faţă de orice terţ a contractului de cesiune de creanţă parţială nr. 748 din data de 23.07.2003, întrucât creanţa s-a stins prin executare silită.

Soluţia instanţei de apel încalcă autoritatea de lucru judecat şi repune în discuţie o situaţie tranşată definitiv prin sentinţa civilă nr. 14116 din 08.12.2003, a Judecătoriei Iaşi (dosarul nr. x/2003).

Instanţa de apel a negat efectul opozabilității decurgând din acceptarea cesiunii făcută de A. prin notificarea din 04.11.2003, transmisă prin intermediul executorului judecătoresc P., a cărei copie se află în dosarul primei instanţe. Acceptarea cesiunii prin act autentic este opozabilă tuturor categoriilor de terţi, iar acceptarea cesiunii prin act sub semnătură privată, face ca cesiunea să fie opozabilă numai debitorului cedat, nu şi celorlalte categorii de terţi.

Pentru aceste motive au susținut că este greșită admiterea capătului de cerere nr. 11.

Recurenții-pârâți au criticat decizia instanței de apel prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și în ceea ce privește soluția de păstrare a sentinței Tribunalului Neamț privind admiterea capătului de cerere nr. 12.

Sub un prim aspect au susținut că nu există interesul debitorului cedat, deci al reclamantului din prezentul proces, de a cere constatarea nulităţii absolute şi a inopozabilităţii acestor două contracte de cesiune de creanţă, neexistând nici un efect în ceea ce-l priveşte, mai ales sub aspectul opozabilităţii.

De aceea, recurenții consideră că este nelegală soluţia instanţei de apel de a menţine hotărârea primei instanţe de respingere a excepţiei lipsei de interes.

Au învederat că, în mod contrar realității, s-a reținut că niciunul dintre cesionari nu a notificat cesiunea debitorilor cedaţi.

Susţin că au demonstrat cu înscrisurile depuse în dosarul nr. x/103/2009 al Curţii de Apel Bacău că cesionarul F. le-a notificat debitorilor cedaţi, prin intermediul executorului judecătoresc P. faptul că „prin contractul autentificat sub nr. 1864/24.10.2003 la Biroul Notarului Public J. a cumpărat de la E. creanţa în valoare de 1.665.000.000 lei (ROL), al cărui titular era în temeiul contractului de cesiune de creanţă parţială nr. 748/23.07.2003 şi a sentinţei civile nr. 1112/E/2000 pronunţată de Tribunalul Neamţ”.

S-a mai motivat că este nelegală reținerea naturii frauduloase a celor trei contracte de cesiune.

Frauda la lege nu are o reglementare legală, astfel încât cererea reclamantului trebuia soluţionată prin verificarea cauzei contractelor, inclusiv sub aspectul existenţei unui scop ilicit comun al părţilor contractante, pornind de la prezumţia de cauză licită a celor trei convenţii.

Instanţa de apel a ignorat integral motivele de apel, nu a luat în considerare prezumţia cauzei licite, prevăzute de art. 967 C. civ. din 1864, nu a verificat argumentele apelanţilor şi nu a aplicat corect legea în materia nulităţilor, cu referire la cauza actului juridic civil (art. 966-968 C. civ. din 1864).

În cererile de apel există prezentarea motivelor încheierii celor două contracte de cesiune de creanţă reciproce dintre E. şi G., iar lipsa oricărui efect faţă de debitorii cedaţi exclude ipoteza unei cauze ilicite.

Încălcând prevederile art. 1203 C. civ. din 1864 în materia forţei probatorii a prezumţiilor, fără a analiza condiţia obligatorie a existenţei unei înţelegeri frauduloase între părţile contractului de cesiune de creanţă în dauna debitorilor, vătămarea debitorilor şi identificarea prevederilor legale imperative care ar fi fost încălcate intenţionat de către părţile contractelor de cesiune supuse cenzurii, instanţa de apel a ajuns în mod greşit la concluzia legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe, de admitere a acţiunii în ceea ce priveşte capătul de cerere nr. 12.

Nici în acest caz instanţa de apel nu a observat că sunt încălcate principiul securităţii raporturilor juridice şi dreptul la un proces echitabil, având în vedere că aspectele privitoare la validitatea titlului executoriu (contractul de cesiune de creanţă) au fost soluţionate definitiv în cadrul contestaţiilor la executare formulate de A. în ceea ce priveşte titlul executoriu şi executarea silită din dosarul de executare silită nr. 16/2004 al Biroului executorului judecătoresc R.

Pentru motivele de recurs mai sus expuse recurenții-pârâți au solicitat admiterea recursului cu consecința casării deciziei recurate și a trimiterii cauzei spre rejudecare și, în subsidiar, modificarea deciziei atacate.

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor și menținerea deciziei pronunțate de instanța de apel.

Prin întâmpinarea formulată în combaterea motivelor de recurs prezentate de recurenții-pârâți E. și F., intimatul-reclamant a arătat următoarele:

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. este nefondat. Instanţa de apel a pus în discuţia părţilor la termenul din 9 noiembrie 2017 şi apelurile formulate de pârâţii E. şi F., astfel că acest motiv de recurs este nefondat şi, mai mult, formulat cu intenţia vădită de inducere în eroare a instanţei de recurs, prin citarea trunchiată a menţiunilor încheierii de şedinţă din data de 09 noiembrie 2017.

În opinia intimatului, dispozitivul deciziei recurate este clar. De asemenea, a învederat că dispozitivul deciziei recurate face corp comun cu considerentele acesteia, considerente în care instanţa de apel face referire detaliată la toate capetele de cerere pe care le-a admis şi la toate capetele de cerere pe care le-a respins.

Mai mult, aceste critici ale recurenţilor nu sunt admisibile în calea de atac a recursului, în considerarea prevederilor art. 2812a C. proc. civ. și ale art. 281-2812 C. proc. civ.

În privința motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., intimatul a învederat că pârâţii E. şi F. nu au criticat în motivele de apel pe care le-au formulat decât soluţia pronunţată de prima instanţă cu privire la capătul de cerere nr. 12.

Or, conform art. 295 alin. 1 C. proc. civ. 1865, „instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă”. Această dispoziţie legală consacră expres principiul „tantum devolutum quantum apellatum”, conform căruia pricina se transmite către instanţa ierarhic superioară spre a fi din nou judecată, doar în măsura sau în limitele în care activitatea instanţei ierarhic inferioare a fost criticată. Instanţa ierarhic superioară este limitată să cerceteze cauza numai cu referire la motivele indicate în cererile de apel şi se va pronunţa doar în aceste limite.

