Bank's appeal against nullification of unilateral interest-rate variation clause in consumer loan rejected.

Asupra cererii de recurs de faţă:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/24.02.2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună:

I. Constatarea clauzelor abuzive inserate în Contractul de Credit Bancar pentru persoane fizice nr. x/16.11.2007

I.1. clauza înscrisă la pct. 5 din Contractul de credit bancar, respectiv" " ... După aceasta dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile C., la care se adaugă 1,20 p.p."

I.2. clauzele 2.10.a. şi 2.11.a din Condiţiile Generale de creditare - Anexa la Contractul de Credit Bancar nr. x din 16.11.2007 descrise la Titlul Pentru creditele cu dobânda variabila:

- 2.10. a.: Pe parcursul derulării creditului, C. poate modifica dobânda, fără consimţământul împrumutatului, în funcţie de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul creditului existent. Modificarea dobânzii curente (%) conduce la recalcularea dobânzii datorate.

- 2.11.a.: Noul procent de dobânda de referinţa va fi afişat la sediul băncii la data intrării în vigoare a modificării, iar dobânda rezultata se va aplica la soldul creditului existent la data modificării.

In cazul în care, în urma modificării dobânzii de către C., împrumutatul nu va rambursa restul de credit angajat şi dobânzile aferente în termen de cel mult 10 zile de la data luării la cunoştinţa, se considera ca împrumutatul a acceptat noul nivel al dobânzii."

I.3. clauza înscrisă la pct. 8.a. din Contractul de credit bancar:

... 8.a. comision rambursare anticipata:

- în primele 36 luni de creditare, 4,50 %, minim 30,00 euro sau echivalent,

- intre 37si 60 luni, 3,00 %, minim 30,00 euro sau echivalent,

- intre 61 şi 120 luni, 2,50 %, minim 30,00 euro sau echivalent,

- peste 121 luni, 2,00 %, minim 30,00 euro sau echivalent,

I.4. clauza înscrisă la pct. 8.b. din Contractul de credit bancar ... 8.b. comision de acordare credit de 2,50 % flat;

I.5. clauza înscrisă la pct. 8.c. din Contractul de credit bancar ... 8.c. comision de administrare de 100 EUR lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevăzuta la pct. 1;

I.6. clauza prevăzută în Condiţiile generale de creditare la Titlul 8 art. 8.4 ce permite Băncii declararea scadenţei anticipate a creditului dacă valoarea garanţiilor constituite, scade sub valoarea creditului rămas de plată.

art. 8.4.: În cazul în care valoare bunurilor care constituie garanţia creditelor a devenit, din diferite motive, neacoperitoare, C. are dreptul sa solicite împrumutatului completarea garanţiilor. în termen de 5 zile lucrătoare de la înştiinţare, împrumutatul trebuie sa prezinte băncii lista bunurilor propuse în garanţie.

Constituie caz de culpa daca în termen de 30 de zile lucrătoare de la solicitarea băncii, împrumutatul nu va prezenta băncii documentele şi actele ce atesta existenta unor garanţii valabile (scrisori de garanţie bancara, ipoteci, cesiuni de creanţa etc.), iar creditele aferente se vor rambursa, sau în lipsa disponibilităţilor se vor trece la credite restante, urmărindu-se rambursarea lor pe măsura creării disponibilităţilor sau din valorificarea garanţiilor.

II. Ca o consecinţă a constatării caracterului abuziv al clauzelor arătate la pct. I.1. - I.6., instanţa să constate nulitatea absolută a acestor clauze şi să dispună eliminarea clauzelor arătate la pct. I.1. - I.6., după cum urmează:

II.1. a) în principal eliminarea clauzei referitoare la dobânda variabila prevăzuta la pct. 5. din contractul de credit şi a clauzelor 2.10.a. şi 2.1 l.a. din Condiţiile Generale de creditare,

b) şi în subsidiar solicităm instanţei să ţină cont de prevederile art. 77 din Legea nr. 296/2004, care statuează că, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. în acest sens, Instanţa urmează să interpreteze clauzele referitoare la dobânda variabilă, în sensul prevederii cuprinse în "Condiţiile generale de creditare - Anexă la contractul de credit Bancar" pct. 2.10.b. pentru creditele cu dobândă variabilă, stabilită în funcţie de un indice de referinţă LIBOR/EURIBOR, nivelul dobânzii se poate modifica în funcţie de evoluţia acestuia". Astfel se pot interpreta, în favoarea reclamanţilor ca debitori, prevederile contractuale - pct. 2.10.b din Condiţiile Generale - cuantumul dobânzii curente sa fie compus din EURIBOR 6M plus marja fixă de 1,20 p.p.;

II.2. eliminarea clauzei 8.a. din Contractul de credit bancar, referitoare la comisionul de rambursare anticipată;

II.3. eliminarea clauzei 8.b. din Contractul de credit bancar referitoare la comisionul de acordare credit;

II.4. eliminarea clauzei 8.c. din Contractul de credit bancar referitoare la comisionul de administrare;

II.5. eliminarea art. 8.4 din Condiţiile generale de creditare anexa la Contractul de Credit Bancar, referitor la garanţiile suplimentare.

