Consumer status for large personal loans used for commercial purposes; exclusion from abusive clause protection

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 19.01.2015 sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei să constatate caracterul abuziv al clauzei de comision de risc stipulate în art. 5 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x şi al clauzei de comision de risc stipulate în art. 5 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x şi, în consecinţă, să constate nulitatea absolută a acestora şi să dispună restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc/administrare plus dobânda legală aplicabilă calculată pentru perioada 12.07.2007-16.01.2015 în cazul convenţiei de credit nr. x, respectiv 20.11.2007-16.01.2015 în cazul convenţiei de credit nr. x, să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute în cuprinsul art. 3 lit. d) din condiţiile speciale ale celor două convenţii de credit referitoare la ajustarea dobânzii, să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute în cuprinsul art. 8.1 lit. c) şi d) din condiţiile generale ale celor două convenţii referitoare la declararea scadenţei anticipate, să se constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute în cuprinsul art. 10 referitoare la costurile suplimentare ce pot apărea şi în consecinţă să se constate nulitatea absolută a acestora. Reclamanţii au mai cerut obligarea pârâtei la plata sumei de 60.000 EURO reprezentând beneficiu nerealizat cu privire la sumele plătite cu titlul de comision de risc/administrare.

Prin sentinţa nr. 1508 din 10 martie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea, a anulat capătul 3 al cererii de chemare în judecată privind obligarea pârâtei la plata sumei de 60.000 EURO reprezentând beneficiu nerealizat, a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecata capătului 4 al cererii de chemare în judecată privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute în cuprinsul art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x şi privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute în cuprinsul art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x, a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute în cuprinsul art. 5 lit. a) (comision de risc) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x şi al clauzei prevăzute în cuprinsul art. 5 lit. a) (comision de risc) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x, a respins ca rămasă fără obiect cererea reclamanţilor de obligare a pârâtei la restituirea sumelor percepute cu titlul de comision de risc/administrare, a obligat pârâta la plata către reclamanţi a dobânzii legale aferente sumelor încasate cu titlul de comision de risc/administrare în baza fiecăreia din cele două convenţii de la data încasării fiecărei sume până la data de 18.09.2015, a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute în cuprinsul art. 8.1 lit. c) şi d) din Condiţiile generale ale convenţiei de credit nr. x şi al clauzei prevăzute în cuprinsul art. 8.1 lit. c) şi d) din Condiţiile generale ale convenţiei de credit nr. x, a constatat caracterul abuziv al secţiunii 10) Costuri suplimentare din cuprinsul Condiţiilor generale ale convenţiei de credit nr. x şi al secţiunii 10) Costuri suplimentare din cuprinsul Condiţiilor generale ale convenţiei de credit nr. x.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii A. şi B. şi pârâta S.C. D. S.A. (fostă C. SA) au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 379/2017 din 24 februarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 1508 din 10.03.2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2015.

S-a admis apelul formulat de către apelanta-pârâtă S.C. D. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1508 din 10.03.2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015.

S-a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că s-a respins în tot cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată. S-a menţinut în rest sentinţa apelată.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenţii - reclamanţi şi-au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Recurenţii susţin că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material care definesc noţiunea de consumator, astfel cum este prevăzută în legislaţia privind protecţia consumatorilor (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.). Astfel, contractarea creditelor nu s-a făcut în exercitarea unei activităţi comerciale sau profesionale a împrumutaţilor, ci în afara activităţii de notar public a recurentei E. şi în afara activităţii comerciale a societăţilor la care recurentul B. era asociat. O altă încălcare a legii privind noţiunea de consumator existentă în decizia recurată o constituie introducerea unor criterii suplimentare pentru calificarea unei persoane ca fiind consumator, şi anume cuantumul sumei împrumutate, în condiţiile în care legea nu impune un prag valoric la suma împrumutată pentru a considera dacă persoana împrumutată are sau nu calitatea de consumator.

Recurenţii consideră că instanţa de apel a stabilit destinaţia sumei împrumutate din contractele de credit în baza unor motive străine de natura cauzei (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.).