A concluzionat că instanţa de apel a soluţionat în mod procedural chestiunile cu care a fost învestită prin cererile de apel.

Sub aspectul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., intimatul a susținut că instanța de apel a motivat soluțiile date capetelor de cerere pretins nemotivate de către recurenți, cu redarea considerentelor din decizia atacată în legătură cu acestea.

Intimatul a susținut că nu sunt întemeiate nici criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Referitor la admiterea capătului nr. 5 al cererii de chemare în judecată a motivat că soluția s-a impus pentru cauzele de nulitate absolută pe care le-a invocat şi care au fost reţinute în mod temeinic şi legal de instanţa de apel.

Art. 1776 alin. 1 C. civ., de strictă interpretare şi aplicare, prevede, sub sancţiunea nulităţii, obligaţia de specializare în actul de constituire a ipotecii, sub dublul aspect al specializării, și anume imobilul ipotecat şi suma garantată.

Intimatul susține că, în condiţiile în care în contractele de garanţie imobiliară nr. 3502, 3503 şi 3504 din 26.09.1996 şi respectiv nr. 3654/08.10.1996 s-a precizat suma 2.500.000.000 lei (ROL) care nu a fost acordată şi nu a constituit obiect al vreunui contract de credit, este evident că aceste acte juridice sunt lovite de nulitate absolută.

Intimatul-reclamant a susținut că niciunul dintre procesele anterioare nu a avut ca obiect vreunul dintre petitele nr. 5 sau 8 formulate în prezenta cauză, cu privire la contractele de garanţie imobiliară. Astfel, arată că în niciunul dintre litigiile anterioare nu a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractelor de garanţie imobiliară, aşa cum s-a solicitat în prezenta cauză şi, de asemenea, în niciun litigiu anterior nu a solicitat constatarea inexistenţei vreunui drept real de ipotecă, accesoriu la contractul de credit nr. 5210 din 9 octombrie 1996, ca urmare a nesemnării acestui contract la rubrica „garanţi” şi neîncheierii unor contracte de garanţie ulterioare sau concomitente încheierii contractului de credit nr. 5210 din 9 octombrie 1996.

Subliniază că prin capetele de cerere nr. 5 şi 8, admise în prezenta cauză de către instanţa de apel, a solicitat altceva decât în dosarul nr. x/2002 al Tribunalului Neamţ (care a avut ca obiect constatarea nulităţii unei clauze dintr-un alt act juridic, art. 9 din contractul de credit nr. 5210/1996).

A concluzionat că, în prezentul litigiu, obiectul şi cauza acţiunii sunt diferite faţă de cele din dosarul nr. x/2002 al Tribunalului Neamţ şi faţă de cele din celelalte dosare invocate de recurenţi.

Învederează că aceste aspecte, reluate de recurenţi în motivele lor de recurs, au fost dezlegate irevocabil de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză, prin decizia de casare nr. 1271/8 martie 2012.

Relevă că instanța supremă a statuat în motivarea deciziei de casare nr. 1271/8 martie 2012 că, în mod nelegal, instanţa de apel reţinuse, prin decizia nr. 47/17 mai 2011, casată cu trimitere spre rejudecare, autoritatea de lucru judecat pe motiv că ar exista „acelaşi scop final urmărit”.

În motivarea acestei decizii s-a reținut că „potrivit dispoziţiilor art. 1201 C. civ., pentru existenţa autorităţii de lucru judecat este necesar să existe identitate de părţi, obiect si cauză”. Or, această triplă identitate nu este întrunită în cauză.

Urmare a statuărilor instanţei supreme cu privire la acest aspect, obligatorii pentru instanţa de rejudecare, prin decizia nr. 162/11.11.2014 a Curţii de Apel Bacău excepția autorității de lucru judecat a fost respinsă, această soluţie necriticată fiind menţinută de instanţa supremă prin decizia de casare nr. 2507/09.12.2015.

Cele de mai sus au fost reţinute şi de instanţa de apel, în mod temeinic şi legal, în motivarea hotărârii recurate în prezenta cauză şi a procedat corect la soluţionarea pe fond a capetelor de cerere referitoare la contractele de garanţie imobiliară.

A mai susținut intimatul că decizia recurată este legală şi în ce priveşte soluţia de admitere a capătului de cerere nr. 6, instanţa de apel motivându-şi această soluţie în mod judicios.

În privința criticilor referitoare la soluția de admitere a capătului de cerere nr. 8, intimatul a susținut caracterul nefondat al acestora, evocând în detaliu circumstanțele factuale anterioare și concomitente încheierii contractului de credit din 9 octombrie 1996.

În continuare a susținut că, în considerarea creditului de 1.665.000.000 lei (ROL) stipulat în contractul de credit din data de 09.10.1996, banca a executat garanţiile din data de 26.09.1996 şi din data de 08.10.1996, garanţii ce fuseseră constituite anterior pentru garantarea creditului convenit iniţial, de 2.500.000.000 lei (ROL), care însă nu a fost niciodată acordat.

Învederează că al doilea contract de credit datează din 09.10.1996, iar garanţiile pe care banca le-a executat sunt anterioare (26.09.1996 şi respectiv 08.10.1996), întrucât ele fuseseră constituite în considerarea creditului iniţial de 2.500.000.000 lei (ROL) care nu a mai fost acordat.

Arată că accesoriul (contractele de garanţie) nu poate lua naştere niciodată înaintea principalului (contractul de credit), întrucât, conform unuia dintre principiile fundamentale ale dreptului civil român, soarta accesoriului depinde de cea a actului principal („accesorium sequitur principale”).

Pentru acest argument, consideră total eronată susţinerea recurenţilor conform căreia „este irelevant faptul că semnarea contractelor de ipotecă s-a făcut anterior încheierii contractului de împrumut garantat cu ipotecă”.

Contrar susţinerilor recurenţilor, nu a fost respectat nici principiul specializării ipotecii, deoarece nu i s-a acordat creditul convenit iniţial de 2.500.000.000 lei (ROL), menţionat în contractele de garanţie imobiliară, ci un credit în cuantum mult mai mic, stabilit prin contractul ulterior, din 09.10.1996. Or, obligaţia de specializare a ipotecii, atât în ce priveşte imobilul ipotecat, cât şi în ce priveşte suma garantată, este prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute.