III. Faţă de solicitările de la pct. I şi II al cererii, instanţa să oblige, prin hotărârea ce o va da, pe pârâta, şi la emiterea unor noi grafice de rambursare conforme cu noua formă valida a contractelor de credit;

IV. Obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumelor plătite nedatorat în baza clauzelor arătate la pct. I.1. - I.5., clauze ce urmează a fi declarate nule absolut, respectiv:

- restituirea sumelor plătite în plus, cu titlu de dobândă nedatorată, în perioada 15.12.2008 - până la data introducerii prezentei cereri, estimate de noi la 88.905,96 euro;

- restituirea sumei plătite cu titlu de comision de acordare credit reprezentând 2,50% din valoare creditului - în cuantum de 5.000,00 euro;

- restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de administrare lunar, reprezentând 0,05 % din suma iniţiala, sumă estimată la data introducerii prezentei cereri la 9900 euro.

Prin sentinţa civilă nr. 6377/13.10.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei de interes pe cererea de constatare a caracterului abuziv şi nulităţii clauzei 8 lit. a) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/16.11.2007 şi pe cererea accesorie de eliminare din contract a acestei clauze, a respins ca lipsite de interes aceste cereri şi a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1641/A/2017 din 12 octombrie 2017 a respins ca inadmisibil apelul incident, a admis apelul principal, a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 6377/13.10.2016, în sensul că:

A admis în parte cererea.

A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei stipulate la art. 5 din condiţiile speciale ale contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. 103/16.11.2007, în partea conform căreia "După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile C., la care se adaugă 1,2 p.p" şi a clauzei stipulate la art. 2.10.a din condiţiile generale ale aceluiaşi contract de credit.

A obligat pârâta să restituie reclamanţilor sumele încasate în plus cu titlu de dobândă, faţă de cea iniţial stabilită, cu începere de la data de 15.12.2008 şi până la data introducerii cererii de chemare în judecată (24.02.2016).

A obligat pârâta la emiterea unor noi grafice de rambursare, conform celor dispuse.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate şi au fost obligaţi apelanţii-reclamanţi A. şi B. la plata către apelanta-pârâtă C. S.A. a sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunţa aceaste soluţii, instanţele au reţinut în esenţă următoarele:

Părţile din prezenta cauză au încheiat contractul de credit bancar nr. x/16.11.2007 având ca obiect acordarea unui credit în valoare de 200.000 de euro, durata creditului fiind de 360 de luni.

După intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, C. a comunicat reclamanţilor un act adiţional de aliniere la prevederile ordonanţei de urgenţă, iar, ulterior, cu notificare emisă la data de 22.02.2011, C. a notificat denunţarea actului adiţional şi împrejurarea că beneficiază în continuare de aplicarea principiilor O.U.G. nr. 50/2010.

În raport de prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 s-a constatat că pentru a se putea reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie verificate îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: 1. clauza nu a fost negociată; 2. prin ea însăşi sau împreună cu alte clauze din contract creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; 3. dezechilibrul este în detrimentul consumatorului, nefiind respectate exigenţele bunei-credinţe.

Cu titlu preliminar, s-a reţinut că este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind caracterul nenegociat al clauzelor contractuale contestate. Atunci când legiuitorul a reglementat condiţia ca o clauză contractuală să nu fi fost negociată direct cu consumatorul a avut în vedere dezideratul protecţiei consumatorului în faţa unor contracte preformulate, cu privire la care nu a avut posibilitatea de a le determina conţinutul. Simpla semnare şi acceptare a clauzelor contractuale nu echivalează cu negocierea contractului. Prin ipoteză, problema clauzelor abuzive se pune doar cu privire la contracte încheiate, respectiv semnate şi acceptate de către consumator.

Nu reprezintă negociere nici posibilitatea consumatorului de a alege între mai multe oferte de pe piaţă, ale aceleiaşi bănci sau ale altor bănci. Negocierea presupune existenţa unor discuţii între părţi şi posibilitatea efectivă a acestora, inclusiv a consumatorului, de a determina conţinutul contractului, astfel cum reiese din art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care face vorbire expresă de "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul", iar nu de o clauză care nu ar fi putut fi negociată cu consumatorul. Prin urmare, pentru a considera negociată o clauză contractuală nu este suficientă inexistenţa unei contraoferte din partea consumatorului, ci este necesară dovedirea unei negocieri efective între părţile contractante. Desigur, nu poate fi imputată băncii pasivitatea consumatorului, acesta fiind şi motivul pentru care simpla lipsă a negocierii nu este suficientă pentru declararea unor clauze contractuale ca abuzive. Într-o astfel de situaţie, băncii nu i se impun obligaţii excesive, precum determinarea consumatorului să negocieze contractul, ci obligaţii concrete, constând în inserarea unor clauze cu bună-credinţă, care să nu determine un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Cu alte cuvinte, dacă nu este imputabilă băncii lipsa de iniţiativă a consumatorului în negocierea clauzelor contractuale, C. este totuşi ţinută a răspunde în ipoteza în care, profitând de această situaţie, inserează în contracte clauze care determină un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

În prezenta cauză, instanţele au constatat că nu s-a făcut dovada negocierii clauzelor contractuale contestate, sarcina probei revenind pârâtei, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.