Astfel, destinaţia creditelor a fost stabilită şi acceptată de bancă ca fiind pentru nevoi personale şi nu a fost contestată modalitatea de utilizare a sumelor împrumutate pe durata derulării contractelor, pentru că dacă banca constata că recurenţii nu folosesc împrumutul pentru scopul declarat, în baza art. 8.1. lit. b) din Condiţiile Generale putea oricând rezilia contractul, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei contractuale de a utiliza împrumutul conform destinaţiei, obligaţie prevăzută la art. 2.1. şi art. 7.1. lit. a) din Condiţiile Generale.

Recurenţii mai susţin şi faptul că în motivarea deciziei recurate nu se face referire la vreo probă care să ducă la concluzia că creditele au fost folosite în scopuri comerciale, hotărârea încălcând cerinţele prevăzute în art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., şi anume decizia nu conţine expunerea situaţiei de fapt în baza probelor administrate.

Intimata S.C. D. S.A. a formulat întâmpinare prin care solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii pronunţate de instanţa de apel.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 4 octombrie 2017 a fost încuviinţat, în unanimitate raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea pronunţată la data 6 decembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 379/2017 din 24 februarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate, de temeiurile de drept invocate, ţinând cont şi de susţinerile din întâmpinare, constată că recursul nu este fondat pentru considerentele care urmează:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Pentru a formula cererea de chemare în judecată reclamanţii s-au prevalat de dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

În conformitate cu dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 193/2000 se pot prevala de dispoziţiile Legii nr. 193/2000 numai acele subiecte de drept care au calitatea de consumator în sensul Legii nr. 193/2000.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 "prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale sau liberale."

Având în vedere că Legea nr. 193/2000 transpune în dreptul intern prevederile Directivei Consiliului Uniunii Europene 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, pentru interpretarea noţiunii de consumator trebuie avută în vedere şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene creată în interpretarea acestei directive.

În conformitate cu prevederile art. 2 lit. b) din Directiva Consiliului Uniunii Europene 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 este consumator orice persoană fizică acţionând în scopuri ce se află în afara activităţii sale profesionale, în cadrul contractelor reglementate de directivă.

Înalta Curte reţine că, CJUE a statuat deja în cauza C-110/14 (Horaţiu Ovidiu Costea împotriva S.C. Volksbank România SA) "că una şi aceeaşi persoană poate acţiona în calitate de consumator în cadrul anumitor operaţiuni şi în calitate de vânzător sau furnizor în cadrul altora". A subliniat totodată că "noţiunea "consumator", în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13, are (…) un caracter obiectiv şi este independentă de cunoştinţele concrete pe care persoana în cauză le poate avea sau de informaţiile de care această persoană dispune în mod real".

Instanţa de apel a acţionat în limitele de competenţă recunoscute de CJUE, care a stabilit că pentru a verifica dacă împrumutatul este consumator în contextul Directivei şi a legii naţionale de transpunere, instanţa naţională trebuie să ţină seama de toate împrejurările cauzei, în special de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului vizat, care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop este dobândit acest bun sau acest serviciu.

Argumentat şi legal motivat, instanţa de control judiciar s-a preocupat să verifice dacă hotărârea apelată este fundamentată pe probe şi pe dispoziţiile legale aplicabile speţei. Această analiză a presupus cu întâietate a se verifica dacă reclamanţii se bucură sau nu de beneficiul regulilor speciale din materia dreptului consumatorului şi de protecţia specială pe care Directiva nr. 93/13/CEE tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi.

Noţiunea de "consumator" nu vizează decât consumatorul final privat, care nu este angajat în activităţi comerciale sau profesionale. Numai contractele încheiate în afara şi independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesităţi de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular de protecţie a consumatorului, în timp ce o asemenea protecţie nu se justifică în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională (în acest sens Hotărârea din 14 martie 2013, Českáspořitelna, C-419/11, par. 32, 34 şi hotărârea pronunţată în cauza C-508/12 "Vapenik" par. 28).

Înalta Curte constată că hotărârea curţii de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei. Astfel, instanţa judecătorească a respectat, aplicat şi interpretat corect normele legale incidente în cauză şi, analizând cu rigurozitate dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, a statuat în mod corect că reclamanţii A. şi B. deşi au contractat credite de nevoi personale, în raport de cuantumul sumelor împrumutate şi destinaţia acestora, subsumată unui scop lucrativ-comercial, au fost exceptaţi astfel de la protecţia specifică unor consumatori.