Condiţia specializării ipotecii sub aspectul sumei garantate, condiţie prevăzută sub sancţiunea nulităţii de art. 1776 din vechiul Cod civil, nu este îndeplinită, întrucât creditul pentru garantarea căruia fusese constituită ipoteca nu a mai fost acordat.

Contractul de ipotecă este un act juridic accesoriu. Rolul ipotecii este să garanteze suma stipulată drept credit în contractul de credit. Atât timp cât garanţiile reale imobiliare sunt constituite în vederea acordării creditului de 2.500.000.000 lei (ROL), care nu s-a mai acordat, iar nu pentru creditul mai mic acordat ulterior, rezultă că s-a încălcat principiul specializării ipotecii, ceea ce este de natură a atrage nulitatea absolută a contractelor de garanţie reală imobiliară.

În ce priveşte afirmaţia recurenţilor potrivit căreia în litigiile anterioare tribunalul nu a observat niciun motiv de nulitate a contractelor de garanţie reală imobiliară şi nu a găsit motive să constate inexistenţa vreunui drept real de ipotecă accesoriu la contractul de credit nr. 5210 din 9 octombrie 1996, ca urmare a nesemnării acestui contract la rubrica garanţi şi neîncheierii unor contracte de garanţie ulterioare sau concomitente încheierii contractului de credit nr. 5210 din 9 octombrie 1996, învederează că şi aceasta este nefondată, pentru că în prezentul litigiu, obiectul şi cauza tuturor petitelor acţiunii sunt diferite faţă de cele care au făcut obiectul dosarului nr. x/2002 al Tribunalului Neamţ şi față de celelalte dosare invocate de recurenţi.

Aceste aspecte, reluate de recurenţi în motivele lor de recurs, au fost dezlegate irevocabil de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză încă din anul 2012, prin decizia de casare nr. 1271/8 martie 2012.

A mai invocat faptul că nu sunt fondate nici criticile referitoare la admiterea de către instanţa de apel a capătului de cerere nr. 11. A susținut că motivarea instanței de apel este corectă și că recurenții nu au fost în măsură să dovedească notificarea cesiunii.

Având în vedere că prin contractul de cesiune nr. 748/23.07.2003 s-a transmis nu numai o parte din creanţă, ci şi accesoriile acesteia, adică ipoteci, contractul de cesiune menţionat trebuia să fie încheiat, sub sancţiunea nulităţii absolute, în forma autentică impusă de lege pentru constituirea ipotecilor.

Intimatul a susținut caracterul nefondat al criticilor relative la soluţia instanţei de apel de respingere a apelurilor formulate de E. şi F. cu consecinţa menţinerii soluţiei prin care prima instanţă a admis capătul de cerere nr. 12.

Intimatul a prezentat în detaliu succesiunea în care s-au încheiat contractele de cesiune de creanță și a susținut că niciuna dintre cesiunile de creanţă nu a fost notificată debitorului cedat, SC H. SRL, aşa cum impune art. 1393 alin. 1 din vechiul Cod civil aplicabil în cauză.

A menţionat că, la data încheierii contractelor de cesiune de creanţă, numai SC H. SRL avea calitatea de debitor cedat. Soţii A. şi N. au fost introduşi ca debitori cedaţi ulterior, la data de 05.12.2003, prin încheierea pretins frauduloasă, de „rectificare” nr. 9543.

Prima instanţă le-a solicitat în mod expres pârâţilor să facă dovada notificării cesiunilor de creanţă menţionate către debitorul cedat, dar aceştia nu au putut face dovada unui fapt pe care nu l-au îndeplinit.

În continuare, intimatul a prezentat în mod amplu aspecte legate de litigiile purtate în etapa executării silite și aspecte ulterioare executării silite pentru a evidenția caracterul fraudulos al cesiunilor de creanță.

Apreciază că, în ce priveşte capătul nr.12 de cerere, fraudarea legii de către pârâţi este evidentă, ea constând în încălcarea art. 403 şi urm. C. proc. civ. prin eludarea opozabilităţii sentinţei nr. 10161/2003, coroborat cu art. 1393 alin. 1 C. civ. din 1864 (care reglementează notificarea cesiunii de creanţă) şi cu art. 1402-1403 C. civ. din 1864 (în privinţa încălcării normelor din materia retractului litigios).

În privința recursului declarat de pârâta B. SA, intimatul-reclamant A. s-a apărat susținând că recursul formulat de B. este nefondat pentru următoarele considerente:

Pentru a se aprecia dacă contractele de garanţie imobiliară au fost sau nu încheiate valabil este necesară raportarea la normele de drept în materie, aşa cum a făcut-o instanţa de apel în motivarea deciziei recurate, fiind lipsită de temei legal afirmaţia că și dacă creditul iniţial nu a mai fost acordat, H. SRL tot a luat un credit de la B.

Intimatul a precizat că, față de criticile prezentate în legătură cu capătul de cerere nr. 5, s-a referit în mod detaliat în ampla întâmpinare pe care a formulat-o la motivele de recurs depuse de pârâţii E. şi F. și a făcut trimitere la aceasta.

Referitor la admiterea de către instanţa de apel a capătului nr. 6 al cererii de chemare în judecată, intimatul a arătat că și aceste susţineri ale recurentei sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

-în primul rând, chestiunea admisibilităţii tuturor capetelor de cerere ale acţiunii introductive de instanţă a fost rezolvată încă din anul 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie statuând irevocabil, cu caracter obligatoriu pentru instanţa de rejudecare, în motivarea deciziei de casare nr. 1271/ 8 martie 2012, că toate capetele de cerere au caracterul unor acţiuni în constatare admisibile.

-în al doilea rând, a învederat că art. 1781 C. civ. a fost avut în mod legal în vedere de instanţa de apel la soluţionarea capătului de cerere nr. 6, cu referire la faptul că art. 72 din Legea nr. 7/1996 (aşa cum era în vigoare în luna octombrie 1996) prevedea expres ce dispoziţii legale din Codul civil urmau a-şi înceta aplicabilitatea la data finalizării lucrărilor cadastrale şi a registrelor de publicitate imobiliară, iar art. 1781 C. civ. nu se regăsea printre acestea.

A mai arătat că nici susținerile recurentei referitoare la inadmisibilitatea capătului de cerere privind constatarea inexistenţei vreunui drept de ipotecă accesoriu la Contractul de credit nr. 5210/09.10.1996 nu sunt întemeiate.