S-a reţinut că prevederile art. 4 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 193/200 nu erau în vigoare la momentul încheierii contractului de credit, însă instanţa a apreciat că Legea nr. 193/2000 în vigoare la acea dată trebuie interpretată în lumina Directivei nr. 93/13/CEE a cărei transpunere a fost realizată prin actul normativ. Or, în preambulul Directivei se recomandă ca la aprecierea caracterului abuziv să se aibă în vedere o apreciere globală asupra intereselor părţilor implicate, trebuind a fi acordată o atenţie sporită poziţiilor de negociere ale părţilor, faptului a se şti dacă în speţă consumatorul a fost încurajat să îşi dea acordul pentru clauzele respective precum şi dacă acordul juridic s-a încheiat la cererea expresă a consumatorului. Totodată, potrivit art. 4 alin. (1) din directivă, fără a se aduce atingere art. 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau serviciilor pentru care s-a încheiat contractul şi, raportându-se la momentul încheierii contractului, toate circumstanţele care însoţesc încheierea contractului şi toate clauzele contractuale sau ale altui contract de care acesta depinde; de asemenea, alin. (2) al art. 4 prevede că aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Finalitatea reglementării constă în evitarea utilizării de către consumatori a legislaţiei clauzelor abuzive pentru a contesta preţul convenit de un profesionist pentru un bun sau un serviciu determinat cât şi pentru împiedicarea ocolirii restricţiilor fixate de textele privind leziunea.

Interpretând textul directivei se observă că acesta priveşte analizarea obiectului principal al contractului sau a clauzelor referitoare la preţ şi la plată în aprecierea justeţei altor cerinţe, pentru a se putea îndeplini raţiunea edictării normei, aceea de a oferi un rol protector intereselor consumatorului.

O cerinţă primordială a excluderii elementelor prevăzute de art. 4 alin. (2) din directivă se referă la exprimarea clară şi inteligibilă. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut în hotărârea pronunţată în data de 03.06.2010 în cauza C 484/8 că exceptarea de la aprecierea caracterului abuziv vizată la directivă se aplică numai în măsura în care instanţa naţională competentă constată, în urma unei analize în concreto, că clauzele au fost redactate de vânzător sau furnizor într-un limbaj clar şi inteligibil.

Curtea de Apel a nuanţat această analiză, apreciind că, atât timp cât prevederile directivei europene au fost transpuse în dreptul naţional prin Legea nr. 193/2000, o trimitere la prevederile directivei s-ar dovedi utilă doar în măsura în care ar fi necesară pentru interpretarea prevederilor legislaţiei române. Or, din perspectiva clauzelor anterior menţionate, referitoare la posibilitatea băncii de a modifica dobânda contractuală, prevederile Legii nr. 193/2000 sunt suficient de clare, fiind aplicate de către instanţa de apel în cauza de faţă.

Deopotrivă, deşi legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului nu prevedea o anumită modalitate de calcul a dobânzii contractuale, erau în vigoare prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pe care profesionistul era ţinut să le respecte prin raportare la fiecare clauză dintr-un contract nenegociat, inclusiv în privinţa celor referitoare la modalitatea de variaţie a dobânzii.

Cu privire la noţiunea de "obiect principal al contractului", pentru a se determina obiectul principal al unui contract trebuie să se aibă în vedere natura sa juridică. Contractul de credit bancar nu se confundă cu contractul de împrumut şi se deosebeşte de acesta prin aceea că are un conţinut mai complex, care nu se reduce la suma acordată cu titlu de împrumut şi obligaţia de restituire a sumei împrumutate împreună cu dobânda. În consecinţă, tribunalul a apreciat că în cazul contractului de credit bancar fac parte din obiectul principal al contractului atât dobânda, cât şi comisioanele. Astfel fiind, clauzele care reglementează dobânda şi comisioanele pot forma obiectul contorului caracterului abuziv exclusiv în situaţia în care aceste clauze nu au fost formulate într-un limbaj clar şi inteligibil.

Potrivit clauzei 5 din contractul de credit:

"La data încheierii prezentului contract dobânda curentă este de 5,8% pe an şi este fixă în primul an calendaristic şi variabilă ulterior. Dobânda fixă se menţine constantă pe o perioadă de 1 an, începând cu data primei trageri, cu excepţiile prevăzute la pct. 6 şi 7. După această dată dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă care se afişează la sediile C. la care se adaugă 1,20 p. p.". Potrivit art. 2.10.a din condiţiile generale de creditare anexă la contractul de credit "Pe parcursul derulării creditului, C. poate modifica dobânda, fără consimţământul împrumutatului, în funcţie de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul creditului existent. Modificarea dobânzii curente (%) conduce la recalcularea dobânzii datorate", iar potrivit art. 2.11.a din condiţiile generale "Noul procent de dobândă de referinţă va fi afişat la sediul băncii la data intrării în vigoare a modificării, iar dobânda rezultată se va aplica la soldul creditului existent la data modificării. În cazul liniilor de credit, împrumutatul va lua cunoştinţă de modificarea dobânzii anuale, precum şi de graficul de rambursare actualizat, prin scrisoarea recomandată cu confirmare de primire/extras de cont eliberat împrumutatului în mod gratuit,la ghişeele băncii. În cazul în care, în urma modificării nivelului dobânzii de către C., împrumutatul nu va rambursa restul din creditul angajat şi dobânzile aferente în termen de cel mult 10 zile de la data luării la cunoştinţă, se consideră că împrumutatul a acceptat noul nivel al dobânzii".

