Wreck recovery claim fails: state never possessed nationalized vessel, no damages

A. Acţiune în revendicarea epavei unui vas maritim naţionalizat în temeiul Legii nr. 119/1948. Condiţii şi efecte

B. Considerente indiferente. Efecte din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă din 1865

Cuprins pe materii : Drept comercial. Despre bunuri

Index alfabetic : acţiune în revendicare

epavă vas

naţionalizare

C. civ., art. 563 alin. (1), art. 1377

Legea nr. 119/1948, art. 1 alin. (1) pct. 73

A. Potrivit dispoziţiilor art. 563 alin. (1) C. civ., acţiunea în revendicare este un mijloc specific de apărare a dreptului de proprietate privată, aflat la îndemâna proprietarului bunului împotriva posesorului sau împotriva altei persoane care deține bunul respectiv, fără drept.

Faptul că epava unui vas, scufundat în portul Pireu în anul 1941, a căzut sub incidenţa Legii nr. 119/1948, care la art. 1 alin. (1) pct. 73 prevedea naţionalizarea tuturor vaselor fluviale şi maritime sub pavilion românesc scufundate în apele teritoriale române sau străine, nu echivalează cu deţinerea sau exercitarea vreun moment de către Statul român a posesiei asupra acestui bun, ca atribut al dreptului de proprietate.

În aceste condiţii, având în vedere faptul că prin efectul naţionalizării Statul român nu a devenit, automat, şi posesor al epavei, este legală soluţia de respingere ca neîntemeiată a acţiunii în revendicare formulată împotriva acestuia.

B. Considerentele sentinţei atacate, referitoare la faptul că acţiunea în revendicare mobiliară dedusă judecăţii era, potrivit vechiului cod civil, prescriptibilă în cadrul unui termen de prescripţie de 30 de ani (art. 1890), ca şi acelea referitoare la regimul juridic al unei ipotetice acţiuni personale pentru realizarea unor drepturi de creanţă, pe care reclamantul ar fi avut-o împotriva statului român, fac parte din aşa numitele considerente indiferente sau supraabundente, care aduc hotărârii elemente ce nu influenţează în niciun fel soluţia adoptată, ele putând, de altfel, să lipsească din conţinutul hotărârii.

Prin urmare, în această situaţie nu există temeiuri pentru a se reţine incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 262 din 2 februarie 2018

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă în 30.01.2012, sub nr. x/3/2012, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, formulând acţiune în revendicare, în temeiul dispoziţiilor art. 566 alin. 1 C. civ. şi solicitând restituirea cotei de 2/3 din vasul „Jiul”, intrat fără drept în patrimoniul pârâtului Statul Român prin Legea nr. 119/1948. Reclamantul a solicitat şi obligarea pârâtului la plata valorii de circulaţie aferentă cotei de 2/3 din dreptul de proprietate asupra bunului, în măsura în care acesta nu îi va putea fi restituit în natură.

La 19.10.2010 reclamantul şi-a precizat acţiunea în revendicare, în sensul că a evaluat provizoriu la suma de 501.000 lei contravaloarea despăgubirilor care urmau să-i fie acordate, prin raportare la cota de 2/3 din dreptul de proprietate asupra bunului. În cererea precizatoare s-a arătat că revendicarea vizează epava vasului „Jiul”, care a pierit din culpa pârâtului.

Prin sentinţa civilă nr. 483/11.04.2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi s-a respins cererea precizată, pentru intervenirea prescripţiei.

Prin decizia civilă nr. 532/A/02.12.2014, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă a respins ca nefondat apelul reclamantului.

Prin decizia civilă nr. 1326/13.05.2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/3/2012, a fost admis recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei nr. 532/2014, care a fost casată, a fost admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei nr. 483/2014, care a fost desfiinţată, şi s-a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.