Instanţa de apel şi-a motivat soluţia de admitere a capătului de cerere nr. 11, iar această soluţie este legală, pentru aceleași argumente prezentate în întâmpinarea făcută la recursul declarat de recurenții pârâți E. și F.

A mai învederat că prin decizia nr. 18 din 14.01.2008 Curtea de Apel Iaşi a respins definitiv şi irevocabil cererea de stabilire a răspunderii sale, în calitate de administrator al societăţii H. SRL.

Analizând recursurile în cadrul controlului de legalitate, prin prisma motivelor invocate și a apărărilor formulate, Înalta Curte a reținut următoarele:

Cu titlu prealabil, instanţa supremă constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă B. SA conține critici care sunt comune cu o parte din motivele de recurs prezentate de recurenții-pârâți E. și F., situație în care vor fi grupate motivele de recurs comune din cele două cereri, cărora li se va răspunde prin considerente comune.

Primul motiv de recurs, întemeiat pe cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., invocat doar de recurenții-pârâți E. și F. este nefondat.

Din analiza încheierii de ședință de la termenul din 09.11.2017, când s-au purtat dezbaterile finale asupra apelurilor declarate împotriva hotărârii primei instanțe, rezultă că instanța de apel a supus discuției părților prezente și cererile de apel formulate de pârâții E. și F., contrar celor susținute de recurenții-pârâți.

Prin urmare, este lipsită de temei critica referitoare la faptul că instanța de apel a soluționat apelurile pârâților fără ca decizia adoptată să fi fost precedată de dezbateri care să confere părților dreptul de a susține cererile și apărările formulate în această fază a procesului.

În cauză, principiile contradictorialității și legalității procesului civil, precum și dreptul la un proces echitabil au fost respectate din perspectiva criticii prezentate.

A doua critică, subsumată aceluiași motiv de nelegalitate, se referă la deficiențe în redactarea dispozitivului deciziei atacate, invocându-se caracterul neclar, echivoc, insuficient și necorespunzător, fără redarea măsurii concrete dispuse de instanță în privința capetelor de cerere admise sau respinse.

Sub acest aspect, instanța supremă remarcă forma succintă în care este întocmit dispozitivul deciziei pronunțate de instanța de apel, prin indicarea numerelor capetelor de cerere care au fost reformate, în sensul admiterii sau respingerii lor.

Cu toate acestea, este corectă apărarea intimatului prin care susține că dispozitivul deciziei recurate face corp comun cu considerentele acesteia, în cuprinsul cărora instanța de apel a făcut o prezentare detaliată a tuturor capetelor de cerere.

Prin redarea integrală a tuturor capetelor de cerere, atât în prima parte a expunerii considerentelor, cât și pe parcursul analizei efectuate asupra motivelor de apel, se poate stabili care este conținutul cererilor admise, respinse sau păstrate în temeiul soluției pe care o conține dispozitivul, astfel că nu este întemeiată critica formulată.

Susținerea că anumite capete de cerere admise în apel nu sunt motivate sau explicitate în considerente, va fi analizată în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În plus, trebuie notat și că nu poate fi cerută pe calea recursului lămurirea sau completarea hotărârii, față de conținutul explicit al prevederilor art. 2812 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. s-au invocat mai multe critici.

O critică formulată doar de recurenții-pârâți E. și F. vizează decizia instanței de apel de a păstra, fără a motiva, hotărârea primei instanțe de respingere a excepțiilor lipsei calității procesuale pasive, lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes în legătură cu capetele de cerere nr. 5, 6, 7, 8 și 11 care au fost schimbate în apel, în sensul admiterii acestora și în legătură cu menținerea soluției primei instanţe, de admitere a capătului de cerere nr.12.

În privința măsurii cuprinse în dispozitivul deciziei recurate, de păstrare a soluției de respingere a excepțiilor lipsei calității procesuale pasive, lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes se constată că pârâții E. și F. nu au atacat hotărârea primei instanțe, de respingere a acestor excepții.

Argumentele recurenților pârâți prin care se justifică neatacarea hotărârii instanței de fond sub aspectul modului de soluționare a excepțiilor precizate sunt neîntemeiate.

Este adevărat că pentru pârâți hotărârea primei instanțe a fost favorabilă, cu excepția soluției date capătului de cerere nr.12 și, ca regulă, partea care a câștigat nu are interes să atace cu apel hotărârea astfel pronunțată. Cu toate acestea, în situația în care reclamantul a declarat apel, s-au conturat premisele reformării hotărârii primei instanțe și, totodată, s-a născut și interesul pârâților de a ataca soluția dată excepțiilor indicate, deoarece exista riscul de a li se înrăutăți situația în apelul reclamantului.

În contextul dat, existau mijloace procesuale la care pârâții puteau să recurgă și prin intermediul cărora să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe în privința soluției date excepțiilor lipsei calității procesuale pasive, lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes, cu scopul de a împiedica analiza fondului cererilor respinse în primă instanță și de a preveni o eventuală schimbare pe fond a soluției primei instanțe, cu consecințe nefavorabile asupra situației lor juridice în proces.

În această situație, soluția adoptată de instanța de fond în soluționarea excepțiilor menționate a dobândit caracter definitiv și a intrat în puterea lucrului judecat, nefiind admisibile în recurs critici care nu au fost supuse cenzurii în apel.

Recurenții-pârâți E. și F. au mai criticat decizia instanței de apel sub aspectul nemotivării, atât a soluției de admitere a capătului de cerere nr. 5, în privința dispoziției de anulare a încheierilor de autentificare nr. 3502, 3503, 3504 din data de 26.09.1996 şi nr. 3654 din data de 08.10.1996, emise de BNP I. din municipiul Piatra Neamţ, cât și a dispoziției de menținere a hotărârii primei instanțe, în privința soluției date capătului de cerere nr.12.

De asemenea, recurenții-pârâți E. și F., precum și recurenta-pârâtă B. SA au invocat absența considerentelor care au stat la fundamentul soluției de admitere a capătului de cerere nr. 11.

Recurenții-pârâți E. și F. au susținut că motivele legate de admiterea acestui capăt de cerere sunt contradictorii ori străine de natura pricinii, pentru că prevederea legală referitoare la opozabilitatea cesiunii nu are legătură cu condițiile de validitate ale contractului de cesiune.

Criticile circumscrise acestui motiv de recurs sunt întemeiate.