Contrar celor reţinute de prima instanţă, Curtea de Apel a constatat că în privinţa clauzei stipulate la art. 5, în partea care a fost contestată, şi a clauzei stipulate la art. 2.10.a din contractul de credit, sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută. Astfel, s-a reţinut deja faptul că nu s-a făcut dovada contrară prezumţiei de nenegociere a clauzelor. De asemenea, sunt întrunite şi condiţiile privind existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei credinţe.

Din această perspectivă, clauzele menţionate reglementează dreptul băncii de a revizui rata dobânzii în funcţie de dobânda sa de referinţă, respectiv în funcţie de costul resurselor de creditare. Or, aceste criterii nu sunt clare, inteligibile, previzibile şi nu permit nici consumatorului şi nici instanţei să aprecieze în ce măsură se justifică o eventuală majorare a ratei dobânzii. Noţiunile utilizate au caracter echivoc şi general, consumatorul nefiind pe deplin informat cu privire la criteriile care vor determina modificarea ratei dobânzii, C. putând să modifice dobânda în mod discreţionar.

Pentru a fi clar şi inteligibil formulate, clauzele care prevăd caracterul variabil al dobânzii trebuie să se raporteze la indici obiectivi, publici şi verificabili. Astfel, nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcţie de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat şi să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecinţele economice ale unei atare clauze.

De altfel, chiar Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a menţionat în cauza C-26/13 Arpad Kasler Hajnalka Rabai vs OTP Jelzalogbank Zrt că, pentru ca o clauză să fie considerată inteligibilă, este necesar ca în contract să se expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului, astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte. Or, la momentul încheierii contractului, consumatorii nu au putut anticipa care vor fi consecinţele economice ale acestei clauze în ceea ce priveşte patrimoniul lor.

În varianta în vigoare la data încheierii contractului, lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 prevedea că sunt considerate abuzive clauzele contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia. Chiar acest text normativ prevede necesitatea unui motiv specificat în contract. Or, aceasta presupune o detaliere suficientă, astfel încât consumatorul să cunoască încă de la momentul încheierii contractului condiţiile concrete care se constituie într-un astfel de motiv care, pentru a nu crea un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, trebuie să fie verificabil atât pentru consumator, cât şi pentru instanţa de judecată. Criteriile stipulate, respectiv dobânda de referinţă variabilă şi costul resurselor de creditare, nu sunt clare, verificabile, astfel încât clauzele menţionate sunt abuzive.

În schimb, Curtea a reţinut că prevederile art. 93 din O.G. nr. 21/1992, respectiv cele ale art. 14 din Legea nr. 190/1999 (în varianta expusă în cadrul cererii de apel), invocate de către apelanţii-reclamanţi, nu sunt aplicabile în cauză, având în vedere că au fost introduse în corpul actelor normative ulterior încheierii contractului, prin O.U.G. nr. 174/2008, care a intrat în vigoare la 27.12.2008. Or, nulitatea unor clauze contractuale nu se poate raporta decât la legislaţia în vigoare la momentul încheierii acestuia.

De asemenea, în condiţiile în care Anexa la Legea nr. 193/2000 cuprinde o prevedere specială aplicabilă în cazul modificării ratei dobânzii de către un furnizor de servicii financiare, menţionată la lit. a), nu) sunt aplicabile în cauză prevederile literei p din aceeaşi anexă, invocate de către apelanţii-reclamanţi, acestea vizând alte situaţii decât cea dedusă judecăţii în prezentul dosar.

În ceea ce priveşte Directiva nr. 93/13/CEE, invocată de reclamanţi, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în mod neechivoc că "o directivă nu poate să genereze ea însăşi obligaţii pentru o persoană de drept privat (Hotărârea Curţii din 26 februarie 1986 în cauza 152/84 M.H. Marshall împotriva Southampton and South-West Hampshire Area Health Authority, par. 48). Atât timp cât prevederile directivei europene au fost transpuse în dreptul naţional prin Legea nr. 193/2000, o trimitere la prevederile directivei s-ar dovedi utilă doar în măsura în care ar fi necesară pentru interpretarea prevederilor legislaţiei române. Or, din perspectiva clauzelor anterior menţionate, referitoare la posibilitatea băncii de a modifica dobânda contractuală, prevederile Legii nr. 193/2000 sunt suficient de clare, fiind aplicate de către instanţa de apel în cauza de faţă. Prin urmare, în prezenta cauză, Curtea nu găseşte necesar a proceda la valorificarea prevederilor Directivei nr. 93/13/CEE.

Raportat la apărările pârâtei, Curtea a subliniat că posibilitatea consumatorilor de a alege între diferite variante de contracte de credit nu este de natură a înlătura protecţia oferită acestora de Legea nr. 193/2000, care impune profesioniştilor să includă în contracte nenegociate clauze care să nu creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe. Simpla acceptare a unei variante de contract nu înlătură un eventual dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

Deopotrivă, deşi legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului nu prevedea o anumită modalitate de calcul a dobânzii contractuale, erau în vigoare prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pe care profesionistul era ţinut să le respecte prin raportare la fiecare clauză dintr-un contract nenegociat, inclusiv în privinţa celor referitoare la modalitatea de variaţie a dobânzii.

