Scope of cassation review: exclusion of factual re-evaluation and evidentiary assessment in cases of untypical facts

Deliberând asupra recursului în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 437/A din data de 02 octombrie 2018 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 68 din 16 mai 2018 pronunţată de Tribunalul Bihor, în temeiul art. 336 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la o pedeapsă de 1 an închisoare.

În temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 3 luni închisoare.

În baza art. 38 alin. (1)- art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-au contopit cele două pedepse, în sensul că s-a aplicat pedeapsa cea mai grea, 1 an închisoare, la care s-a adăugat o treime din cea de-a doua pedeapsă, rezultând în final 1 an şi 1 lună închisoare.

În baza art. 15 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen. raportat la art. 83 C. pen. din 1969, s-a dispus revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 263/30.10.2014 pronunţată de Judecătoria Beiuş în dosar nr. x/2014, rămasă definitivă prin neapelare la data de 17.11.2014 şi adăugarea acestei pedepse la pedeapsa stabilită anterior, inculpatul urmând să execute o pedeapsă de 2 ani şi 1 lună închisoare.

În temeiul art. 60 C. pen., executarea pedepsei se va face în regim privativ de libertate.

În temeiul art. 3 98 raportat la art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Împotriva sentinţei penale nr. 68 din 16 mai 2018 pronunţată de Tribunalul Bihor, a formulat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 437/A din data de 02.10.2018, Curtea de Apel Oradea, a respins, ca nefondat apelul declarat de inculpatul apelant A., împotriva sentinţei penale nr. 68 din 16 mai 2018 pronunţată de Tribunalul Bihor.

Împotriva acestei decizii, la data de 05 noiembrie 2018, a declarat recurs în casaţie inculpatul A.

În cuprinsul motivelor de recurs în casaţie, inculpatul a susţinut că instanţele inferioare nu au aplicat legea penală mai favorabilă, respectiv dispoziţiile C. pen. anterior privitoare la tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni.

A arătat că, în situaţia în care i se aplicau inculpatului dispoziţiile art. 36 C. pen. anterior, pedeapsa cea mai grea era doar de 1 an închisoare, fără a se proceda şi la aplicarea unui spor, acesta fiind unul facultativ.

Totodată, a solicitat aplicarea art. 861 C. proc. pen. anterior referitor la suspendarea condiţionată a executării pedepsei rezultante, având în vedere că sunt întrunite condiţiile legale, respectiv pedeapsa aplicată pentru concursul de infracţiuni este de 3 ani, inculpatul nu a fost condamnat anterior, precum şi conduita sa anterioară şi ulterioară comiterii faptelor.

La data de 08 ianuarie 2019, după depunerea raportului de către magistratul asistent, inculpatul a depus o completare la cererea de recurs în casaţie formulată iniţial, susţinând în esenţă, că criticile cu privire la soluţia instanţei de apel se circumscriu cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Astfel, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa unor substanţe psihoactive, a arătat că nu este îndeplinit elementul material al laturii obiective cerute de norma de incriminare; folosirea sintagmei de "substanţe psihoactive" restrânge sfera de aplicare a normei de incriminare la categoria de substanţe la care face referire Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare. Cannabis-ul nu se află pe lista substabţelor cu efect psihoactiv aşa cum sunt ele reţinute în cuprinsul Legii nr. 194/2011, fiind înscris în tabelul anexă nr. 3 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului de droguri.

A mai susţinut că, examinarea comparativă a normelor juridice din Legea nr. 194/2011 şi Legea nr. 143/2000 conduce la concluzia că, potrivit legislaţiei interne, substanţele psihoactive nu fac parte din categoria drogurilor de risc sau de mare risc şi că din punct de vedere legislativ, nu se poate pune semnul egalităţii între noţiunea de drog şi aceea de substabţă psihoactive.

În raport de aceste susţineri a făcut referire la concluziile raportului de expertiză medico legală nr. 725/III/54 din data de 24.02.2017 finalizat la data de 08.03.2017 şi ale examenului clinic efectuat în data de 05.02.2017.