Examinând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte a constatat că, într-adevăr, instanţa de apel, deși a reformat hotărârea primei instanțe în sensul admiterii, între altele, a capetelor de cerere nr. 5 și 11, nu a motivat dispoziția de anulare a încheierilor de autentificare nr. 3502, 3503, 3504 din data de 26.09.1996 şi nr. 3654 din data de 08.10.1996 emise de BNP I. din municipiul Piatra Neamţ și nici pe aceea privind admiterea cererii în constatare nulitate absolută a contractului de cesiune de creanță nr. 748/23 iulie 2003.

În cuprinsul deciziei recurate nu există nicio referire la măsura dispusă, de anulare a încheierilor de autentificare nr. 3502, 3503, 3504 din data de 26.09.1996 şi nr. 3654 din data de 08.10.1996 emise de BNP I. din municipiul Piatra Neamţ.

În ceea ce privește capătul de cerere nr. 11, instanța de apel, după ce a redat conținutul normativ al prevederilor art. 1772 C. civ. din 1864 și ale art. 1393 alin. 1 C. civ. din 1864 a reținut, în esență, că „nu a fost îndeplinită cerința impusă ad validitatem de legiuitor”, cu referire la faptul că prin actul cesiunii „s-a transmis parte din creanță și accesoriile acesteia, iar această cesiune nu a fost notificată debitorilor cedați”.

În mod evident, lipsesc motivele pentru care instanța de apel a apreciat că se impune aplicarea sancțiunii nulității asupra contractului de cesiune de creanță nr. 748/23 iulie 2003, deoarece incidența art. 1772 C. civ. din 1864 care reclamă forma autentică are legătură cu ipoteca convențională, iar absența notificării cesiunii nu poate constitui temei pentru nulitatea cesiunii.

Nici în privința capătului de cerere nr. 12 nu sunt redate argumentele care au condus la păstrarea hotărârii primei instanțe.

Instanța de apel a constatat caracterul fraudulos al contractelor de cesiune încheiate ulterior de pârâți, caracter rezultat din nesocotirea prevederilor legale circumscrise executării silite, fără a indica în concret dispozițiile legale încălcate. S-a reținut, după redarea datelor la care s-au încheiat cesiunile, a persoanelor care au avut calitatea de părţi în contractele de cesiune şi a obiectului cesiunilor, că este evidentă intenția creditorului E. de a evita consecințele hotărârii de suspendare a executării silite și de a obține un profit mai mare prin încheierea, în mod fictiv, a acestor contracte.

Concluzia instanței de apel relativă la caracterul fraudulos și fictiv al contractelor de cesiune de creanță nu este fundamentată pe argumente de fapt și de drept care să susțină soluția adoptată.

În limitele stabilite în cele ce preced, instanţa supremă apreciază că hotărârea instanţei de apel contravine dispoziţiilor art. 261 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 teza I C. proc. civ., text legal care sancţionează ipoteza lipsei motivelor pe care se sprijină soluţia.

În acest context, Înalta Curte apreciază că, atâta vreme cât dispoziţiile art. 312 alin. 3 teza I C. proc. civ. prevăd că existenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. atrage modificarea hotărârii, motivarea deficitară a instanţei de prim control judiciar pe aspectele deja reţinute urmează a fi complinită cu prilejul analizei următorului motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care conține critici de nelegalitate sub aspectul fondului soluțiilor date capetelor de cerere criticate din perspectiva motivării.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prealabil analizei motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt formulate mai multe critici subsumate acestui motiv de recurs care vizează, în principal, decizia de reformare a hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii capetelor de cerere 5, 6, 8 și 11 și de păstrare a soluției date capătului de cerere nr. 12.

În acest cadru, instanța supremă consideră oportun, pentru coerență în motivare, să analizeze criticile aduse deciziei pronunțate urmând ordinea în care s-au soluționat cererile deduse judecății, ca efect al schimbării hotărârii ce a făcut obiectul apelului.

O critică subsumată acestui motiv de recurs vizează dispoziția de schimbare a sentinței pronunțate de prima instanță, în sensul admiterii capătului de cerere nr. 5, prin care s-a solicitat anularea încheierilor de autentificare a contractelor de garanție imobiliară și constatarea nulității absolute a contractelor de garanție imobiliară. Instanța de apel a reținut încălcarea principiului specializării ipotecii sub aspectul valorii creanței garantate.

Este întemeiată critica recurenților-pârâți prin care se susține că nu a fost încălcat principiul specializării ipotecii, câtă vreme ipoteca a fost determinată atât cu privire la imobilul afectat de garanție, cât și cu privire la suma garantată. S-a argumentat că, în condițiile în care împrumutul era purtător de dobânzi, validitatea ipotecii nu poate fi afectată de faptul că suma garantată este mai mare decât suma împrumutată.

Instanța supremă reține că principiul specializării ipotecii sub aspectul valorii creanței garantate, instituit prin art.1776 C. civ. din 1864, implică determinarea prin contractul de ipotecă a caracterului cert al valorii creanței garantate.

Caracterul cert al creanței garantate are în vedere modul de descriere a obligației garantate din contractul de ipotecă. Certitudinea creanței nu depinde în mod esențial de întinderea ei, care este un aspect ce ține mai mult de caracterul lichid al creanței, ci doar de existența ei.

În contractele de garanție imobiliară s-a consemnat că suma pentru care s-a instituit ipoteca este în cuantum de 2.500.000.000 lei (ROL), aspect reținut atât de prima instanță, cât și de instanța de apel și asupra căruia nu există controverse. Cu toate că și instanța de prim control judiciar a reținut valoarea creanței garantate la suma indicată mai sus, a considerat, în mod greșit, că s-a încălcat principiul specializării, pentru că această sumă nu coincide cu valoarea creditului acordat, în cuantum de 1.665.000.000 lei (ROL).

Principiul specializării ipotecii sub aspectul valorii creanței garantate nu presupune, în mod necesar, limitarea sumei garantate doar la debitul principal, ci se poate extinde, potrivit voinței părților, și asupra dobânzilor, penalităților sau altor accesorii ale debitului principal, esențial fiind doar indicarea în mod rezonabil al cuantumului creanței garantate, chiar și prin indicarea unui mecanism de calcul care să conducă la determinarea creanței garantate.