În motivarea deciziei sus - menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că, potrivit art. 948 alin.1 C. com., astfel cum a fost amendat prin Legea nr. 71/2011, „(1) acţiunea în revendicarea proprietăţii unui vas se prescrie prin trecere de 10 ani. Nu se poate opune lipsa de titlu sau a bunei credinţe; (2) Posesorul unui vas, în virtutea unui titlu stipulat cu bună credinţă, titlul fiind transcris conform legii şi care să nu fie nul pentru lipsă de formă, prescrie prin trecere de cinci ani, socotiţi de la data transcripţiunei titlului şi a adnotaţiunei lui pe actul de naţionalitate. (3) Căpitanul nu poate dobândi prin prescripţiune proprietatea unui vas”. Aşa fiind, problema de drept a recursului a reprezentat-o aplicarea greşită a prevederilor art. 948 C. com., iar criticile recurentului formulate sub acest aspect au fost găsite fondate, întrucât art. 948 C. com. anterior evocat se referă la vas, ambarcaţiune aptă de a pluti, şi nu la epave, care nu au această capacitate.

S-a mai arătat că între cele două noţiuni de „vas”, respectiv de „epavă” nu există echivalent din punct de vedere semantic şi nici în ceea ce priveşte regimul juridic, iar distincţia dintre noţiunea de „vas” şi cea de „epavă” influenţează aplicabilitatea dispoziţiilor art. 948 C. com.

S-a subliniat că o astfel de hotărâre nu respectă nici exigenţele art. 6 paragraf 1 CEDO, întrucât, conform jurisprudenţei CEDO, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă să fi examinat în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse analizei, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (Cauza Virgil Ionescu contra României - Hotărârea din 28 iunie 2005, Cauza Van de Hurk împotriva Olandei - Hotărârea din 19 aprilie 1994, Cauza Dulaurans împotriva Franţei - Hotărârea din 21 martie 2000).

Rezumând argumentele evocate şi având în vedere că o eventuală suplinire a motivării este incompatibilă cu orice soluţie ar putea fi adoptată în recurs, Înalta Curte, având în vedere încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 948 C. com., prin raportare la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ipoteza a doua, a reţinut lipsa de temei legal a deciziei recurate.

Prin sentinţa civilă nr. 351/10.03.2017, rejudecând cauza în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a respins cererea precizată, ca neîntemeiată.

În motivarea sentinţei, s-a arătat că aspectele privitoare la calitatea reclamantului de moştenitor al proprietarului iniţial al obiectului litigios, la actul normativ incident în raporturile juridice deduse judecăţii şi la faptul că acţiunea precizată nu era prescrisă, au fost stabilite cu putere obligatorie, în condiţiile art. 315 C. proc. civ.

Acţiunea în revendicare este mijlocul procedural şi remediul juridic prin care o persoană cere în justiţie să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedată. Tribunalul a constatat că în speţă nu s-a contestat împrejurarea scufundării vasului în anul 1941, acest lucru rezultând din menţiunile procesului verbal nr. 2823/17.06.1941 întocmit de căpitănia portului Brăila. Astfel, vasul „Jiul”, încărcat cu mărfuri generale (alimente), s-a scufundat din cauza unei explozii ivite la un alt vapor ancorat tot în Portul Pireu la data de 30.05.1941. Actul normativ care a justificat intrarea epavei în patrimoniul Statului Român a fost publicat în Monitorul Oficial din data de 11.06.1948. Prin urmare, a observat tribunalul, scufundarea vasului s-a realizat în timpul când acesta se afla în proprietatea reclamantului. Scufundarea reprezintă o împrejurare excepțională care echivalează cu o pierire fortuită a bunului. Or, riscul pierii fortuite, în mod obișnuit, este suportat de proprietarul bunului. În concluzie, de la momentul scufundării până la momentul intrării în vigoare a legii de naționalizare a epavei, este evident că statul român nu poate fi ținut răspunzător. În această perioadă, proprietarul bunului nu a realizat vreun demers în vederea ridicării epavei.

Devenind evidentă soluția în ceea ce privește imposibilitatea restituirii în natură a epavei, aceasta nefiind identificată în materialitatea sa, tribunalul a analizat în ce măsură s-ar fi putut naște în patrimoniul reclamantului dreptul la eventuale despăgubiri pentru pierirea bunului din culpa pârâtului.

