Director's unjust revocation upheld; appeal dismissed, damages awarded.

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 01.03.2017 sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună constatarea nulităţii deciziei nr. 657 din 31.07.2017 emisă de pârâtă, constatarea revocării fără justă cauză a mandatului de director şi obligarea pârâtei la plata pretenţiilor de 215.085 RON, cu titlu de daune-interese.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 143 şi urm. din Legea nr. 31/1990, dispoziţiile art. 2009 şi urm. C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 523 din 05 iulie 2017, pronunţată de Tribunalul Arad, secţia a II-a civilă, s-a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A, având ca obiect constatare nulitate decizie şi pretenţii.

Prin decizia civilă nr. 703/A din 26 octombrie 2017, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 523/21.06.2017, pronunţată de Tribunalul Arad şi, în consecinţă:

A schimbat sentinţa apelată şi a admis în parte acţiunea reclamantului A., în sensul că:

A constatat nulitatea deciziei nr. 657/31.01.2017 emisă de către pârâtă şi a constatat revocarea mandatului de director al reclamantului fără justă cauză.

A fost obligată pârâta la plata sumei de 10.000 RON daune interese către reclamant şi a fost respinsă în rest acţiunea reclamantului.

La 4 ianuarie 2018, pârâta S.C. B. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 703/A din 26.10.2017 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, în sensul respingerii acţiunii reclamantului, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea de recurs recurenta-pârâtă a invocat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs invocat, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1266 alin. (2) din noul C. civ. potrivit cărora "La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului."

Astfel, a susţinut recurenta-pârâtă că instanţa de apel a reţinut că reclamantul A. nu ar fi avut interesul să solicite încetarea contractului de mandat, întrucât la preluarea postului de director general şi ulterior, de administrator special, acesta a fost obligat, în considerarea funcţiei deţinute, să garanteze în nume personal, în calitate de garant avalist, patru credite contractate la C. de către S.C. B. S.A.

În opinia recurentei, reclamantul - intimat A. a fost de acord cu încetarea contractului de mandat prin acordul părţilor întrucât la data de 01.02.2017, când a semnat decizia nr. 657/31.01.2017, nu a formulat obiecţii cu privire la conţinutul acesteia, fiind respectate prevederile art. 9 pct. 9.1 lit. d) din contractul de mandat nr. x/15.06.2012.

Contrar prevederilor art. 1266 alin. (2) din noul C. civ., instanţa de apel nu a interpretat voinţa reclamantului raportat şi la comportamentul ulterior al acestuia, după semnarea deciziei de încetare a contractului de mandat prin acordul părţilor, din care rezultă faptul că a fost de acord cu încetarea contractului de mandat.

Recurenta - pârâtă mai arată că, instanţa a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1270 C. civ.

În argumentarea acestei critici, recurenta a susţinut că probele administrate în cauză atestă situaţia de fapt descrisă de aceasta, că reclamantul a fost administratorul special al S.C. B. S.A o perioada lungă de timp, astfel că avea cunoştinţă despre posibilitatea formulării unor obiecţii, a exprimării dezacordului sau a refuzului de încetare a contractului de mandat prin acordul părţilor şi faptul că o astfel de manifestare de voinţă nu necesită prezenţa fizică a unei persoane din conducerea societăţii.

Prin urmare, a susţinut recurenta că în mod greşit instanţa de apel nu a dat eficienţă prevederilor art. 1270 alin. (2) C. civ. şi prevederilor art. 9 pct. 9.1 lit. d) din contractul de mandat nr. x/15.06.2012 privind încetarea contractului prin acordul părţilor, considerând că manifestările de voinţă ale reclamantului - intimat nu reprezintă acordul acestuia pentru încetarea contractului de mandat.

În continuare, a arătat recurenta că în situaţia în care reclamantul nu şi-ar fi însuşit decizia de încetare a contractului de mandat ar fi trebuit să se prezinte în continuare la societate şi să-şi desfăşoare activitatea, or, acesta a înţeles să dea curs menţiunilor din decizie privind termenul de preaviz de 30 de zile, conduită din care rezultă că a fost de acord cu încetarea contractului de mandat.

A mai arătat recurenta că încetarea contractului de mandat a avut loc prin acordul părţilor, în temeiul art. 9 pct. 9.1 lit. d) din contract, nefiind vorba despre revocarea mandatului în temeiul art. 9, pct. 9.1., lit. b) din contract, aspect ce rezultă fără dubii din conţinutul deciziei, în cuprinsul acesteia nefiind invocate motive de încetare a contractului pentru neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute în sarcina mandatarului.

Recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 1431 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, republicată, care prevăd că directorii pot fi revocaţi oricând, iar în cazul în care revocarea survine fără justă cauză, directorul este îndreptăţit la plata unor daune - interese şi ale art. 10 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora părţile au obligaţia să-şi probeze pretenţiile.

În opinia recurentei, contractul de mandat a încetat prin acordul părţilor, în această situaţie nefiind aplicabile prevederile art. 1431 alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 31/1990, republicată, privind dreptul la daune - interese.

Prin urmare, în mod greşit instanţa de apel a făcut aplicarea în prezenta cauză a articolelor de lege menţionate mai sus, deşi în cauză nu este vorba de o revocare fără justă cauză a contractului de mandat, iar reclamantul - intimat nu a făcut dovada prejudiciului cauzat pentru a-şi justifica pretenţiile solicitate.

La data de 23 mai 2018, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea completului de filtru din data de 8 iunie 2018 a fost analizat raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea completului de filtru din data de 5 octombrie 2018, s-a admis în principiu recursul şi s-a stabilit termen în vederea soluţionării acestuia, la 7 decembrie 2018, potrivit art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate şi de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vor fi analizate criticile formulate de recurenta-pârâtă referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1266 alin. (2) şi art. 1270 C. civ., precum şi art. 1431 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, fără a proceda la examinarea criticilor referitoare la situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, având în vedere că situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului.

În privinţa criticii referitoare la greşita aplicare a prevederilor art. 1266 alin. (2) din noul C. civ., se constată sub un prim aspect că instanţa de apel nu şi-a întemeiat soluţia pe acest text de lege.

Ceea ce critică recurenta de fapt este că în mod greşit instanţa de apel nu a aplicat textul de lege menţionat, în temeiul căruia ar fi trebuit să reţină, din conduita intimatului reclamant ulterioară comunicării deciziei nr. 657/31.01.2017, acordul acestuia la încetarea contractului de mandat.

Sub acest aspect, instanţa de recurs constată că pentru a aprecia asupra modalităţii aplicării dispoziţiilor art. 1266 alin. (2) din noul C. civ., referitoare la interpretarea contractului, ar trebui constatată mai întâi incidenţa acestor dispoziţii legale în cauză. Din actele dosarului rezultă însă că nici reclamantul nu şi-a întemeiat acţiunea pe acest text de lege şi de asemenea niciuna dintre instanţe nu şi-a întemeiat soluţia pe acest text de lege, invocat de altfel de recurentă pentru prima dată direct în recurs. De asemenea, câtă vreme în discuţie nu este nici natura şi nici executarea contractului de mandat încheiat între părţi, ci chiar încetarea acestuia, instanţa de recurs constată că textul de lege invocat de recurentă nu este incident în cauză, neavând legătură cu soluţionarea cauzei.

Astfel, dispoziţiile art. 1266 din noul C. civ. edictează o regulă de interpretare a contractelor, în timp ce în cauză se pune problema modalităţii de încetare a contratului de mandat încheiat între părţi, respectiv dacă în cauză este vorba de o revocare unilaterală sau de o încetare prin acord.

Faţă de aceste considerente, instanţa de recurs constată că sunt nefondate criticile recurentei vizând neaplicarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1266 alin. (2) din C. civ.

Nici critica referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1270 din noul C. civ. nu va fi reţinută. Astfel, aşa cum s-a arătat deja, situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, respectiv lipsa acordului intimatului reclamant la încetarea contractului de mandat, aceasta nu a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1270 alin. (2) din noul C. civ. referitoare la modalităţile de încetare a contractului.

În realitate, recurenta critică aplicarea greşită a textului de lege evocat prin raportare la o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel, tinzând astfel la o cenzurare a aprecierii date de instanţa de apel mijloacelor de probă şi respectiv la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu structura recursului, în cadrul căruia nu se verifică temeinicia şi elementele de fapt ale cauzei, care sunt în căderea instanţelor de fond, ci legalitatea soluţiei adoptate, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt determinată de instanţele fondului.

Pentru aceleaşi considerente se constată ca fiind nefondată şi critica privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1431 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, despre care recurenta susţine în mod greşit că nu erau incidente, prin raportare din nou la o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel.

Aşa fiind, în speţă nu se confirmă motivul de casare instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-pârâtă, instanţa de apel dând o corectă eficienţă textelor legale, astfel încât, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul şi în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON reprezentând onorariu de avocat, potrivit înscrisului aflat la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 703/A din 26 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.000 RON către intimatul-reclamant A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 decembrie 2018.