În cauză, mențiunile din cuprinsul contractelor de garanție imobiliară, sub aspectul valorii creanței garantate, indică în mod clar că valoarea creanţei garantate este stabilită până la concurenţa sumei de 2.500.000.000 lei (ROL). Prin indicarea sumei garantate rezultă că garanţia instituită se extinde şi asupra dobânzilor, în condiţiile în care creditul a fost acordat cu o dobândă de 68% pe an, conform art. 2 din contractul de credit, iar prin contractele de garanţie intimatul s-a obligat ca în caz de neexecutare a contractului şi neachitare a creditului şi a dobânzilor aferente, în condiţiile stabilite în contractul de credit, creditorul se va putea îndestula prin executarea garanţiilor.

În contextul dat, instanța de apel a aplicat greşit prevederile art. 1776 C. civ. din 1864, prin reținerea încălcării principiului specializării ipotecii sub aspectul valorii creanței garantate.

Față de cele reținute mai sus, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a admis recursul cu consecința modificării deciziei recurate în sensul respingerii capătului de cerere nr. 5 în totalitate, instanţa de prim control judiciar nereţinând nicio dispoziţie legală încălcată în privinţa încheierilor de autentificare a contractelor de garanţie.

Sunt întemeiate criticile comune din cele două cereri de recurs referitoare la greșita admitere a capătului de cerere nr. 6, prin care s-a solicitat să se constate inopozabilitatea faţă de terţi a inscripţiilor ipotecare înregistrate în Registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni al Judecătoriei Iaşi sub nr. 5031, 5032 şi 5033 din 26 septembrie 1996 şi nr. 5280 din 8 octombrie 1996, referitor la publicitatea imobiliară a contractelor de garanţie reală ipotecară, autentificate sub nr. 3502 din 26 septembrie 1996, 3503 din 26 septembrie 1996, 3504 din 26 septembrie 1996 şi 3654 din 8 octombrie 1996, ca urmare a nerespectării prevederilor legale imperative ale art. 1781 C. civ. din 1864 privitoare la publicitatea înscrierii ipotecii.

Instanța de prim control judiciar a reținut în motivarea soluției de admitere a acestui capăt de cerere faptul că nu a fost îndeplinită cerința prezenței ambelor părți la notar, cu actul de constituire a ipotecii, iar consecința acestei situații conduce la inopozabilitatea inscripțiilor ipotecare.

Instanța supremă a reținut, prin raportare la prevederile art. 1781 C. civ. din 1864 referitoare la formalitățile înscrierii ipotecii convenționale, că ambele părți, în persoană sau prin mandatar cu procură autentică, trebuie să se prezinte la notar cu actul de constituire a ipotecii. Nerespectarea formalităților înscrierii, în cazul ipotecii convenționale, atrage sancțiunea nulității înscrierii și nicidecum inopozabilitatea față de terți a inscripțiilor ipotecare.

Soluția adoptată de instanța de apel este lipsită de temei legal. Aceasta deoarece prin contractele autentice de garanție imobiliară părțile au acceptat luarea inscripției ipotecare de către notar, iar formalitatea impusă de art. 1781 C. civ. din 1864 este îndeplinită.

Reclamantul nu are nici calitatea de terț pentru a invoca inopozabilitatea, întrucât este parte în contractele de ipotecă și suportă efectele acestor contracte, indiferent dacă sunt sau nu înscrise în registrele publice.

Pentru considerentele ce preced, reținând că decizia recurată este lipsită de temei legal în privința dispoziției de admitere a capătului de cerere nr. 6, fiind incident cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-au admis ambele recursuri, cu consecința modificării deciziei recurate, în sensul respingerii ca nefondat a acestui capăt de cerere.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ambele cereri de recurs se regăsesc critici referitoare la soluționarea greșită a capătului de cerere nr. 8, prin care s-a solicitat să se constate inexistenţa vreunui drept real de ipotecă, accesoriu la contractul de credit nr. 5210 din 9 octombrie 1996, ca urmare a nesemnării acestui contract la rubrica garanţi şi a neîncheierii unor contracte de garanţie ulterioare sau concomitente încheierii contractului de credit nr. 5210 din 9 octombrie 1996.

Instanța de prim control judiciar a admis acest capăt de cerere, reținând, pe de o parte, că prin admiterea capătului de cerere nr. 5, contractele de garanție imobiliare sunt nule pentru că s-a încălcat principiul specializării ipotecii. Pe de altă parte, s-a reţinut şi încălcarea principiului accesorium sequitur principale, întrucât la momentul încheierii contractului de credit nr. 5210/09.10.1996 nu s-au întocmit alte contracte de garanție și banca nu se putea prevala de garanțiile constituite anterior.

Criticile recurenților-pârâți sunt întemeiate.

Într-o critică comună, recurenții-pârâți E. și F., ca și recurenta-pârâtă B. SA au invocat, în esență, faptul că prin admiterea capătului de cerere nr. 8 instanța de prim control judiciar a nesocotit art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin încălcarea principiului securității raporturilor juridice, deoarece existența valabilă a contractelor de garanție reală imobiliară, asumate prin semnarea acestora de către intimatul-reclamant, reprezintă o chestiune tranșată irevocabil prin sentința civilă nr. 713/E/2002 pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr. x/E/2002.

Analizând această critică instanța supremă a reținut, cu titlu preliminar, că respingerea excepției autorității de lucru judecat în raport cu sentința civilă nr. 713/E/2002 pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr. x/E/2002 s-a dispus prin decizia civilă nr. 162/2014 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, dispoziție menținută sub acest aspect prin decizia nr. 2507 din 9 decembrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie și că modul de soluționare a excepției autorității de lucru judecat este definitiv.

Prin criticile formulate de recurenți nu se reiterează excepția autorității de lucru judecat în forma de manifestare a efectului negativ. Această funcție a lucrului judecat dă expresie regulii potrivit căreia o acțiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată.

Prin decizia civilă nr. 162/2014 pronunțată de Curtea de Apel Bacău s-a tranșat irevocabil excepția autorității de lucru judecat, în forma de manifestare a efectului negativ sau extinctiv al lucrului judecat, care împiedică o nouă judecată atunci când există tripla identitate de părți, cauză juridică și obiect.

Prin critica invocată, recurenții se prevalează de efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, în înțelesul de normă particulară, în relația dintre părți, care presupune că o constatare judecătorească, în sensul de soluție dată raporturilor deduse judecății, nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre, întrucât ea este prezumată că este expresia adevărului judiciar (res iudicata pro veritate accipitur).