Tribunalul a reamintit că, cel puțin până la momentul intrării în vigoare a legii de naționalizare, dreptul de proprietate s-a aflat în patrimoniul autorului reclamantului, astfel că orice culpă nu poate fi stabilită decât în sarcina acestuia din urmă.

Potrivit art. 10 din legea nr. 119/1948, la predarea întreprinderii se încheie un proces verbal la care se vor alătura copii de pe inventar și bilanț. Un exemplar al procesului verbal se va înmâna vechiului proprietar. În temeiul art. 11 din Legea nr. 119/1948, statul va acorda despăgubiri proprietarilor și acționarilor întreprinderilor naționalizate. Legea cadru nu exceptează aplicarea acestor dispoziții vaselor românești scufundate în ape teritoriale străine, acest lucru rezultând inclusiv din art. 1 pct. 73. Or, reclamantul nu a făcut dovada în sensul celor indicate.

Potrivit art. 1 alin. 8, art. 6 și art. 8 Legea nr. 119/1948, bunurile naționalizate vor fi administrate de ministerele în al căror domeniu de preocupare intră obiectul întreprinderii naționalizate. Or, măsura naționalizării epavei vasului Jiul nu este identificată în nicio înregistrare în registrele vreunei autorități publice. În acest context, nefiind realmente dovedită preluarea, este de natura evidenței că nici cea de-a doua condiție ce se cere a fi verificată în cadrul acțiunii în revendicare, respectiv posesia exercitată de pârâtul neproprietar, nu poate fi probată. Răspunzând argumentului reclamantului vizând paralela cu Legea nr. 10/2001, tribunalul a arătat că nici în materia imobilelor, preluarea abuzivă nu este prezumată, întotdeauna notificatorul având a face dovada actului de preluare.

Însă, chiar dacă s-ar fi depășit aceste argumente şi s-ar fi acceptat teza avansată de reclamant, în sensul notorietății măsurii față de realitățile vremurilor, tribunalul a considerat că tot ar fi rămas nedovedită culpa pârâtului în pieirea bunului. Pentru că doar aceasta este ipoteza care ar permite obligarea sa la plata unor despăgubiri adevăratului proprietar. Întregul raționament juridic se bazează pe susținerea vizând temeinicia acțiunii față de efectul naționalizării. Însă, acțiunea în revendicare de drept comun nu poate fi primită în lipsa probelor. În dreptul civil român, în materia delictului civil, culpa nu este prezumată. S-a reţinut de către tribunal și conduita nediligentă a adevăratului proprietar care, deși a cunoscut scufundarea în anul 1941, nu a întreprins absolut nici un demers în vederea recuperării ori conservării bunului.

Or, pentru a fi admisibilă cererea în despăgubiri ar trebui să existe culpa pârâtului în pieirea vasului deja scufundat. În lipsa culpei, despăgubirile nu sunt datorate in ipoteza pieirii bunului.

Tribunalul a apreciat că legiuitorul nu a intenționat să ofere categoriei de persoane în care s-ar situa și reclamantul posibilitatea obținerii unor despăgubiri pe această cale tocmai în considerarea prevederilor capitolului 4 al Legii nr. 119/1948. Astfel, în materia imobilelor, după confruntarea cu o practică judiciară neunitară, a fost edictată Legea nr. 10/2001. Or, bunurile mobile, cum este cel litigios, nu fac obiectul vreunei legi speciale de reparație.

Prin decizia civilă nr. 839/12.10.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/3/2012*, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 351/10.03.2017.

În motivarea deciziei sus - menţionate, faţă de situaţia de fapt reţinută de prima instanţă şi reiterată de către reclamant în preambulul motivelor de apel, s-au arătat următoarele:

Considerând tranşate anterior, cu putere de lucru judecat, aspectele relative la prescripţie, Curtea a observat că prima instanţă s-a referit la Legea nr. 10/2001, apreciind că nu ar fi aplicabilă atunci când se naţionalizează o epavă în baza art. 1 alin.1 pct. 73 din Legea nr. 119/1948 (motivul ar fi acela că epava este asimilată bunurilor mobile, iar legea menţionată se referă la imobile).