Cu privire la infracţiunea de deţinere de droguri pentru consum propriu, a arătat că legiuitorul a incriminat diversele modalităţi prin care o persoană fizică poate dobândi droguri pentru consum propriu, fără drept, începând cu cultivarea şi până la cumpărare sau deţinere.

În opinia inculpatului, consumul de droguri nu este incriminat, iar în situaţia în care legiuitorul ar fi dorit aceasta, ar fi înserat consumul printre modalităţile de săvârşire a infracţiunii prevăzute la art. 2 din Legea nr. 143/2000. Astfel, dovedirea consumului de droguri săvârşit de către o persoană nu conduce, implicit, la reţinerea infracţiunii de deţinere în vederea consumului, având în vedere că deţinerea de droguri este o infracţiune de pericol şi nu de rezultat.

Prin încheierea din 11 ianuarie 2019, Înalta Curte, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 437/A din 02.10.2018 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia Penală, dispunându-se trimiterea cauzei în vederea judecării recursului în casaţie.

Examinând recursul în casaţie declarat de recurentul inculpat A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Preliminar examinării fondului prezentei cauze, Înalta Curte notează că potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

În acelaşi sens, se constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege şi numai anumite motive expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să se poată invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să poată analiza, orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a prevăzut în mod expres.

Instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu - zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Aceste consideraţii sunt aplicabile şi cazului de casare prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Conceptul de faptă care nu este prevăzută de legea penală este explicitat prin coroborarea dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. cu cele ale art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., rezultând că, în concepţia legiuitorului, pentru a constitui un caz de casare, trebuie să fie vorba doar despre critici care privesc latura obiectivă a infracţiunii, pe când cele ce ţin de latura subiectivă nu pot fi examinate în recurs în casaţie.

În plus, având în vedere atât prevederile art. 15 alin. (1) C. pen. - "infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o", cât şi dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. - "fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege", Înalta Curte reţine că în noul C. pen. şi noul C. proc. pen. nu se mai face deosebire între lipsa de prevedere în legea penală şi situaţia în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii.

Drept urmare, sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care lipsesc anumite elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege".

În concordanţă cu aceste dispoziţii, acest caz de casare nu poate fi invocat, însă, pentru a obţine o reevaluare a materialului probator sau pentru stabilirea unei alte situaţii de fapt.

Astfel, acest caz de casare vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Prin urmare, instanţa de casaţie analizează doar dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel, corespunde infracţiunii pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare.

Raportând considerentele teoretice anterior reliefate la speţa de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aspectele invocate de apărare în sensul că faptele reţinute în sarcina inculpatului A. şi pentru care a fost condamnat, în mod definitiv, de către Curtea de Apel Oradea, nu sunt prevăzute de legea penală, sunt nefondate.

Inculpatul a fost condamnat în mod definitiv prin decizia recurată pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 336 alin. (2) C. pen., la o pedeapsă de 1 an închisoare şi prev. de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, la o pedeapsă de 3 luni închisoare, cele două pedepse fiind contopite, în baza art. 38 alin. (1)- art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., rezultând în final pedeapsa de 1 an şi 1 lună închisoare.

În fapt, prin cererea de recurs în casaţie, recurentul solicită o reapreciere a situaţiei de fapt, considerând că atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au pronunţat o hotărâre în baza unor consideraţii teoretice, nu după o analiză judicioasă a probelor din dosar (raportul de expertiză medico legală nr. 725/III/54 din 24.02.2017 în baza căruia inculpatul a fost trimis în judecată prin rechizitoriu este un raport cu consideraţii teoretice generale care nu poate fi luat în considerare).