Aceasta înseamnă că nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente necesară în cazul excepției autorității de lucru judecat, ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăți.

O atare situație se regăsește în cauză, cu referire la capătul de cerere nr. 8, deoarece prin sentința civilă nr. 713/E/2002 pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr. x/E/2002 s-a respins acțiunea în constatarea nulității absolute parțiale a art. 9 din contractul de credit nr. 5210/9 octombrie 1996, formulată de reclamanții garanți A. și N. în contradictoriu cu pârâta B. SA prin lichidator judiciar și cu SC H. SRL.

Prin această hotărâre s-a statuat cu putere de lucru judecat faptul că reclamanții garanți au semnat contractele de garanție imobiliară și au avut reprezentarea că acestea sunt accesorii la contractul de credit nr. 5210 din 9 octombrie 1996.

Aceste statuări jurisdicționale din procesul anterior se impun cu efect obligatoriu în cauza dedusă judecății, neputându-se contrazice ceea ce deja s-a stabilit, respectiv că există contracte de garanție imobiliară semnate de intimatul-reclamant, accesorii la contractul de credit nr. 5210 din 9 octombrie 1996.

Chiar dacă recurenții-pârâți E. și F. sunt terți fată de procesul finalizat prin pronunțarea sentinței civile nr. 713/E/2002 în dosarul nr. x/E/2002 al Tribunalului Neamț, totuși aceștia se pot prevala de această hotărâre împotriva părții adverse, în considerarea efectului opozabilității hotărârii, pe temeiul căreia au posibilitatea de a o invoca, pentru că situația anterioară le este favorabilă, iar intimatul-reclamant nu poate să invoce contrariul a ceea ce s-a stabilit anterior cu putere de lucru judecat.

Prin admiterea capătului de cerere nr. 8 instanța de prim control judiciar a ignorat chestiuni deja rezolvate prin actul jurisdicțional anterior, legate de existența valabilă a contractelor de garanție, accesorii contractului de credit din 9 octombrie 1996. Atâta vreme cât aspectul litigios a fost rezolvat printr-o hotărâre judecătorească anterioară, indiferent că s-a făcut pe calea dispozitivului sau numai în considerente, înseamnă că el se impune în cauza dedusă judecății, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, întrucât a fost deja supus analizei și tranșat cu putere de lucru judecat.

Hotărârea instanței de apel este contradictorie și lipsită de consecvență prin reținerea că nu au fost constituite garanții pentru contractul de credit din 9 octombrie 1996, concluzie dedusă din împrejurarea că la rubrica garanți nu apare nicio mențiune, iar în conținutul contractului nu apare nicio precizare cu privire la existența vreunei garanții circumscrisă creditului acordat.

Instanța supremă remarcă faptul că aceste considerente sunt în contradicție cu considerentele care au fundamentat soluția de respingere a capătului de cerere nr. 7, intrată în puterea de lucru judecat prin neatacarea cu recurs a acestei dispoziții.

Relevantă în acest sens este motivarea capătului de cerere nr. 7, prin care se reține că nu s-a dovedit falsificarea mențiunilor de la art. 9 lit. a) privind contractele de garanţie cu care a fost garantat creditul, bunurile imobile aduse garanţie (...), că intimatul reclamant a semnat contractul în calitate de reprezentant al societăţii beneficiare a creditului şi că şi-a asumat obligaţiile care decurg din contract, deci inclusiv cele de la art. 9 din contract referitoare la garantarea creditului.

Prin urmare, este lipsită de temei legal și străină de conținutul contractului motivarea instanței de apel potrivit căreia în conținutul contractului nu apare nicio precizare cu privire la existența vreunei garanții circumscrisă creditului acordat, câtă vreme prin art. 9 din contractul de credit se reglementează garantarea creditului acordat.

Nesemnarea contractului de credit la rubrica garanți nu are nicio consecință asupra contractelor de garanție reală imobiliară, semnate de reclamant.

Împrejurarea că încheierea contractelor de garanție a avut loc la o dată anterioară datei la care s-a încheiat contractul de credit nu este de natură să aducă atingere principiului accesorium sequitur principale.

Caracterul accesoriu al ipotecii presupune că ipoteca însoțește obligația pe care o are debitorul față de creditor, a cărei soartă o împărtășește integral. Caracterul accesoriu al ipotecii implică existența valabilă a creanței garantate, nefiind interzisă garantarea cu ipotecă a unei obligații care ia naștere ulterior încheierii contractelor de ipotecă, cum s-a întâmplat în cauză, câtă vreme este posibilă garantarea cu ipotecă a unei obligații viitoare sau chiar a uneia eventuale.

Prin urmare, caracterul accesoriu al ipotecii nu este afectat de faptul că încheierea contractului a avut loc anterior datei la care s-a născut creanța garantată, pentru că, în acest caz, efectele ipotecii se produc numai de la data la care obligația garantată a luat naștere.

În raport de cele mai sus reținute, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a modificat decizia recurată în sensul că a respins capătul de cerere nr. 8, ca fiind nefondat.

Printr-o altă critică, subsumată cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții-pârâți E. și F., precum și recurenta-pârâtă B. SA au invocat nelegala admitere a capătului de cerere nr. 11, prin care s-a solicitat să se constate nulitatea absolută, precum şi inopozabilitatea faţă de terţi a contractului de cesiune de creanţă parţială nr. 748 din 23 iulie 2003.

Criticile recurenților sunt întemeiate.

Instanța de apel în mod nelegal a apreciat că se impune aplicarea sancțiunii nulității asupra contractului de cesiune de creanță nr. 748/23 iulie 2003 pentru că lipsește forma autentică.

S-au aplicat greșit prevederile art. 1772 C. civ. din 1864 care reclamă forma autentică în privința constituirii ipotecii convenționale. În mod evident, dispozițiile legale reținute ca temei pentru anularea contractului de cesiune de creanță nu au legătură cu condițiile de validitate ale contractului de cesiune de creanță. Cesiunea de creanță este un contract consensual, valabil încheiat din momentul realizării acordului de voință, concluzie care se desprinde din conținutul art. 1391 C. civ. din 1864.