Referitor la acest aspect, Curtea a constatat că reclamantul nu şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi că principiul disponibilităţii se opune unei astfel de analize.

S-a mai reţinut că prima instanţă a arătat corect în considerentele sentinţei care este regimul juridic al acţiunii în revendicare mobiliară, atât din perspectiva vechiului cod civil, cât şi din perspectiva noului cod civil, fără însă ca prima instanţă să analizeze dacă pârâtul din cadrul acţiunii în revendicare mobiliară dedusă judecăţii a avut vreun moment posesia bunului revendicat, întrucât doar în cazul în care pârâtul ar fi avut bunul în materialitatea sa o perioadă de timp oricât de scurtă, s-ar fi putut pune problema restituirii acestuia către fostul proprietar sau problema suportării riscului pieirii fortuite ori nefortuite a bunului.

Curtea a constatat că nici reclamantul, nici prima instanţă nu au sesizat că la data de 04.09.1948, prin procesul verbal nr. 12035, nu a fost naţionalizat vasul sau epava, ci drepturile aferente vasului scufundat. Acest aspect este specificat clar în respectivul act. Or, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada că epava a fost adusă din Portul Pireu în România, nu se poate reţine că statul a preluat epava revendicată sau că ar fi avut vreun moment paza materială a acesteia.

Drepturile privitoare la epavă presupun analiza relaţiilor dintre statul în ale cărui ape teritoriale s-a scufundat vasul şi titularul respectivelor drepturi sau a relaţiilor dintre proprietarul vasului şi societatea de asigurare, ştiut fiind că vasul a fost asigurat (din actele şi lucrările dosarului nu rezultă dacă asigurarea încheiată pentru Vasul „Jiul” privea şi riscul de război). Or, aceste aspecte nu fac obiectul litigiului pendinte, fiind punctate doar pentru corecta înţelegere a situaţiei de fapt.

Probatoriul trebuie să dovedească raporturile juridice dintre reclamant şi stat din perspectiva acţiunii în revendicare al cărei regim juridic a fost arătat de către prima instanţă.

Folosind o prezumţie simplă, Curtea a reţinut ca pertinentă concluzia expertului B. în sensul că epava vasului „Jiul” a fost ranfluată după anul 1945, fiind greu de presupus că un cheu dintr-un port cu cele mai multe escale de nave pasagere din lume - Pireu - a rămas ocupat cu cele trei epave (inclusiv epava vasului „Jiul) în linie pe o lungime de 350 m, după încheierea ostilităţilor din cel de-al doilea război mondial.

Expertul a apreciat că pentru confirmarea exactă a datei când a fost ranfluată epava şi pentru a se afla ce s-a întâmplat ulterior cu aceasta era necesar să fie chestionaţi ori armatorii vasului „Jiul” (cei din trecut sau din prezent) ori autorităţile Portului Pireu. Sub acest aspect, expertul a precizat că „statutul” acestei epave ar putea fi considerat de către autorităţile elene ca subiect al unor despăgubiri de război faţă de Germania, în relaţie cu vasul Jiul, care, deşi flutura sub pavilionul românesc, a sosit în Portul Pireu la comanda Germaniei, iar costurile legate de ocuparea cheului respectiv, un anume număr de zile, şi cele ale operaţiunilor de ranfluare puteau fi revendicate de către autorităţile Portului Pireu.

S-a reţinut că din expertiza întocmită în faţa primei instanţe a rezultat că Vasul Jiul nu a fost rechiziţionat de către Statul Român la nivelul anului 1941, acesta fiind angajat de către statul German pentru a efectua transportul cu ocazia căruia vasul a fost scufundat. Nava era asigurată sub poliţa de asigurare nr. 50124 a Biroului de transporturi, fără a se şti dacă asigurarea viza riscul de război, fiind cert că armatorii C. au rămas proprietarii epavei după scufundare, mai ales că nu există date din care rezultă că aceştia ar fi încasat vreo primă de asigurare sau că epava ar fi trecut în proprietatea asigurătorilor.

