Fluvial transport contract: automatic default for time-bound obligations and exclusion of formal notice requirement

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Judecătoria Galaţi la data de 24 august 2010 de reclamanta S.C. A. S.R.L. Galaţi prin administratorul judiciar B. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. -actuala D. S.A., aceasta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 90.000 RON, reprezentând parte din prejudiciul total de 1.190.000 RON produs prin neexecutarea de către pârâtă a obligaţiilor asumate prin contractul de transport fluvial de mărfuri nr. 38 din 31 ianuarie 2008.

Prin cererea depusă la data de 7 decembrie 2010, reclamanta şi-a majorat câtimea pretenţiilor la suma de 1.190.000 RON.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în baza contractului de transport fluvial de mărfuri reclamanta trebuia să presteze în folosul pârâtei servicii de transport pe apă a agregatelor de carieră pe relaţia Iglicioara-Olteniţa şi Iglicioara-Călăraşi. Potrivit art. 1.1 din contract, pârâta avea obligaţia de a emite comenzi privind transportul pe apă, iar potrivit art. 1.2 din contract cantitatea de marfă ce urma să fie transportată în anul 2008 era de 180.000 tone, adică aproximativ 20.000 tone/lună. Cu toate acestea, în anul 2008, cantitatea transportată a fost de numai 104.821 tone, ceea ce a condus la un minus de 70.000 tone transportate şi care repartizate egal pe cele două destinaţii, au reprezentat o valoare de 1.190.000 RON ca prejudiciu solicitat prin prezenta acţiune.

Judecătoria Galaţi a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat cauza în favoarea Tribunalului Galaţi, în baza sentinţei civile nr. 12601/2010, recursul împotriva acesteia fiind respins ca inadmisibil prin decizia civilă nr. 225/2011 a Tribunalului Galaţi, faţă de dispoziţiile art. 158 alin. (3) C. proc. civ.

Prin sentinţa nr. 1115 din 15 mai 2012, Tribunalul Galaţi a admis excepţia prescipţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă în cursul judecăţii cauzei, şi a respins acţiunea în daune contractuale ca prescrisă.

Prin Decizia nr. 113/A din 14 decembrie 2012, Curtea de Apel Galaţi a admis apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe, pe care a anulat-o şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, stabilind că între părţi s-a încheiat un contract de prestări servicii (transport fluvial de mărfuri). Recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei din apel a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 1115 din 20 martie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În rejudecare, prima instanţă a pronunţat sentinţa civilă nr. 23 din 20 februarie 2017 prin care a fost admisă acţiunea şi s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 1.190.000 RON, cu titlu de daune compensatorii rezultate din neexecutarea totală a obligaţiei asumate prin contractul de transport fluvial de mărfuri nr. 38 din 31 ianuarie 2008 precum şi la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii pentru expertize.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Galaţi a reţinut că sunt îndeplinite în cauză condiţiile în care se pot acorda daune compensatorii potrivit art. 1081-1082 C. civ.: existenţa unei fapte ilicite, constând în nerespectarea de către pârâta-debitoare a unei obligaţii contractuale care creează (raport de cauzalitate) un prejudiciu în patrimoniul reclamantei creditoare, vinovăţia pârâtei-debitoare, condiţia ca debitoarea să fi fost pusă în întârziere (cu excepţia cazurilor în care debitoarea este de drept în întârziere) şi condiţia inexistenţei unei clauze de neresponsabilitate.

Referitor la invocarea de către pârâtă a neîndeplinirii de către reclamanta S.C. A. S.R.L. a condiţiei de punere în întârziere a debitoarei S.C. C. S.A. referitor la executarea obligaţiei acesteia, prima instanţă a apreciat că pârâta a fost pusă în întârziere prin formularea cererii de chemare în judecată în anul 2010, în cadrul termenului de prescripţie aplicabil.

Pârâta a invocat excepţia de neexecutare a contractului de către reclamantă, pentru faptul de a nu pune la dispoziţie barjele necesare pentru încărcarea mărfii, însă această apărare s-a respins.