Nu în ultimul rând, s-a considerat lipsit de relevanţă, raportat la caracterul abuziv al clauzelor analizate, argumentul apelantei-pârâte conform căruia, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, deşi nu era obligatoriu, a aplicat o formulă de calcul a dobânzii care include componenta EURIBOR. O astfel de măsură întreprinsă de C. este fără suport juridic, atât timp cât, în privinţa dobânzilor contractuale, O.U.G. nr. 50/2010, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 288/2010, nu este aplicabilă în cazul contractelor aflate în curs la data intrării sale în vigoare şi aceasta a denunţat actul adiţional încheiat în temeiul O.U.G. nr. 50/2010. Prin urmare, modul în care C. a calculat dobânda contractuală este un aspect ce ţine exclusiv de executarea contractului de credit, fără a avea vreo influenţă asupra clauzelor care se regăsesc în cuprinsul acestuia, care au fost anterior aplicate şi care pot fi oricând activate.

Cât priveşte capătul de cerere referitor la repunerea părţilor în situaţia anterioară, Curtea a reţinut că nulitatea absolută a clauzelor menţionate are caracter retroactiv, astfel că dispare temeiul pentru reţinerea de către apelanta-pârâtă a diferenţelor de dobândă, percepute în plus faţă de dobânda iniţial stabilită, de 5,8% pe an, menţionată în art. 5 din contract. În condiţiile în care nu a fost încheiat între părţi niciun act adiţional valabil, iar O.U.G. nr. 50/2010 nu este aplicabilă de drept contractelor aflate în curs de derulare la data intrării sale în vigoare în ceea ce priveşte dobânda contractuală, Curtea reţine că dobânda iniţială este unicul criteriu ce poate fi luat în considerare pentru calculul sumelor ce se cuvin a fi restituite apelanţilor-reclamanţi, fiind singura cunoscută de către aceştia. Raportarea instanţei la dobânda iniţială se realizează strict pentru determinarea sumelor ce se impun a fi restituite apelanţilor-reclamanţi, neavând aptitudinea de a transforma dobânda contractuală din una variabilă, în una fixă, acesta fiind atributul exclusiv al părţilor contractante.

Ţinând cont şi de faptul că pârâta a contestat calculul realizat de către reclamanţi, iar în cauză nu a fost solicitată proba cu expertiză contabilă care să determine, cu exactitate, diferenţele de sume cuvenite reclamanţilor, Curtea s-a rezumat la a indica în mod generic, urmând ca determinarea lor concretă să se realizeze în faza de executare voluntară ori silită a hotărârii.

Referitor la clauza stipulată la art. 2.11.a din condiţiile generale ale contractului de credit, Curtea a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru constatarea caracterului său abuziv. Această clauză nu se referă la modul de calcul al dobânzii contractuale sau la modalitatea în care aceasta poate varia, ci vizează modul de comunicare a dobânzii anuale (prin afişare la sediul băncii ori prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire), respectiv posibilitatea de rambursare a creditului. În condiţiile în care reclamanţii nu au adus critici concrete, care să justifice un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor produs de această clauză, Curtea apreciază că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile stipulate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

A fost înlăturată solicitarea privind aplicarea în cauză a prevederilor art. 2.10.b din contractul de credit, în sensul stabilirii unei formule de calcul care să cuprindă EURIBOR la 6 luni şi marja fixă de 1,20 p.p. Clauza menţionată se regăseşte în condiţiile generale de creditare care, astfel cum indică şi denumirea, au caracter general, formând anexa oricărui contract de credit încheiat de C. pârâtă. Aceasta nu înseamnă însă că toate dispoziţiile cuprinse în condiţiile generale sunt aplicabile fiecărui contract de credit, ci doar cele care sunt compatibile cu specificul lui.

Revenind la clauza stipulată la art. 2.10.b, din cuprinsul acesteia reiese cu evidenţă că ea se referă doar la acele contracte în care dobânda variabilă este stabilită în funcţie de un indice de referinţă ca LIBOR sau EURIBOR. Or, contractul de credit nr. x/16.11.2007, dedus judecăţii în acest dosar, nu se include în această categorie, întrucât dobânda nu a fost stabilită de părţi prin raportare la indicele EURIBOR, ci la dobânda de referinţă a băncii. Prin urmare, acestui contract îi sunt aplicabile alte prevederi din condiţiile generale de creditare, respectiv cele stipulate la art. 2.10.a care, de altfel, au şi fost contestate de către reclamanţi.

Atât timp cât din convenţia părţilor nu rezultă un mod de calcul al dobânzii prin raportare la EURIBOR şi o marjă a băncii, în mod judicios a reţinut prima instanţă că nu se poate da curs solicitării reclamanţilor de a introduce o astfel de formulă de calcul în contract. Nicio prevedere legală sau contractuală nu legitimează instanţa să da prevalenţă voinţei uneia dintre părţi, în detrimentul celeilalte. Dispoziţiile art. 77 din Legea nr. 296/2004, conform cărora în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât nu există niciun dubiu în legătură cu ceea ce părţile au convenit raportat la dobânda contractuală, fiind evident că prevederile art. 2.10.b din condiţiile generale nu sunt aplicabile contractului de credit dedus judecăţii.