La fel de cert s-a reţinut a fi şi faptul că reclamantul nu a dovedit că epava ar fi intrat vreodată în paza materială a Statului român. Naţionalizarea drepturilor cu privire la epavă nu înseamnă că aceste drepturi au fost exercitate de către statul român şi nici că epava, în materialitatea, ei a fost preluată de către Statul Român. Din contră, probele administrate demonstrează că epava a rămas în portul Pireu de unde a fost ranfluată după anul 1945 de către autorităţile statului grec. Drepturile cu privire la epavă, care au făcut obiectul naţionalizării, sunt drepturi de creanţă şi, după cum s-a arătat anterior, nu pot fi analizate în acţiunea în revendicare mobiliară, decât dacă s-ar fi făcut dovada că bunul în materialitatea lui ar fi intrat în patrimoniul pârâtului şi ar fi pierit ulterior, ceea ce nu a fost cazul în speţă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., acesta solicitând instanţei de control judiciar, în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., ca prin decizia pe care o va pronunţa să admită calea de atac, să modifice hotărârea recurată, în sensul admiterii apelului şi schimbării în tot a hotărârii apelate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată, cu cheltuieli de judecată.

Subsumat motivului de modificare reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul reclamant învederează instanţei caracterul contradictoriu al hotărârii atacate din următoarea perspectivă.

Astfel, se arată că dacă la finalul paginii 4 a hotărârii recurate se menţionează ca epava vasului Jiul a intrat sub incidenţa naţionalizării în baza art. 1 alin. 1 pct. 73 din Legea nr. 119/1978, care prevedea, în esenţă, că se naţionalizează toate vasele fluviale şi maritime, enumerate în lista anexă XXVII, precum şi toate vasele sub pavilion românesc scufundate în apele teritoriale române sau străine, ulterior instanţa de apel susţine că pârâtul nu a preluat paza juridică a bunului, ci doar drepturile pe care le-ar fi avut şi proprietarul epavei scufundate în portul Pireu.

Sub acest aspect, recurentul consideră că dacă epava vasului Jiul a intrat sub incidenţa naţionalizării, atunci paza juridică şi implicit paza materială a bunului au aparţinut statului român începând cu momentul naţionalizării.

Sub un alt aspect, recurentul arată că raţionamentul instanţei de apel cu privire la existenţa şi împlinirea unor termene de prescripţie sunt străine de natura obiectului dedus judecăţii - aspectele referitoare la intervenirea prescripţiei extinctive fiind analizate din perspectiva unei acţiuni personale şi nu a unei acţiuni reale si, pe de altă parte, încalcă dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., fiind contrare dispoziţiilor din decizia de casare, prin care instanţa supremă a tranşat în mod definitiv această problemă.

Subsumat motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant invocă faptul că instanţa, fără a indica textul legal care condiţionează admiterea acţiunii in revendicare, menţionează în considerentele deciziei atacate că acţiunea ar fi putut fi admisă doar în ipoteza în care s-ar fi demonstrat că pârâtul a avut vreun moment posesia bunului revendicat.

Faţă de această motivare, recurentul invocă şi redă dispoziţiile art. 563 alin. 1 NCC, care au fundamentat cererea de chemare în judecată arătând că, pentru a stabili dacă pârâtul, statul român, deţinea fără drept epava vasului Jiul, trebuie avute în vedere dispoziţiile Legii nr. 119/1948 prin care s-a dispus naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, printre care şi a epavei vasului Jiul, respectiv cele ale art. 6 din Legea nr. 119/1948, punctând faptul că noţiunea de „întreprindere” folosită de Legea nr. 119/1948 are o accepţiune mult mai largă faţă de limbajul curent, această noţiune incluzând pe lângă societăţi şi asocieri organizate, toate bunurile prevăzute la art. 1 din lege.

Consideră recurentul că, prin efectul Legii nr. 119/1948, statul român şi-a arogat, în mod abuziv, calitatea de proprietar al tuturor bunurilor care au făcut obiectul naţionalizării şi implicit a epavei vasului Jiul, în condiţiile în care, printre atributele proprietăţii se număra şi posesia, astfel încât în virtutea calităţii de proprietar dobândită ca urmare a acestei legi, statul român a devenit şi posesor al epavei, sens în care recurentul invocă şi redă dispoziţiile art. 1846 din vechiul Cod civil şi cele ale art. 919 alin. 1 din noul Cod Civil.