Instanţa constată că recurentul inculpat a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 336 alin. (2) C. pen. şi prev. de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 întrucât, în data de 02.02.2017, inculpatul A. a deţinut în vederea consumului un joint cu conţinut de cannabis (B.) pe care l-a şi consumat împreună cu 2 necunoscuţi, iar mai apoi, respectiv în noaptea de 04/05.02.2017 a fost identificat conducând un autoturism marca x cu nr. x pe raza mun. Beiuş, aflându-se sub influenţa substanţelor psihoactive (B.) sens în care a fost întocmit un raport de expertiză medico-legală care s-a stabilit că:

- substanţa activă principală din planta Cannabis este B. - tetrahidrocannabinolul alături şi de alţi canabinoizi. Cel mai frecvent procedeu de consum este fumatul produsului ca atare, în amestec cu tutun, dar poate fi şi ingerată putând fi adăugată în diverse preparate alimentare sub formă de ceai(decoct).

- substanţele cannabinoide naturale şi metaboliţii lor sunt liposolubile fiind stocate în ţesuturile grase ale organismului, pe o perioadă de timp îndelungată de la consum. Pot fi detectaţi în urină într-un interval de câteva ore de la consum până la câteva zile, săptămâni şi chiar luni de la ultimul consum, în funcţie de intensitatea, frecvenţa şi durata utilizării.

Concluzionând, medicul legist a arătat că: cannabisul, respectiv B. se află sub incidenţa Legii nr. 143/2000 şi poate avea efecte psihoactive în înţelesul art. 336 alin. (2) C. pen. A mai arătat că nivelul rezidual de B. se menţine în organism pentru o lungă perioadă de timp, respectiv în cazul consumatorilor ocazionali variază între 1-3 zile iar la consumatorii cronici, până la 15 zile. După fumatul unei ţigări, care conţine 16-34 mg B., acest metabolit este detectabil în plasmă între 2 şi 7 zile.

Înalta Curte reaminteşte că instanţa de casaţie analizează doar dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel, corespunde infracţiunii pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare, cazul de recurs în casaţie neputând fi invocat pentru a se obţine o reevaluare a materialului probator sau pentru stabilirea unei alte situaţii de fapt.

În acest sens, se reţine că susţinerile apărătorului ales ale recurentului inculpat conform cărora deşi a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 336 alin. (2) C. pen., în cauză, nu s-a făcut dovada că ar fi fost sub influenţa unor substanţe psihoactive, iar acest lucru ar fi fost posibil dacă ar fi fost examinată şi proba de sânge care a fost recoltată, care, însă, a fost ignorată în cadrul expertizei efectuate în cauză, reprezintă susţineri care vizează fondul cauzei şi care nu pot fi analizate de către instanţă în prezentul cadru procesual.

De asemenea, referitor la ce de a doua infracţiune pentru care a fost condamnat inculpatul, respectiv infracţiunea prev. de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, instanţa constată că inculpatul, în faţa organelor de urmărire penală, a recunoscut faptul că a deţinut un joint cu conţinut de cannabis împreună cu alte două persoane rămase neidentificate în vederea folosirii pentru consum propriu, acestei declaraţii, din cursul urmăririi penale, dându-i-se eficienţă de către instanţele de fond şi apel pentru condamnarea inculpatului, şi nu celei prin care a încercat să scape de răspundere penală, susţinând că a fost supus unor presiuni psihice, chiar dacă a fost asistat de către un avocat ales.

Astfel, instanţa constată că din situaţia de fapt astfel cum a fost reţinută, cu titlu definitiv, de către instanţa de apel, rezultă că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, critica conform căreia fapta nu este prevăzută de legea penală fiind nefondată.

În consecinţă, Înalta Curte constată că faptele pentru care a fost condamnat inculpatul A. prin decizia recurată întrunesc condiţiile de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, iar criticile recurentului privesc chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond, respectiv de apel, chestiuni ce exced cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Referitor la cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., invocat iniţial în cererea de recurs în casaţie, se constată că acesta nu a mai fost susţinut de către apărare, atât prin cererea de completare a recursului în casaţie, cât şi prin concluziile apărătorului ales ale recurentului inculpat susţinându-se numai cazul prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte, constatând că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 437/A din data de 02 octombrie 2018 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 157 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 437/A din data de 02 octombrie 2018 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 157 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 februarie 2019.