Cu privire la clauza 8.a din contractul de credit, ce reglementează comisionul de rambursare anticipată, s-a reţinut că aceasta nu şi-a produs efectele până la data formulării cererii, iar în prezent acest comision a devenit inoperant, în raport de prevederile art. 66-68 din O.U.G. nr. 50/2010 aplicabil în cauză în baza art. 95 din ordonanţa de urgenţă, fiind admisă excepţia lipsei de interes invocată de pârâtă cu privire la capătul corespunzător de cerere.

De asemenea, s-a reţinut că clauza 8 lit. b) din contractul de credit, care reglementează comisionul de acordare, şi clauza 8 lit. c), care reglementează comisionul de administrare, nu au caracter abuziv, în opinia primei instanţe. Aceste clauze au fost exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil, modul de expunere a lor fiind neechivoc.

Potrivit clauzei 8 lit. b) din contract, pentru creditul pus la dispoziţie, C. percepe un comision de acordare de 2,5%flat, iar potrivit clauzei 3.1 din condiţiile generale, "comisionul de acordare credit se plăteşte la prima tragere a creditului şi se calculează la valoarea creditului prevăzută în contract. În cazul în care C. finanţează şi comisioanele aferente creditului, comisionul de acordare se aplică la valoarea obiectului creditat din care se scade avansul împrumutatului. În funcţie de opţiunea împrumutatului, la creditele acordate în RON, la valoarea rezultată se adaugă şi ale costuri aferente acordării creditului".

Modul de calcul al comisionului de acordare a fost clar determinat în contract, iar scopul perceperii comisionului rezultă din chiar noţiunea de "acordare" şi îşi găseşte justificare din perspectiva operaţiunilor efectuate de C. cu privire la analizarea documentelor necesare pentru încheierea contractului de credit, stabilirea scoring-ului, a bonităţii clientului sau a capacităţii acestuia de rambursare a creditului, în funcţie de dovezile prezentate cu privire la veniturile, obţinute, redactarea aprobării creditului şi a contractului de credit. Termenul "acordare" este uzual şi nu necesită cunoştinţe de specialitate, fiind posibilă prefigurarea contraprestaţiei băncii în schimbul perceperii acestui comision.

Clauza 8 lit. c) din contractul de credit prevede că pentru creditul pus la dispoziţie C. percepe comision de administrare de 100 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat, iar clauza 3.9 din condiţiile generale prevede că "Comisionul de administrare este în sumă fixă lunară şi se calculează prin aplicarea unui anumit procent la valoare creditului prevăzută la pct. 1 din contract. Clientul achită comisionul de administrare lunar odată cu rata de credit şi dobânda. Comisionul de administrare se percepe integral inclusiv pentru fracţiunile din lună".

Valoarea comisionului de administrare a fost determinată în mod neechivoc prin contract, astfel încât reclamanţii au avut posibilitatea să cunoască încă de la momentul încheierii contractului atât valoarea lunară, cât şi cuantumul total al comisionului de administrare. Aşadar, reclamanţii au putut prefigura de la data perfectării convenţiei consecinţele economice pe care perceperea de către C. a acestui comision le produce în patrimoniul lor.

Termenul "administrare" este un termen uzual, cu o semnificaţie ce poate fi lesne percepută, comisionul de administrare fiind definit prin chiar denumirea acestuia şi fiind justificat prin activităţile prestate de C. în vederea monitorizării/înregistrării/efectuării de operaţiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorilor.

În acord cu prima instanţă, Curtea de Apel a reţinut că acest comision reprezintă echivalentul unor servicii efectiv prestate de către C., iar existenţa şi natura acestora rezultă din chiar denumirea comisionului, fiind vorba de acele servicii de administrare a creditului. Legislaţia din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, precum cel de administrare a creditului, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului. Acesta din urmă trebuie să ia cunoştinţă, la un nivel mai general, de motivul perceperii unor anumite comisioane.

S-a apreciat că perceperea de către C. a comisionului de administrare ca şi procent calculat la valoarea iniţială a creditului nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care activitatea bancară implică, de la momentul încheierii contractului de credit şi până la rambursarea integrală a creditului, efectuarea unor activităţi specifice (monitorizare, înregistrare, efectuare de operaţiuni în scopul utilizării/rambursării creditului).

De asemenea, valoarea comisionului de acordare şi valoarea totală a comisionului de administrare nu este exagerată în raport de valoarea creditului şi de perioada de creditare.

S-a mai reţinut că art. 36 din O.G. nr. 50/2010 nu este aplicabil în cauză, actul normativ fiind adoptat ulterior încheierii contractului.

De asemenea, cererea de emitere a unor noi grafice de rambursare, fiind accesorie cererii de constatare a caracterului abuziv şi nulităţii clauzelor 5 li 8 lit. b) şi c) din condiţiile speciale şi art. 2.10.a şi 2.11 a din condiţiile generale, a fost considerată nefondată.

Neîntemeiată a fost apreciată şi cererea de constatare a caracterului abuziv şi a nulităţii clauzei 8.4 din condiţiile generale, întrucât declararea scadenţei anticipate a creditului are valoarea unei rezoluţiuni, nu se produce imediat, la momentul neexecutării obligaţiei de plată a ratei scadente, împrumutatul având la dispoziţie o perioadă de 30 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei.

