Corporate Administrator's Claim for Profit-Share Remuneration Based on Unilateral Shareholders' Assembly Resolution

Asupra recursurilor de faţă;

A. Obiectul cererii introductive.

1. Prin cererea înregistrată în data de 6 iunie 2014 la Tribunalul Dâmboviţa, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.A., solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să fie obligată aceasta la plata sumei de 2.148.337 RON, reprezentând procentul de 5% din profitul brut anual din exploatare pe perioada 2005 - 2008 (735.255 RON) şi penalităţi de întârziere la plată de 0,15% pe zi (1.413.082 RON) şi până la plata integrală a sumei corespunzătoare participării la profit.

B. Hotărârea primei instanţe.

2. Prin sentinţa civilă nr. 1695 pronunţată la data de 28 noiembrie 2014 în dosarul nr. x Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, unde cauza a fost înregistrată la secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x

3. Prin sentinţa civilă nr. 2317 pronunţată la data de 6 mai 2015 în dosarul nr. x, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, ca neîntemeiată şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, respingând, în consecinţă, acţiunea reclamantei ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe.

4. Împotriva acestei sentinţe civile reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat apel, solicitând ca, în funcţie de respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, ca neîntemeiată, să se dispună anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond a cauzei, primei instanţe, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. (3) teza a II-a din Noul C. proc. civ.

D.Hotărârea instanţei de apel.

5. Prin decizia civilă nr. 102 A din 21 ianuarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins apelul formulat de apelanta S.C. A. S.R.L. cu sediul social în Târgovişte, B-dul x, judeţul Dâmboviţa, şi cu sediul ales la SCA C. în Bucureşti, str. x, nr. 1-5, (Clădirea D.), împotriva sentinţei civile nr. 2317 din 6 mai 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x, în contradictoriu cu intimata S.C. B. S.A. cu sediul social în Bucureşti, B-dul x, nr. 104A, Corpul M1, Camera 5, şi cu sediul ales la avocat E., în Târgovişte, str. x, nr. 121, judeţul Dâmboviţa, ca nefondat.

E. Calea de atac împotriva instanţei de apel.

6. Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă Societatea A. S.R.L. TÂRGOVIŞTE, aducându-i următoarele critici:

7. Prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Astfel, în practicaua deciziei instanţei de apel, după ce s-a reţinut că apelul reclamantei a fost declarat în termen, s-a constatat că el a fost motivat abia la data de 10 septembrie 2015, adică peste termenul de 30 de zile de la data comunicării care a fost la data de 24 iunie 2015, s-a aplicat sancţiunea decăderii din dreptul de a-l motiva, apreciindu-se că necitarea pentru motivare în termen de 10 zile nu prezintă relevanţă sub aspectul aplicării dispoziţiilor art. 470 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

8. În opinia recurentei-reclamante, instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. XV alin. (2) din Legea nr. 2/2013, or, în speţa de faţă după primirea cererii de declarare a apelului, completul de judecată nu a comunicat obligaţia de a motiva apelul în termenul de 10 zile amintit, apreciind că apelul a fost motivat în termen, dar de un alt avocat care a invocat alegerea de sediu făcută în favoarea lui de către reclamantă.

9. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

În acest sens, s-a arătat că au fost ignorate dispoziţiile art. 111 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 31/1990, cu privire la faptul că AGA era obligată să fixeze remuneraţia cuvenită pentru exerciţiul în curs administratorilor şi cenzorilor, dacă aceasta nu a fost stabilită prin actul constitutiv.

10. S-a mai arătat că au fost încălcate şi dispoziţiile art. 15318 din Legea nr. 31/1990, dispoziţii care prevăd că vor fi acordate administratorilor şi cenzorilor şi orice alte sume sau avantaje numai în baza unei hotărâri a adunării generale.

11. Potrivit recurentei, din aceste texte de lege ar rezulta că actul prin care se stabileşte remuneraţia administratorilor şi orice altă sumă este actul constitutiv sau hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor, cum este cazul şi în speţă, nefiind necesar un contract de administrare care să prevadă remuneraţia şi eventualele alte avantaje.

12. Instanţa de apel a ignorat prevederile art. 944 C. civ. - 1864, potrivit cărora hotărârea AGA din 12 iulie 2005, era un izvor de obligaţii, aceasta fiind asimilabilă unui contract unilateral.