Pentru dobândirea calităţii de comerciant de către persoana fizică (exceptată astfel de la protecţia legislaţiei speciale incidente) este suficientă probarea situaţiei de fapt specifice, caracterul profesional, şi nu accidental, izolat al săvârşirii faptelor de comerţ. Pentru a determina dacă o persoană are calitatea de consumator, trebuie analizată poziţia persoanei în legătură cu un anumit contract, având în vedere natura şi scopul acelui contract, deoarece aceeaşi persoană poate fi privită ca un consumator în legătură cu anumite tranzacţii şi ca un profesionist în raport cu altele.

În speţă, esenţial pentru clarificarea acestei chestiuni este scopul urmărit prin încheierea contractelor de credit, iar pentru identificarea acestui scop apar ca relevante atât valoarea ridicată a împrumuturilor (1.100.000 euro, respectiv 600.000 euro), cât şi faptul că reclamanţii nu au dovedit că sumele au fost folosite la acoperirea unor nevoi personale, acestea fiind folosite conform dovezilor, şi în scopul unor activităţi comerciale şi liberale.

Astfel, instanţa de apel în mod corect a reţinut că, este lipsită de semnificaţie categoria de produs bancar de care au beneficiat reclamanţii, simpla calitate de persoană fizică neexcluzând posibilitatea încheierii contractului în scopul realizării unei activităţi comerciale, iar partea neputându-se prevala de faptul că banca nu a înţeles să acţioneze împotriva sa din acest motiv.

De asemenea, în mod judicios, prin exprimarea clară a raţionamentului juridic, fundamentat pe argumente juridice şi prin evidenţierea logicii interne care a condus la adoptarea soluţiei, s-a reţinut că valoarea creditelor acordate nu are relevanţă luată în mod distinct, dar coroborată cu afirmaţia pârâtei că reclamantul B. este dezvoltator imobiliar, necontestată de reclamanţi, demonstrează faptul că aceasta depăşea nivelul unor nevoi private curente, nefiind indicată de reclamanţi necesitatea acoperirii unor nevoi private excepţionale.

Se constată că, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 193/2000 subiectele raportului juridic ce intră sub incidenţa legislaţiei privind protecţia consumatorilor sunt profesionistul (comerciantul) care fabrică un produs, îl distribuie, comercializează, respectiv furnizează un serviciu şi pe de altă parte, consumatorul care achiziţionează un produs ori beneficiază de un serviciu oferit de un profesionist.

Prin urmare, reclamanţii A. şi B. nu au calitate de consumatori în sensul Legii nr. 193/2000 şi nu se situează în sfera de protecţie desemnată de Directiva nr. 93/13, astfel că nu pot invoca dispoziţiile legale privind protecţia consumatorilor.

Aspectele semnalate subliniază în acelaşi timp justeţea raţionamentului instanţei de apel care a demonstrat că reclamanţii nu fac parte din categoria consumatorilor protejaţi de dreptul comunitar şi de cel naţional.

Contrar susţinerilor recurenţilor, hotărârea instanţei de apel este perfect legală şi sub aspectul prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., decizia recurată fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia.

Totodată, instanţa de apel a făcut o motivare temeinică, fără ca prin aceasta să existe motive contradictorii ori considerente străine de natura, motivele completându-se reciproc şi neintrând în contradicţie, cum eronat susţin recurenţii.

Nu în ultimul rând, este de subliniat că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale. Din această perspectivă, criticile privind aprecierea probelor în sensul că respectivele credite nu au fost acordate în exerciţiul activităţii profesionale şi reţinerea greşită a situaţiei de fapt nu se impun a fi analizate întrucât vizează netemeinicia şi nu nelegalitatea soluţiei pronunţată în apel.

În consecinţă, se constată că hotărârea recurată este la adăpost de orice critică, motiv pentru care, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 379/2017 din 24 februarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, menţinând decizia instanţei de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 379/2017 din 24 februarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2018.