În cauză, obiectul cesiunii este reprezentat de valoarea nominală a unei creanțe, care prin efectul cesiunii se transferă în patrimoniul cesionarului cu toate drepturile pe care i le conferea cedentului. Creanța rămâne neschimbată în sensul că își păstrează natura și garanțiile ce o însoțeau. Prin urmare, condiţiile de fond şi formă trebuie analizate din perspectiva „principalului” şi nu din perspectiva „accesoriului”, principiul fiind că accesoriul urmează soarta principalului şi în nici un caz invers. Câtă vreme nu se pune problema transmiterii ipotecii, ca drept de sine stătător, nu este necesară nici forma autentică pentru încheierea cesiunii, transmiterea ipotecii ca accesoriu al creanței cedate constituie un efect al cesiunii, în temeiul art. 1396 C. civ. din 1864.

De asemenea, în mod greșit, a apreciat că cesiunea nu este opozabilă intimatului, câtă vreme reține chiar instanța de apel intenția acestuia de a plăti prețul cesiunii, ceea ce atestă fără echivoc că acesta a cunoscut schimbarea creditorului.

Prin reținerea incidenței art. 1772 C. civ. din 1864, în fundamentarea soluției de anulare a contractului de cesiune de creanță, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii și a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal. Devine astfel întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care atrage modificarea deciziei atacate în sensul respingerii capătului de cerere nr. 11, ca nefondat.

Recurenții-pârâți E. și F. au mai criticat decizia atacată și din perspectiva soluției de respingere a apelului declarat cu consecința păstrării dispoziţiei instanței de fond asupra capătului de cerere nr. 12.

Criticile sunt întemeiate.

Instanța de prim control judiciar, deși a reținut că prin încheierea contractelor de cesiune de creanță parțială, autentificate sub nr. 1384 din 19 august 2003, nr. 1863 din 24 octombrie 2003 și nr. 1864 din 24 octombrie 2003 de notarul public J., așa cum au fost rectificate, s-au fraudat prevederile legale în materia executării silite, totuşi nu a indicat în concret dispozițiile legale eludate.

Instanța supremă apreciază că instanța de prim control judiciar în mod greșit a validat raționamentul instanței de fond care a condus spre adoptarea hotărârii de admitere a capătului de cerere nr. 12.

Cesiunea de creanţă este un mod de transmitere a obligaţiilor în cadrul căreia cesionarul este succesorul cu titlu particular al persoanei de la care a dobândit creanţa.

Prin efectul cesiunii are loc o transmitere a calităţii procesuale, astfel că cesionarul devine creditor în locul cedentului și preia calitatea pe care o avea acesta în procesul în care s-a pronunţat suspendarea executării silite.

În cauză, nu s-a identificat nicio dispoziţie procedurală din materia executării silite care să se opună cesiunii creanței pentru realizarea căreia s-a declanșat procedura executării silite.

Caracterul fictiv al acestor cesiuni este afirmat în mod formal pentru că instanțele devolutive nu au făcut decât să analizeze succesiunea în care s-au încheiat contractele, fără să evidenţieze, pe baza probatoriului administrat natura fictivă a contractelor, precum și dispozițiile legale încălcate.

În faza procesuală a recursului nu se poate efectua o devoluare asupra circumstanțelor factuale, așa cum tinde intimatul prin apărarea formulată prin întâmpinare, deoarece pe calea recursului precedat de apel nu se pot invoca motive de netemeinicie a hotărârii atacate, ci numai motive de nelegalitate.

Faptul că aceste contracte de cesiune nu au fost notificate debitorului cedat nu au produs în sine nicio vătămare intimatului debitor, care ar fi putut executa creanța în raport cu creditorul inițial. Oricum o atare chestiune apare lipsită de temei în litigiul dedus judecății, câtă vreme executarea silită a făcut obiectul altor litigii purtate între părți, iar necunoașterea schimbării creditorului la cererea căruia s-a pornit executarea este un aspect care putea fi ignorat de debitorul cedat, ceea ce înseamnă că până la notificare sau acceptare, debitorul cedat putea plăti în mod valabil cedentului (art. 1395 C. civ. din 1864); în cazul în care cesionarul sau cedentul ar fi refuzat plata, reclamantul avea la îndemână procedura specială a ofertei de plata şi a consemnaţiunii reglementată de art. 586-590 C. proc. civ. şi art. 1114-1121 C. civ. din 1864.

Nici susţinerea intimatului privind imposibilitatea de a exercita retractul litigios nu este întemeiată. Aceasta deoarece creanţa pentru realizarea căreia s-a pornit executarea silită a fost stabilită sub aspectul existenţei şi întinderii sale printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv sentinţa civilă nr. 1112/E/2000 pronunţată de Tribunalul Neamţ, irevocabilă.

Dreptul supus unui proces este litigios până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, dată de la care încetează caracterul litigios, chiar dacă hotărârea este adusă la îndeplinire prin executare silită şi poate fi formulată contestaţie la executare, situaţie care se regăseşte în cauză şi care impune concluzia că nu este întemeiată apărarea intimatului referitoare la imposibilitatea exercitării retractului litigios.

Față de considerentele ce preced, instanța supremă a reținut că hotărârea pronunțată de instanța de apel, în sensul păstrării hotărârii instanței de fond, adoptată în soluționarea capătului de cerere nr. 12 este lipsită de temei legal, fiind incident cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pe cale de consecință, și pentru acest motiv s-a admis recursul declarat de recurenții-pârâți E. și F. cu consecința modificării deciziei atacate în sensul admiterii apelurilor declarate de aceștia și a respingerii și a capătului de cerere nr. 12.

Conchizând, pentru toate considerentele ce preced, reţinând că nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și că sunt întemeiate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte a admis ambele recursuri și a modificat decizia recurată, cu consecința respingerii ca nefondate a capetelor de cerere nr. 5, 6, 8, 11 și 12.

A menținut dispoziția de admitere a apelului declarat de reclamantul A., prin păstrarea soluției de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, în legătură cu cererile în constatare, precum și a excepției autorității de lucru judecat.

A menținut dispoziția privind păstrarea soluţiei de respingere a excepţiilor prescripţiei dreptului la acţiune, lipsei calităţii procesuale pasive, lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes.

A menținut dispoziția de respingere ca nefondate a capetelor de cerere 1, 2 şi 7 din acţiune.

A menținut dispoziția privind păstrarea soluţiei de respingere a capetelor de cerere 3, 4, 13 din acţiune.

A fost înlăturată dispoziția de obligare a pârâţilor la plata către reclamant a sumei de 437,30 lei (ROL) cu titlu de cheltuieli de judecată, întrucât aceştia, prin admiterea apelului, nu se mai află în situația părților care au pierdut procesul.