Pentru determinarea prejudiciului cauzat prin neexecutarea totală a obligaţiei asumate prin contractul de transport fluvial de mărfuri instanţa a administrat proba cu expertiza contabilă.

Apelul declarat de pârâta D. S.A. împotriva sentinţei tribunalului a fost admis prin decizia civilă nr. 398A din 8 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă şi în consecinţă, sentinţa a fost schimbată, în sensul respingerii ca nefondată a acţiunii civile având ca obiect pretenţii, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B., cu obligarea acesteia la plata sumei de 21.505 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către apelantă.

În considerentele deciziei s-au reţinut următoarele:

Prima critică din motivele de apel se referă la faptul că temeiul de drept al cererii de chemare în judecată a fost art. 1066, 1068 şi 1069 C. civ., care reglementează obligaţiile cu clauză penală, însă contractul în litigiu are prevăzute clauze penale la articolele 3.1.1, respectiv 3.1.2, dar acestea privesc cu totul altă situaţie şi anume cea a întârzierilor la plata facturilor sau a predării mărfii la transport. Prin urmare s-a solicitat să se constate că ulterior, reclamanta nu a depus, în termen legal, conform art. 132 C. proc. civ. o cerere precizatoare în care să solicite daune compensatorii prin invocarea art. 1081-1082 C. civ.

Critica a fost respinsă, arătându-se că în raport de obiectul acţiunii şi de natura contractului încheiat între părţi, în mod corect instanţa de fond a reţinut şi incidenţa dispoziţiilor art. 1081-1082 C. civ. şi faptul că nu se pune problema schimbării obiectului acţiunii, care a fost cel stabilit prin cererea de chemare în judecată, iar precizările depuse la data de 3 martie 2016, sunt în legătură cu raportul de expertiză întocmit de expert E.; prima instanţă a stabilit incidenţa dispoziţiilor legale în raport de obiectul cererii, ţinând cont totodată şi de art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ.

Curtea a constatat că cel de-al doilea motiv de apel, respectiv lipsa dovezii de punere în întârziere a pârâtei - una din condiţiile antrenării răspunderii civile contractuale - este întemeiat, în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 1079 alin. (1) pct. 3 C. civ., privind punerea de drept în întârziere, întrucât, obligaţia asumată prin contractul nr. x/2008, nu era o obligaţie care, prin natura sa, să nu poată fi îndeplinită decât într-un termen determinat.

De asemenea, din această perspectivă, a îndeplinirii obligaţiei de punere în întârziere, s-a reţinut că, în mod greşit, prima instanţă a constatat că pârâta a fost pusă în întârziere prin formularea cererii de chemare în judecată în anul 2010, în cadrul termenului de prescripţiei aplicabil.

Nu s-a reţinut nici incidenţa dispoziţiilor art. 1079 alin. (1) pct. 2 C. civ., întrucât convenţia părţilor în acest sens trebuia să fie expresă, aspect care nu rezultă din contractul încheiat între părţi.

Constatând că reclamanta nu a făcut dovada punerii în întârziere a pârâtei, ca şi condiţie pentru atragerea răspunderii civile contractuale, instanţa de apel a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată, fără a mai considera ca fiind necesară analizarea celorlalte două motive de apel referitoare la inexistenţa unui prejudiciu şi imposibilitatea cuantificării acestuia, precum şi la existenţa uzanţelor dintre părţi.

Fiind în culpă procesuală, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., reclamanta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă, reprezentând 15.505 RON contravaloarea taxei de timbru pentru apel şi 6.000 RON onorariile expertului parte F..

Împotriva deciziei reclamanta a declarat recurs, arătând în dezvoltarea motivelor de recurs următoarele:

1. Decizia este nelegală, a acordat ceea ce nu s-a cerut, respectiv a constatat că nu este îndeplinită condiţia punerii în întârziere a debitoarei, deşi această apărare nu a fost invocată în faţa primei instanţe, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta arată că această apărare nu a fost formulată de pârâtă nici prin întâmpinarea în prima instanţă, nici după trimiterea spre rejudecare, că s-au încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. potrivit cărora hotărârea instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, precum şi cele ale alin. (3) care prevăd că instanţa de fond va judeca din nou, ţinând cont de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

Se arată că din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă faptul că în rejudecare, instanţa de fond nu poate să se raporteze şi să se pronunţe decât cu privire la apărările formulate în întâmpinarea iniţială.