13. A fost ignorată autoritatea de lucru judecat, ce rezulta din sentinţa, rămasă irevocabilă, nr. 592 din 3 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x, în care a fost admisă cererea de intervenţie formulată de reclamanta din această cauză şi a fost respinsă o primă acţiune prin care s-a cerut anularea hotărârii AGEA a societăţii pârâte din 12 iulie 2005, hotărâre pe care recurenta-reclamantă şi-a fondat pretenţia în cauza de faţă.

14. Instanţa de apel nu a observat că sentinţa nr. 974 din 14 noiembrie 2011 a Tribunalului Brăila, prin care s-a constat nulitatea absolută a hotărârii AGEA a societăţii pârâte din 12 iulie 2005, este rezultatul achiesării societăţii-pârâte, nefiindu-i opozabilă.

F.Apărările intimatei-pârâte.

15. La data de 26 iunie 2017 intimata-pârâtă S.C. B. S.A. a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

16. Nedepunerea motivelor de apel în termenul prevăzut de lege, se sancţionează cu decăderea din dreptul de a mai invoca alte motive de apel în afara celor depuse în termen sau a celor invocate în primă instanţă.

17. Recurenta-reclamantă a susţinut aceleaşi critici pe care le-a formulat şi în motivele de apel depuse tardiv în faţa instanţei de apel, or, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de recurs nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului, însă, în prezenta cauză recurenta nu a uzat de calea de atac a apelului, în termenul legal.

18. Recurenta a invocat încălcarea şi aplicare greşită normelor de drept material, fără a indica în care dintre situaţiile prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. s-ar încadra criticile sale.

Sub acest aspect, intimata-pârâtă a arătat că recursul poate fi considerat nemotivat, sancţiunea aplicabilă fiind aceea a nulităţii cererii de recurs.

19. În ce priveşte fondul cauzei, intimata-pârâtă a arătat că, în mod corect, a reţinut instanţa de apel că între cele două părţi a fost încheiat un contract de administrare la data de 1 iulie 2003, înlocuit, ulterior, prin contractul din 5 martie 2008, care prevedea o remuneraţie fixă lunară şi nu a fost amendat printr-un act adiţional care să prevadă dreptul la plata unei remuneraţii de succes de 5% prin raportare la o bază anume de calcul.

20. În ce priveşte hotărârea AGEA din 12 iulie 2005, aceasta a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 284 din 14 noiembrie 2011 a Tribunalului Brăila, sentinţă pentru a cărei opozabilitate au fost îndeplinite formalităţile legale, potrivit art. 50 alin. (1) şi art. 132 alin. (10) din Legea nr. 31/1990 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 26/1990.

21. În altă ordine de ideii s-a subliniat faptul că hotărârea AGEA nu reprezintă o convenţie încheiată de societate cu administratorul, nu angajează pe aceasta în raporturile cu terţii şi nu se referă la drepturile deduse judecăţii de către reclamantă.

Ca atare, între părţi nu s-a născut nici un raport juridic obligaţional cu privire la pretenţiile deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată.

22. Afirmaţia recurentei în sensul că nu a fost un terţ faţă de societate ci un organ al acesteia este în contradicţie cu dispoziţiile legale care reglementează modul de constituire şi administrare a societăţii, fiind contrară şi referirilor la contractul de administrare încheiat între reclamantă şi pârâtă.

G. Considerentele instanţei de recurs.

23. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile şi apărările formulate, Înalta Curte va respinge recursul, pentru următoarele considerente:

24. Critica cu privire la greşita aplicare a sancţiunii decăderii din dreptul de a motiva apelul declarat de cabinetele asociate de avocat F. nu poate fi reţinută.

Este adevărat că în art. XV alin. (2) din Legea nr. 2/2013 se prevede faptul că în cazul în care cererea de apel nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, completul căruia i s-a repartizat dosarul va stabili lipsurile cererii de apel şi îi va comunica, în scris, apelantului că are obligaţia de a completa sau modifica cererea, însă, această prevedere se aplică doar în cazul în care motivele de apel sunt depuse în termenul prevăzut de art. 468 alin. (1) C. proc. civ., în caz contrar fiind aplicabile prevederile art. 470 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de apel procedând în mod legal la aplicarea acestor dispoziţii legale cu privire la aplicarea sancţiunii decăderii din dreptul de a motiva apelul.