Pe de altă parte, în conformitate cu prevederile art. 8.3 din contract, C. este obligată să notifice împrumutatul, în scris, în 15 zile de la constatarea unui caz de culpă, şi numai în cazul în care deficienţele nu sunt înlăturate în perioada de timp indicată de C. în notificare, se naşte dreptul băncii de a declara întregul credit exigibil şi de a trece la recuperarea întregii sume datorate.

S-a apreciat că termenul de 30 de zile, prevăzut de clauza 8.4, este rezonabil în raport de importanţa obligaţiilor a căror executare conduce, potrivit contractului, la declararea scadenţei anticipate a creditului. În ipoteza neexecutării obligaţiilor contractuale, creditorul este îndreptăţit să aleagă între desfiinţarea contractului şi executarea silită a obligaţiilor neexecutate.

Prin urmare, s-a subliniat că unul dintre principiile prudenţiale ale activităţii bancare este acordarea unor credite performante, băncile având dreptul de a întreprinde demersuri pentru reducerea riscului de nerambursare a creditului. În cazul clauzei în discuţie, dreptul băncii de a solicita garanţii suplimentare nu este unul discreţionar, ci justificat de împrejurarea scăderii valorii bunurilor aduse în garanţie, când, prin ipoteză, nu ar mai fi în mod corespunzător garantată rambursarea creditului.

În atare situaţie, s-a apreciat că nu se poate reţine nici condiţia unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi nici condiţia relei-credinţe a băncii. Faptul că patrimoniul împrumutaţilor scade cu valoarea cu care este diminuată garanţia nu prezintă relevanţă în economia contractului şi, consecutiv, nu poate fi luat în considerare în aprecierea caracterului abuziv al clauzei contestate. Deopotrivă, suportarea unor eventuale taxe notariale, respectiv indisponibilizarea bunurilor sunt justificate de necesitatea garantării corespunzătoare a rambursării creditului.

Împotriva deciziei civile nr. 1641/A/2017 din 12 octombrie 2017 a declarat recurs pârâta C. S.A.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În raport de aceste motive de nelegalitate, recurenta-reclamantă a solicitat în principal, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, precum şi obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Sub un prim aspect recurenta-pârâtă a susţinut încălcarea prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât clauzele privind dobânda şi comisioanele fac parte din obiectul principal al contractului şi sunt exprimate într-un limbaj uşor accesibil, iar instanţa de apel nu a realizat o analiză cu privire la îndeplinirea condiţiilor impuse de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. De asemenea, instanţa de apel nu s-a referit în niciun fel la cea de a doua condiţie cu privire la limbajul în care sunt exprimate clauzele contractuale.

În concret, recurenta a arătat că nu există niciun dubiu asupra interpretării clauzei prevăzută de art. 5 din Contractul de credit referitoare la nivelul dobânzii, părţile convenind ca aceasta să fie variabilă şi pe deplin determinabilă prin indicatori obiectivi.

De asemenea, s-a susţinut că şi clauzele privind comisioanele au o formulare clară ce nu lasă loc de interpretare, acestea precizând atât valoarea absolută cât şi cea procentuală, precum şi periodicitatea perceperii. Faţă de modalitatea de redactare a clauzelor, era evident că împrumutatul a putut înţelege totalul sumelor pe care le are de achitat.

Sub al doilea aspect, recurenta-pârâtă susţine că au fost interpretate greşit prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Cu privire la caracterul negociat al clauzelor contestate, recurenta susţine că a motivat şi probat că reclamanţii au avut posibilitatea de a negocia prevederile contractuale. Instanţa de apel a omis complet aceste argumente, şi nu a adresat Băncii nicio întrebare sau nelămurire legată de contractul de credit.

Recurenta apreciază că obligaţia de informare a consumatorului trebuie păstrată în limite rezonabile, neputându-se pretinde Băncii să sfătuiască un client cu privire la obligaţiile pe care doar clientul cunoaşte dacă şi le poate asuma. Astfel, C. informează clientul despre caracteristicile esenţiale ale ofertelor existente în portofoliul său şi despre implicaţiile acestora asupra situaţiei consumatorului, dar nu decide în locul său.

Contractul de credit are putere de lege între părţile contractante, astfel încât împrumutatul nu se poate răzgândi 9 ani mai târziu solicitând transformarea produsului ales într-un alt tip de produs.

Cu privire la inexistenţa dezechilibrului în detrimentul consumatorului, recurenta-pârâtă a formulat punctual criticile.

Cu privire la dobândă nu se poate considera că aceasta a creat un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului întrucât dobânda de referinţă variabilă are la bază o serie de indici a căror variaţie excede controlului ori posibilităţii de previzionare a Băncii. Pentru dobândă nu există condiţii legale restrictive din perspectiva valorii sale.

Până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 legiuitorul nu a prevăzut în ce mod trebuie prezentate consumatorului mecanismele de calcul ale costului de creditare, la apariţia acestui act normativ C. a modificat formula de calcul în funcţie de indicele EURIBOR. Un aspect important a fost considerat faptul că dobânda percepută împrumutatului a avut un trend crescător dar şi descrescător.

În ce priveşte efectele unei eventuale admiteri a cererii privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, recurenta a arătat că instanţa de apel trebuia să dispună doar înlăturarea clauzei constatate abuziv, fără a avea competenţa de a stabili o nouă formulă de calcul a dobânzii, care reprezentă o intervenţie a instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 24 mai 2018 a fost încuviinţat raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, fiind dispusă comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părţile nu au depus la dosar punct de vedere asupra raportului.