Abia prin motivele de apel, apelanta-pârâtă invocă acest aspect, ca şi apărare nouă, pe care instanţa, admiţând-o, îşi fundamentează decizia pronunţată.

Sunt invocate prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. conform cărora în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi, arătându-se că apelul poate fi exercitat doar pentru motive care au fost analizate de instanţa anterioară şi care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel, potrivit principiului legalităţii căii de atac.

2. Interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, constatarea greşită că, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 1079 alin. (2) pct. 3 C. civ.

Sub acest motiv recurenta arată că în speţă debitorul este de drept în întârziere întrucât obligaţia, prin natura sa, nu putea fi îndeplinită decât într-un anumit termen, pe care debitorul nu l-a respectat.

Astfel, contractul dintre părţi este unul de transport fluvial de mărfuri prin care una dintre părţi şi-a luat obligaţia de a transporta o cantitate de marfă pentru cealalată parte, într-un anumit termen, având în vedere capacitatea de transport pe care o deţinea şi durata transportului; totodată, neîndeplinirea oricărei obligaţii de către una din părţi la termenul stabilit făcea ca acea obligaţie să nu mai poată fi îndeplinită ulterior în condiţiile stabilite de părţi.

3. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Se arată, din acest punct de vedere, că decizia nu motivează de ce se reţine că obligaţia din speţă nu era una care, prin natura sa, să nu poată fi îndeplinită decât într-un termen determinat, şi prin urmare, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1079 alin. (2) pct. 3 C. civ.

Recurenta susţine că prin aceasta este încălcat dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din CEDO.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă D. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei din apel.

În apărare se susţine că neinvocarea în primă instanţă, în primul ciclu procesual a lipsei punerii în întârziere nu-i poate îngrădi accesul la justiţie şi încălca dreptul la apărare, că problema existenţei dovezii punerii în întârziere s-a discutat în primă instanţă după trimiterea cauzei spre rejudecare ca efect al admiterii apelului reclamantei a cărei acţiune s-a respins prima dată ca prescrisă.

Intimata contestă aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1079 alin. (2) pct. 3 C. civ. şi faptul că în speţă punerea în întârziere este de drept. Se arată că părţile au inserat în contract această dispoziţie, însă cu referire la art. 3.1.1 privind clauza penală pentru întârziere la plata facturilor.

Cât priveşte motivarea deciziei, intimata apreciază că este corespunzătoare, conţinând toate argumentele care susţin soluţia adoptată.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate se vor reţine următoarele:

Art. 304 pct. 6 vizează situaţiile de plus petita şi ultra petita, fiind expresia principiului disponibilităţii şi a obligaţiei instanţei de a se pronunţa asupra tuturor cererilor deduse judecăţii.

Recurenta încadrează greşit în acest text legal nemulţumirile sale legate de constatarea instanţei că pârâta nu a fost pusă în întârziere, considerând astfel că s-a pronunţat pe o apărare tardivă.

Nici art. 315 C. proc. civ. invocat în susţinerea aceleiaşi critici nu are aplicabilitate în speţă, deoarece decizia pronunţată în recurs nu este de casare, ci de respingere a apelului şi menţinerea deciziei din apel în întregime (decizie prin care s-a anulat sentinţa şi cauza s-a trimis spre rejudecare la tribunal).

Criticile cu privire la aspectele învederate pot fi încadrate la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ. care, de altfel, a fost menţionat în recurs.

Prin această dispoziţie este consacrată o limită a devoluţiunii apelului exprimată prin regla tantum devolutum quantum judicatum. Ea semnifică faptul că în apel nu se poate lărgi cadrul procesual stabilit în primă instanţă, instanţa de apel fiind chemată să verifice numai ce s-a judecat în primă instanţă, neputând fi făcute cereri noi ori modificate elementele pe care aceasta le-a avut în vedere când a pronunţat soluţia.