25. Cu toate că recurenta-reclamantă nu a indicat în care dintre punctele alin. (1) a art. 488 C. proc. civ. se încadrează criticile sale cu privire la aplicarea greşită a normelor de drept material, aceasta a indicat dispoziţii legale din Legea nr. 31/1990, din C. civ. - 1864 şi încălcarea unei pretinse autorităţi de lucru judecat, astfel încât se poate aprecia că aceste critici se încadrează în pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ.

26. În ce priveşte, însă, aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 111 alin. (2) lit. c) şi respectiv art. 15318 din Legea nr. 31/1990, aceste critici nu pot fi reţinute.

Astfel, din cuprinsul dispoziţiilor art. 311 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 31/1990, rezultă doar că AGA este obligată să fixeze remuneraţia cuvenită administratorilor şi cenzorilor pentru exerciţiul în curs, dacă aceasta nu a fost stabilită prin actul constitutiv, or, în speţa de faţă această remuneraţie fusese stabilită prin contractul de administrare din 1 iulie 2003 şi, ulterior, prin contractul de administrare din 5 martie 2008.

27. De asemenea, din cuprinsul dispoziţiilor art. 15318, rezultă că remuneraţia administratorilor trebuie stabilită printr-o hotărâre AGA, dacă aceasta nu a fost stabilită prin actul constitutiv, aceasta însemnând că un contract de administrare trebuie să aibă la bază o hotărâre AGA, iar nu faptul că indemnizaţia administratorilor, inclusiv orice alt eventual avantaj cuvenit acestora, se stabileşte, direct, printr-o hotărâre a AGA.

28. De altfel, pentru a-şi formula pretenţiile, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a invocat Hotărârea AGEA din 12 iulie 2005, făcând referire şi la contractul de administrare încheiat la 1 iulie 2003 (care a fost înlocuit prin cel încheiat la 5 martie 2005).

Or, în ceea ce priveşte contractul de administrare invocat, acesta nu a prevăzut decât o remuneraţie fixă lunară pentru reclamantă dar nu şi o bonificaţie de 5% din profit, astfel cum a cerut-o S.C. A. S.R.L. care nu este, aşa după cum a reţinut şi instanţa de apel, îndreptăţită să pretindă existenţa unui raport juridic obligaţional real în raport cu care să îşi justifice calitatea procesuală activă.

29. Nu poate fi reţinută nici susţinerea recurentei-reclamante cu referire la încălcarea dispoziţiilor art. 944 C. civ. - 1864, în sensul că hotărârea AGEA din 12 iulie 2005 era asimilabilă unui contract unilateral, deoarece recurenta-reclamantă face confuzie între contractul unilateral şi actul juridic unilateral, în realitate, hotărârea AGEA din 12 iulie 2005 nu putea reprezenta un contract unilateral ci un act juridic unilateral care nu producea consecinţe faţă de terţi, ci numai în raport cu acţionarii.

30. De altfel, această hotărâre a şi fost anulată prin sentinţa civilă nr. 284 din 14 noiembrie 2011 a Tribunalului Brăila, această hotărâre fiindu-i opozabilă recurentei-reclamante, deoarece, intimata-pârâtă a îndeplinit formalităţile legale, prevăzute de art. 50 alin. (1) şi art. 132 alin. (10) din Legea nr. 31/1990, prin publicarea acestei hotărâri judecătoreşti în Monitorul Oficial, dar şi pe cele prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, prin înregistrarea acestei menţiuni în Registrul Comerţului.

31. În ce priveşte critica privind ignorarea autorităţii de lucru judecat ce ar rezulta din sentinţa nr. 592 din 3 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x, aceasta nu poate fi reţinută, deoarece recurenta-reclamantă nu a arătat în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, sub acest aspect, pentru ca instanţa de recurs să poată analiza această critică, mai mult, printre motivele de apel pentru care reclamanta nu a fost decăzută din dreptul de a le invoca nu se regăseşte şi critica cu privire la nereţinerea, de prima instanţă, a autorităţii de lucru judecat a respectivei sentinţe a Tribunalului Dâmboviţa, astfel încât, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., acestea nu pot fi primite, deoarece ele puteau fi invocate pe calea apelului, iar reclamanta nu le-a invocat.

32. Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În opinie majoritară:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L. TÂRGOVIŞTE împotriva deciziei civile nr. 102 A din 21 ianuarie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 8 martie 2018.

OPINIE SEPARATĂ

În ce priveşte criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ne însuşim în totalitate punctul de vedere exprimat în opinia majoritară, potrivit căruia aceste susţineri sunt nefondate.