Făcând trimitere şi la doctrină, recurentul concluzionează că, dată fiind calitatea de proprietar arogată de statul român, ca efect al Legii nr. 119/1948, nu se poate considera că acesta nu a exercitat şi posesia bunului, având în vedere această calitate care îi conferă în mod automat şi calitatea de posesor, precum şi situaţia specială a bunului (o epavă scufundată la momentul adoptării legii de naţionalizare), care împiedica exercitarea oricăror acte materiale de stăpânire.

O altă critică a recurentului - reclamant se referă la faptul că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 566 alin. 1 NCC, în ceea ce priveşte efectele acţiunii in revendicare, dat fiind că în motivarea deciziei se arată că acţionarea în judecată a statului român pentru că nu a exercitat diligent drepturile preluate în baza procesului verbal nr. 12035 ar fi fost posibilă, dar ar fi avut regimul juridic al unei acţiuni personale pentru realizarea unor drepturi de creanţă.

Raportat la aceste dispoziţii legale, recurentul-reclamant precizează că prin cererea de chemare în judecată a solicitat restituirea în natură a bunului sau acordarea de despăgubiri în măsura în care restituirea în natură nu ar fi posibilă, dispoziţii faţă de care apreciază că acordarea unor despăgubiri în cazul în care restituirea în natură a bunului nu ar fi posibilă nu schimba natura juridică a acţiunii pe care a promovat-o, dintr-o acţiune reală într-o acţiune personală, acordarea despăgubirilor fiind tocmai efectul promovării acţiunii în revendicare, o acţiune imprescriptibilă, aşa cum s-a reţinut în cuprinsul deciziei de casare, despăgubirile solicitate nefiind datorate ca urmare a angajării răspunderii delictuale a pârâtului, ci ca urmare a pieirii bunului în perioada în care acesta era obligat să suporte acest risc.

O ultimă critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1999 şi pe cele ale art. 1203 din vechiul Cod civil, cât priveşte stabilirea persoanei care trebuie sa suporte riscul pierii fortuite. În acest sens se arată că instanţa de apel, întemeindu-se pe prezumţii, a reţinut ca epava vasului Jiul a fost ranfluată după anul 1945, reţinând ca bunul ar fi pierit anterior naţionalizării. Or, nu există elemente de probă care să conducă la concluzia ca vasul a fost ranfluat anterior adoptării Legii nr. 119/1948, sens în care se face trimitere la raportul de expertiză întocmit de către domnul expert B.

Recurentul-reclamant concluzionează că din cuprinsul înscrisurilor existente la dosarul cauzei rezulta fără putinţa de tăgadă faptul că dreptul de proprietate asupra epavei vasului Jiul a fost transmis, în mod abuziv, în patrimoniul statului român în anul 1948, ca efect al Legii nr. 119/1948, astfel încât nu există niciun motiv pentru care să se poată considera, pe baza unei prezumţii simple, că bunul pierise fortuit la acel moment

De asemenea, se arată, raportat la aceleaşi înscrisuri, trebuie observat, contrar celor susţinute de instanţa de apel, că statul român a preluat şi calitatea de proprietar al epavei şi, implicit, paza juridică a bunului şi totodată riscul pieirii fortuite a acestuia.

Intimatul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice nu a formulat întâmpinare în cauză.

Analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prima critică de nelegalitate invocată de recurentul - reclamant, subsumată motivului de modificare reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizează caracterul contradictoriu al considerentelor hotărârii atacate, din perspectiva faptului că, pe de o parte, menţionează intrarea epavei vasului Jiul sub incidenţa măsurii naţionalizării, în baza art. 1 alin. 1 pct. 73 din Legea nr. 119/1978, şi, pe de altă parte, reţin că pârâtul nu a preluat paza juridică a bunului, cum susţine apelantul, ci doar drepturile pe care le-ar fi avut şi proprietarul epavei scufundate în portul Pireu, precum şi prezenţa unor considerente străine de natura cauzei, referitoare la existenţa şi împlinirea unor termene de prescripţie, ceea ce ar încălca dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., fiind în dezacord cu dispoziţiile deciziei de casare, prin care instanţa supremă a tranşat în mod definitiv această problemă.

Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte apreciază că nu există nicio contradicţie între constatarea incidenţei actului de naţionalizare reprezentat de Legea nr. 119/1948 în ceea ce priveşte epava vasului „Jiul”, având în vedere faptul că art. 1 alin. 1 pct. 73 din acest act normativ prevedea naţionalizarea tuturor vaselor fluviale şi maritime sub pavilion românesc scufundate în apele teritoriale române sau străine, şi cele reţinute de instanţa de apel cu privire la situaţia de fapt, şi anume că pârâtul nu a preluat niciodată paza materială a bunului, aşa cum susţine apelantul, ci doar drepturile pe care le-ar fi avut şi proprietarul epavei scufundate în portul Pireu la data de 30.05.1941.

Aşa cum se arată şi în conţinutul hotărârii atacate, naţionalizarea drepturilor cu privire la epavă nu înseamnă că aceste drepturi au fost exercitate de către Statul Român şi nici că epava, în materialitatea ei, a fost preluată de acesta. Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut, pe baza probelor administrate în cauză, incluzând raportul de expertiză întocmit de expert B., care observă că pe site-ul autorităţii Portului Pireu se menţionează începerea în anul 1945 a operaţiunii de curăţare a portului de epave, şi dând eficienţă unei prezumţii simple, că epava vasului scufundat la data de 30 mai 1941 a rămas în portul Pireu, de unde a fost ranfluată după anul 1945 de autorităţile statului grec.

Prin urmare, nu poate fi primită susţinerea recurentului în sensul că, dacă epava vasului Jiul a intrat sub incidenţa naţionalizării, atunci paza juridică şi implicit paza materială a bunului au aparţinut statului român începând cu momentul naţionalizării.

Paza juridică, în înţelesul rezultând din dispoziţiile art.1377 NCC, desemnează puterea de direcție, control şi supraveghere pe care o persoană o exercită în drept sau în fapt, în mod independent, asupra lucrului de care se servește direct sau indirect în interes propriu. Or, simpla existenţă a actului de naţionalizare nu echivalează cu existenţa pazei juridice şi materiale, în condiţiile în care, procedând la stabilirea situaţiei de fapt, ambele instanţe de fond au reţinut că armatorii C. au rămas proprietarii epavei vasului „Jiul” după scufundarea acestuia în portul Pireu la data de 30.05.1941 şi că nu există nicio probă care să dovedească faptul că epava, în materialitatea ei, ar fi intrat în patrimoniul pârâtului Statului Român şi ar fi pierit ulterior.

Cât priveşte existenţa unor considerente străine de natura cauzei şi încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., Curtea constată că hotărârea instanţei de apel menţionează în mod explicit faptul că nu se pot repune în discuţie aspecte legate de prescripţie, iar soluţia adoptată în soluţionarea apelului nu dă eficienţă vreunei excepţii de prescripţie a dreptului material la acţiune, astfel că nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor deciziei de casare, prin care instanţa supremă a tranşat în mod definitiv această problemă.

De asemenea, considerentele sentinţei atacate, referitoare la faptul că acţiunea în revendicare mobiliară dedusă judecăţii era, potrivit vechiului cod civil, prescriptibilă în cadrul unui termen de prescripţie de 30 de ani (art. 1890), ca şi acelea referitoare la regimul juridic al unei ipotetice acţiuni personale pentru realizarea unor drepturi de creanţă, pe care reclamantul ar fi avut-o împotriva statului român pentru neexercitarea cu diligenţă a drepturilor preluate în baza procesului verbal nr. 12035, fac parte din aşa numitele considerente indiferente sau supraabundente, care aduc hotărârii elemente ce nu influenţează în niciun fel soluţia adoptată, ele putând, de altfel, să lipsească din conţinutul hotărârii.