Prin încheierea din 11 octombrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la data de 22 noiembrie 2018.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 C. proc. civ. şi art. 521 alin. (3) C. proc. civ., respinsă ca inadmisibilă prin încheierea de şedinţă din 11.10.2018.

C. S.A. a depus la dosar concluzii scris.

Analizând recursul formulat, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu prioritate, se impune observaţia că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară nedevolutivă ce are ca obiect decizia prin care s-a soluţionat calea de atac a apelului împotriva sentinţei instanţei de fond şi este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanţei de apel enumerate de art. 488 C. proc. civ. Această cerinţă va impune cenzurarea argumentelor propuse de recurentă în sensul limitării analizei la cele care ar fi de natură a genera un control de legalitate şi înlăturării celor care privesc aspecte de netemeinicie.

În acest cadru, Înalta Curte subliniază că înlănţuirea logică a faptelor reţinută de instanţa de apel în urma amplei analize a materialului probator administrat în faţa celor două instanţe de fond, modalitatea de stabilire a situaţiei de fapt avută în vedere cu prilejul interpretării şi aplicării în concret a normelor juridice incidente nu poate fi supusă cenzurii cu prilejul declarării recursului, fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond.

Totodată, Înalta Curte constată că, în această cauză, este ţinută a analiza exclusiv criticile de nelegalitate privitoare la reţinerea caracterului abuziv al clauzei referitoare la dobânda variabilă, recurenta nejustificând un interes în contestarea soluţiilor privitoare la comisioanele percepute potrivit contractului întrucât capetele de cerere corespunzătoare au fost respinse de instanţele de fond. Din perspectiva limitelor menţionate în paragrafele anterioare, instanţa de recurs va analiza exclusiv aplicarea normelor legale incidente în cauză şi utilizarea unui conţinut adecvat pentru cerinţele legale necesare a fi îndeplinite pentru declararea unor clauze ca fiind abuzive, şi nu aspectele de fapt care au fundamentat aplicarea în concret a acestora.

Sub aspectul încălcării dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, Înalta Curte constată că, deşi aceste norme nu erau în mod direct incidente în cauză (nefiind în vigoare la data semnării contractului dintre părţi, după cum s-a subliniat în hotărârile de fond), instanţele au interpretat cerinţele legale pentru reţinerea caracterului abuziv al clauzelor din perspectiva prevederilor şi jurisprudenţei create în baza Directivei 93/13/CEE, evaluând caracterul clar şi inteligibil al clauzei contestate.

Astfel, Curtea de Apel, reevaluând conţinutul clauzei, a reţinut în mod expres că dreptul băncii de a revizui rata dobânzii în funcţie de dobânda sa de referinţă, respectiv în funcţie de costul resurselor de creditare instituie criterii care nu sunt clare, inteligibile, previzibile şi nu permit consumatorului şi instanţei să aprecieze caracterul justificat al variaţiilor dobânzii. Nu avea relevanţă sub acest aspect modalitatea de variaţie în concret a dobânzii datorate de consumator.

La aprecierea conţinutului noţiunilor autonome de clauze clare şi inteligibile s-a avut în vedere jurisprudenţa naţională şi, mai ales, jurisprudenţa europeană care a analizat aceste aspecte, reţinându-se totodată aplicarea şi a dispoziţiilor lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, care instituie indirect obligaţia inserării unor criterii exprese, detaliate şi verificabile pentru modificarea clauzelor contractuale.

Existenţa unui dezechilibru în detrimentul consumatorului a fost desprinsă tocmai din lipsa unor criterii clare referitoare la variaţia dobânzii, care să permită consumatorului să anticipeze consecinţele economice ale clauzei contractuale asupra patrimoniului propriu.

De asemenea, pentru reţinerea caracterului nenegociat al clauzelor contractuale, instanţa de apel a analizat în mod expres cerinţa caracterului nenegociat al clauzei potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1)-(3) din Legea nr. 193/2000. Pe de altă parte, toate argumentele recurentei, subsumate acestei critici, constituie o enumerare subiectivă a unor aspecte pretins nelămurite, ce nu pot fi primite atât timp cât, din cuprinsul deciziei atacate, rezultă considerentele de fapt şi de drept ce au fundamentat soluţia instanţei, potrivit propriilor aprecieri raportat la cadrul procesual dedus judecăţii, recurenta criticând în realitate relevanţa pe care instanţa a dat-o probelor administrate şi instituţiilor juridice incidente.

În ceea ce priveşte criticile finale referitoare la efectele reţinute de instanţa de apel în urma constatării nulităţii clauzei privitoare la variaţia dobânzii, Înalta Curte constată cel puţin contradictorie argumentarea recurentei care, pe de o parte, critică o pretinsă intervenţie a instanţei în contractul părţilor, în condiţiile existenţei unei menţiuni exprese contrare în considerentele deciziei atacate, iar, pe de lată parte, citează pasaje din soluţii de jurisprudenţă contrare susţinerilor sale.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată nefondat recursul şi îl va respinge ca atare, potrivit dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1641/A/2017 din 12 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii A. şi B.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 noiembrie 2018.