Într-adevăr, cererea de apel trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul, conform art. 470 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., lipsa acestei cerinţe fiind prevăzută sub sancţiunea decăderii de dispoziţiile alin. (3) ale aceluiaşi text de lege. Motivarea apelului se realizează în acelaşi termen în care se exercită calea de atac, respectiv în 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, conform art. 468 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la pretinsa greşită aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. XV (2) din Legea nr. 2/2013, care ar obliga instanţa să comunice, în scris, apelantului, lipsurile cererii, constată că acest text de lege nici nu este incident în cauză. Apelul depus de parte, în termenul defipt de lege, de 30 de zile de la comunicare, îndeplinea toate cerinţele prevăzute de art. 470 alin. (1) C. proc. civ., cuprinzând inclusiv motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază calea de atac. Faptul că cererea a fost făcută prin mandatar - avocat care a depus împuternicirea, potrivit legii, în condiţiile art. 151 alin. (2) C. proc. civ., altul decât mandatarul avocat ce a reprezentat partea în cursul soluţionării fondului, nu dădea naştere vreunei obligaţii în sarcina completului de apel, de a cenzura dreptul suveran al părţii, în alegerea reprezentantului său convenţional, în această fază procesuală.

Aşa fiind, instanţa de apel, constatând că cea de-a doua cerere de apel, motivată de un alt avocat, a fost depusă cu depăşirea termenului prevăzut de art. 468 alin. (1) raportat la art. 470 alin. (1) lit. c) şi art. 470 alin. (3) C. proc. civ. şi aplicând, prin urmare, sancţiunea decăderii, a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ.

Constată însă că, contrar opiniei majoritare, criticile subscrise de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt întemeiate.

Astfel, reţine că instanţa de fond s-a pronunţat în baza unei excepţii procesuale de fond, admiţând excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului iar instanţa de apel a menţinut această soluţie.

Or, obiectul cererii de chemare în judecată a constat în obligarea societăţii pârâte să plătească reclamantului, în calitate de fost administrator al acesteia, o anumită sumă, cu titlu de remuneraţie cuvenită pentru perioada 2005 - 2008.

În acest context, instanţele de fond aveau obligaţia să verifice, potrivit art. 36 C. proc. civ., dacă există identitate între părţi şi subiectele raportului juridic litigios. Aşa fiind, calitatea procesuală activă cerută pentru a exercita acţiunea în justiţie, fiind necesar să corespundă cu calitatea de titular al dreptului ce se discută, aparţine subiectului activ al dreptului subiectiv civil afirmat sau pretins.

Potrivit art. 194 lit. c) C. proc. civ., reclamantul trebuie să indice obiectul cererii (adică ceea ce pretinde), iar lit. d) a aceluiaşi text prevede arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea. Prin aceste elemente, reclamantul justifică îndreptăţirea sa de a introduce cererea împotriva pârâtului.

În acest context, reclamanta (recurentă în această fază procesuală), a arătat şi dovedit că, în perioada 2005 - 2008, a îndeplinit mandatul de administrator al societăţii pârâte, deţinând funcţia de administrator până la data de 2 decembrie 2008, când a fost revocată din funcţie prin hotărârea adunării generale ordinare a acţionarilor S.C. B. S.A. nr. 1/2008 . A dovedit, de asemenea, că persoana juridică numită în funcţia de administrator al societăţii pârâte a fost parte într-un contract de mandat special, remunerat, fiind, prin urmare, parte în raportul juridic dedus judecăţii.

Faptul că societatea reclamantă era îndrituită numai la plata unei remuneraţii în cuantum fix sau şi la plata unei remuneraţii sub formă de participare la profitul societăţii nu reprezintă, prin urmare, o chestiune ce putea fi verificată pe cale excepţiei invocate de pârâtă şi admisă de instanţele de fond. Altfel spus, pe calea acestei excepţii de fond nu putea fi invocată decât inexistenţa condiţiilor de exerciţiu ale acţiunii civile. Câtă vreme reclamanta a dovedit că este parte în raportul de drept material dedus judecăţii, existenţa dreptului afirmat de aceasta, respectiv de a încasa o anumită sumă, cu titlu de remuneraţie administrator, constituia o chestiune de fond, aşa cum rezultă în mod explicit din prevederile art. 36 teza a II-a C. proc. civ.