Prin urmare, nu există temeiuri pentru a reţine incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Trecând la examinarea criticilor pe care recurentul - reclamant le subsumează pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor art. 563 alin. 1 NCC, care au fundamentat cererea de chemare în judecată, acţiunea în revendicare este un mijloc specific de apărare a dreptului de proprietate privată, aflat la îndemâna proprietarului bunului împotriva posesorului sau împotriva altei persoane care deține bunul respectiv, fără drept.

Aşa cum s-a arătat anterior, faptul că epava vasului „Jiul”, scufundat în portul Pireu la data de 30.05.1941, a căzut sub incidenţa Legii nr. 119/1948, care la art. 1 alin. 1 pct. 73 prevedea naţionalizarea tuturor vaselor fluviale şi maritime sub pavilion românesc scufundate în apele teritoriale române sau străine, nu echivalează cu deţinerea sau exercitarea vreun moment de către Statul Român a posesiei asupra acestui bun, ca atribut al dreptului de proprietate, nici dispoziţiile art. 1846 din vechiul Cod civil şi nici cele ale art. 919 alin. 1 din NCC, invocate prin recurs, nefiind de natură să susţină teza recurentului, în sensul că, prin efectul naţionalizării, pârâtul Statul Român a devenit, automat, şi posesor al epavei.

Sub acelaşi aspect, recurentul a făcut referire şi la situaţia specială a bunului revendicat, o epavă scufundată de peste 6 ani la momentul adoptării legii de naţionalizare, situaţie care ar fi împiedicat exercitarea actelor materiale de stăpânire, însă această susţinere se constituie într-o recunoaştere a inexistenţei oricăror acte materiale de stăpânire exercitate de intimatul - pârât.

(...)

Cât priveşte efectele acţiunii în revendicare, în cazul în care restituirea în natură a bunului nu ar fi posibilă, respectiv obligarea pârâtului la despăgubiri, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 566 alin. 1 NCC condiţionează acordarea despăgubirilor de existenţa culpei posesorului ori deţinătorului fără drept al bunului în pieirea acestuia.

Or, prin hotărârea atacată s-a reţinut tocmai faptul că epava vasului „Jiul”, scufundat la data de 30 mai 1941, a rămas în portul Pireu, de unde a fost ranfluată după anul 1945 de autorităţile statului grec, şi că nu s-a dovedit în cauză că bunul revendicat a intrat în materialitatea sa în posesia pârâtului, pierind ulterior, astfel că acesta din urmă nu suportă riscul pieirii bunului.

(...)

Nu poate fi reţinută, ca motiv de nelegalitate a hotărârii atacate, nici critica privitoare la distincţia pe care instanţa de apel o face între acţiunea în revendicare mobiliară, exercitată în cauza de faţă, şi acţiunea personală îndreptată împotriva statului român pentru neexercitarea diligentă a drepturilor preluate în baza procesului verbal nr. 12035, pe care, în opinia curţii de apel, reclamantul ar fi avut-o la îndemână.

Procesul verbal nr. 12035 din 4 septembrie 1948 constată, într-adevăr, „trecerea proprietăţei şi drepturilor aferente vasului Cargo Jiul (Scufundat) sub pavilion român, înmatriculat la Căpitănia Portului Brăila sub No.399 din 15.07.1939”, din patrimoniul autorilor reclamantului în patrimoniul Republicii Populare Române, însă observaţia instanţei de apel, referitoare la naţionalizarea drepturilor privitoare la epavă, nu se constituie într-o schimbare a naturii juridice a acţiunii promovate de reclamant, dintr-o acţiune reală într-o acţiune personală, ci vine să fundamenteze, suplimentar, concluzia curţii, în sensul că pârâtul nu a preluat, efectiv, paza juridică a bunului, cum susţine reclamantul, ci doar drepturile pe care le-ar fi avut şi proprietarul epavei scufundate în portul Pireu, ceea ce face ca acţiunea în revendicare să nu poată fi primită.

Având în vedere considerentele mai sus expuse şi constatând că prin criticile recurentei nu se relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea sau modificarea soluţiei adoptate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1 C. proc. civ., a respins recursul, ca nefondat.