În speţă, susţinerile pârâtei privitoare la lipsa punerii în întârziere nu constituie o cerere nouă în accepţiunea de mai sus, ci se încadrează în categoria mijloacelor de apărare prevăzute în teza a doua a art. 294 alin. (1) C. proc. civ., care prevede:

"Excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi".

În plus se va reţine că, într-adevăr, problema existenţei dovezii punerii în întârziere s-a discutat în primă instanţă, în al doilea ciclu procesual, pârâta solicitând ca dovada corespunzătoare să fie depusă la dosar.

În consecinţă, faţă de aspectele mai sus reţinute, primul motiv de recurs se va respinge ca nefondat.

A doua critică prin care recurenta-reclamantă susţine că pârâta, în calitate de debitor, era de drept în întârziere - motiv de recurs fundamentat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - este fondată, astfel că decizia din apel care a reţinut contrariul nu este legală.

Instanţa reţine că la data de 31 ianuarie 2008 părţile au încheiat contractul cu nr. x având ca obiect efectuarea transportului pe apă a agregatelor de carieră, respectiv transportul cu barjele efectuat pe relaţiile Iglicioara-Olteniţa şi Iglicioara-Călăraşi, cantitatea totală de marfă transportată pentru anul 2008 urmând a fi de 180.000 tone, cca 20.000 tone/lună, stabilindu-se prin art. 7 că durata contractului va înceta în momentul îndeplinirii tuturor obligaţiilor prevăzute de ambele părţi şi se va întinde pe parcursul anului 2008, începând cu data de 1 februarie 2008.

Aşadar este vorba despre un contract de prestări-servicii de transport fluvial de marfă cu periodicitate regulată (20.000 tone/lună) în care neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către una din părţi la termenul stabilit face ca acea obligaţie să nu mai poată fi îndeplinită ulterior, în condiţiile stabilite de părţi (având în vedere capacitatea de transport deţinută de prestator şi durata transportului).

Astfel, pârâta şi-a asumat obligaţia, neîndeplinită în totalitate, de a prezenta la încărcare o anumită cantitate de marfă, într-un anumit termen (anual, respectiv lunar), astfel încât prestatorul să transporte marfa la destinaţie, în cantitatea, în direcţia şi în condiţiile stabilite prin contract.

Raportat la aceste obligaţii reiese că termenul a fost stipulat ca şi condiţie esenţială avută în vedere de părţi la încheierea contractului, deoarece neîndeplinirea graficului lunar stabilit de părţi determină neîndeplinirea obiectului contractului, ceea ce duce, din nou, la concluzia că obligaţia nu putea fi îndeplinită decât într-un timp determinat (lunar/anual), pe care debitorul l-a lăsat să expire, deşi cunoştea, prin natura convenţiei, că serviciul în cauză nu putea fi prestat decât într-un anumit termen.

Aceste considerente duc la concluzia că, în speţă, este aplicabil art. 1079 alin. (2) pct. 3 C. civ., prin care debitorul este de drept în întârziere.

Pentru atragerea răspunderii contractuale se cer însă a fi îndeplinite şi celelalte condiţii referitoare la existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu patrimonial, raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia celui ce săvârşeşte fapta ilicită.

În privinţa prejudiciului, dar şi a invocării uzanţelor între părţile contractuale, instanţa de apel nu s-a mai pronunţat pe criticile formulate de către pârâtă, ca o consecinţă a celor reţinute în legătură cu punerea în întârziere.

Întrucât acest aspect a fost tranşat în recurs în modul mai sus descris se impune admiterea recursului, potrivit art. 313, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 1079 alin. (2) pct. 3 C. civ. şi casarea deciziei pronunţată în apel, cu trimiterea spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care va soluţiona celelalte motive de apel cu care a fost învestită, pornind de la dezlegările în drept date prin prezenta decizie, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

În raport de soluţia ce se va adopta nu se mai impune analiza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. Galaţi prin administrator judiciar B. împotriva deciziei nr. 398/A din 8 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2018.