În acest context, reţine că reclamanta, promovând calea de atac a apelului, a invocat în mod explicit că, în mod greşit, instanţa de fond a soluţionat procesul în baza unei excepţii procesuale, deci fără a intra, în judecata fondului, solicitând anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe. Ca atare, instanţa de apel, menţinând soluţia judecătorului fondului, a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 480 alin. (3) teza a II-a raportat la art. 36 C. proc. civ.

Aşadar, devin incidente prevederile art. 497 teza a II-a C. proc. civ., impunându-se atât casarea deciziei pronunţate în apel, cât şi a sentinţei primei instanţe, cu trimitere spre rejudecare la Tribunalul Dâmboviţa.

Cât priveşte celelalte critici de nelegalitate, vizând încălcarea prevederilor art. 111 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 31/1990, în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 441/2006 sau a dispoziţiilor art. 153 alin. (2) din Legea societăţilor comerciale, precum şi a dispoziţiilor art. 944 C. civ. din 1864, acestea vor fi avute în vedere cu prilejul rejudecării cauzei, impunându-se doar următoarele precizări.

Până la data modificării prevederilor Legii nr. 31/1990 republicată prin Legea nr. 441/2006 (publicată în Monitorul Oficial nr. 955 din 28 noiembrie 2006), condiţiile de numire a unei persoane juridice în funcţia de administrator al unei societăţi comerciale au fost reglementate prin art. 136, introdus prin O.G. nr. 32/1997 şi devenit art. 139, prin renumerotare (text de lege, aşa cum s-a mai arătat, în prezent abrogat). Potrivit acestui text de lege drepturile şi obligaţiile părţilor (administrator - persoană juridică şi, respectiv, societate comercială) se stabileau printr-un contract de administrare, fără ca legea să stabilească dacă forma scrisă a unei atare convenţii era stipulată ad probationem sau ad validitatem.

Pe de altă parte, aşa cum rezultă din prevederile art. 72 din Legea nr. 31/1990 republicată, raporturile juridice dintre societate şi administrator sunt raporturi de mandat, contractuale. Astfel, administratorul este desemnat prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării asociaţilor, iar acesta, acceptând numirea, intra în raporturi juridice de mandat cu societatea. Conţinutul mandatului, respectiv drepturile şi obligaţiile ce incumbă părţilor nu este însă exclusiv contractual, ci se completează cu prevederile imperative ale Legii nr. 31/1990 republicată. Aşadar, raporturilor juridice dintre părţi le sunt aplicabile dispoziţiile Legii speciale (în forma în vigoare contemporană litigiului, 2005-2008) şi, în completare, prevederile Codului comercial, referitoare la mandatul comercial (art. 376 şi urm. Codul comercial).

În acest context, instanţa de fond urmează a analiza în ce măsură hotărârea adunării generale a acţionarilor, adoptată în cursul executării unui contract de mandat (în concret, de administrare), încheiat în formă scrisă) prin care s-a decis acordarea unei remuneraţii, sub formă de participare la profit, administratorului în funcţie, naşte în patrimoniul acestuia din urmă dreptul de a solicita plata acestor avantaje.

Este adevărat că AGA este organul societăţii care formează voinţa socială, astfel că decizia adunării generale de a stabili o anumită remuneraţie a administratorului reprezintă un act juridic unilateral (o ofertă de a stabili o anumită remuneraţie). Însă, ceea ce era important de stabilit de către instanţa de fond era împrejurarea dacă oferta de a modifica anumite elemente ale contractului de administrare, în ce priveşte modalitatea de stabilire a cuantumului remuneraţiei (hotărârea AGA ce incorporează voinţa socială) a fost sau nu acceptată de către reclamantă. Altfel spus, trebuia stabilit dacă oferta pârâtei a fost acceptată de către administrator, realizându-se acordul de voinţă al părţilor, în ce priveşte completarea (modificarea) anumitor clauze ale contractului de mandat.

Prin urmare, instanţele de fond ar fi trebuit să stabilească dacă consimţământul administratorului urma să îmbrace o anumită formă, sub imperiul prevederilor legii speciale (Legea nr. 31/1990 republicată) sau era suficient să se manifeste tacit, prin simpla acceptare a continuării executării mandatului (după regula generală aplicabilă mandatului comercial, consfinţită de art. 376 Codul comercial, conform căruia mandatarul se consideră că a acceptat mandatul dacă nu şi-a exprimat expres refuzul).

În fine, cât priveşte puterea de lucru judecat a sentinţei nr. 522 din 3 mai 2010 a Tribunalului Dâmboviţa, prin care a fost admisă cererea de intervenţie a fostului administrator şi a fost respinsă acţiunea în anulare a hotărârii AGA din 12 iulie 2005, constată următoarele:

Încă de la judecata în fond, reclamanta a invocat nu efectul negativ sau extinctiv al lucrului judecat în raport cu prezenta cauză, în sensul dispoziţiilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ., al sentinţei nr. 522 din 3 mai 2010 a Tribunalului Dâmboviţa.

Cea care s-a opus admiterii acţiunii de faţă, respectiv pârâta-intimată, a invocat lipsa de temei a acţiunii privind plata remuneraţiei administratorului, arătând că hotărârea AGA, prin care s-a decis acordarea anumitor avantaje reclamantei, a fost anulată prin sentinţa nr. 284 din 14 noiembrie 2011 a Tribunalului Brăila.

În acest context, reclamanta s-a apărat, arătând că sentinţa nr. 284 din 14 noiembrie 2011 a Tribunalului Brăila contravine (contrazice) constatarea judecătorească, în sensul de soluţie dată raporturilor deduse judecăţii dintr-o hotărâre judecătorească anterioară, respectiv sentinţa nr. 522 din 3 mai 2010 a Tribunalului Dâmboviţa. Altfel spus, cele statuate printr-o hotărâre anterioară sunt prezumate ca fiind expresia adevărului judiciar (efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat).

În adevăr, prin sentinţa nr. 522 din 3 mai 2010 a Tribunalului Dâmboviţa s-a respins acţiunea în anulare a hotărârii AGA în discuţie, reţinându-se că aceasta întruneşte toate condiţiile de validitate prevăzute de lege, fiind adoptată cu votul acţionarului reprezentând 85,256% din capitalul social. Însă, ceea ce este relevant în cauză este faptul că această hotărâre a rămas irevocabilă prin decizia nr. 1850 din 12 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a reţinut că "simpla achiesare a societăţii pârâte la cererea formulată de reclamantă nu poate fi suficientă pentru admiterea cererii de chemare în judecată şi constatarea nulităţii absolute a hotărârii AGAE a S.C. B. din data de 12 iulie 2005, [...] fără verificarea faptului dacă au fost încălcate sau nu condiţiile prevăzute de Legea nr. 31/1990 şi de actul constitutiv al societăţii pârâte, cu privire la convocarea şi ţinerea unei astfel de adunări [...] prin această achiesare, pârâta nu ar face decât, pe cale ocolită, să obţină anularea unei hotărâri AGEA ce a fost adoptată în condiţii legale".

Or, cea de a doza hotărâre, nr. 284 din 14 noiembrie 2011 a Tribunalului Brăila, a fost pronunţată chiar ca efect al achiesării societăţii pârâte la acţiunea în anulare a aceleiaşi hotărâri AGAE.

Altfel spus, nu numai hotărârea nr. 284/2011 a Tribunalului Brăila, ci şi decizia pronunţată de instanţa de apel în cauza de faţă, încalcă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al sentinţei nr. 522/2010 a Tribunalului Mehedinţi. De altfel, apreciem că hotărârea nr. 284/2011 era şi inopozabilă reclamantei din prezenta cauză. Este adevărat că, în principiu, acţiunea în anulare hotărâre AGA se judecă în contradictoriu cu societatea, dar, în speţă, această hotărâre naşte drepturi în patrimoniul unui terţ (remuneraţia administratorului) Aşa fiind, nu este lipsit de relevanţă a remarca că hotărârea reţinută de instanţa de apel ca desfiinţând, cu titlu retroactiv, dreptul reclamantului de a pretinde o remuneraţie, nu a fost pronunţată în contradictoriu cu reclamantul şi s-a bazat pe achiesarea pârâtei la acţiune. Or, disponibilitatea în procesul civil nu este absolută, deoarece instanţa, în baza rolului activ, supune cenzurii acele acte de dispoziţie procedurale care urmăresc eludarea unor norme de ordine publică sau încalcă drepturile unor terţi.

Faţă de considerentele mai sus arătate, apreciem, în opinie minoritară, că, potrivit art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se impunea admiterea recursului şi casarea atât a deciziei pronunţate în apel, cât şi a hotărârii primei instanţe, cu trimitere, spre rejudecare, Tribunalului Bucureşti.