Unfair competition claims revived as appellate court's rejection quashed and case remanded for retrial.

Asupra cererii de recurs de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 28 decembrie 2012, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L., C., D., E., F. şi G. a solicitat instanţei să dispună obligarea acestora la încetarea tuturor actelor şi faptelor de concurenţă neloială, constând în deturnarea clientelei A. precum şi răspândirea unor informaţii nereale cu privire la activitatea A. şi obligarea acestora în solidar la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

La termenul din 14 martie 2013, reclamanta a formulat cerere precizatoare solicitând obligarea pârâţilor la plata sumei de 1.620.874 euro reprezentând daunele suferite de reclamantă ca urmare a faptelor ilicite săvârşite de pârâţi.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 4273/2016 din 14 iulie 2016 pronunţată în dosarul nr. x/2012 a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.A. împotriva pârâtelor C. şi S.C. B. S.R.L., a obligat pârâtele la încetarea tuturor actelor şi faptelor de concurenţă neloială constând în deturnarea clientelei A.; a respins în rest cererile formulate de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.R.L., C., D., E., F. şi G., ca neîntemeiate; a obligat reclamanta la plata către pârâtele H., F., D., G. a sumei de câte 6.629,20 RON şi către pârâta S.C. B. S.R.L. a sumei de 72.860 RON, cheltuieli de judecată, şi pe pârâta C. şi S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 19 RON, cheltuieli de judecată, către reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că cererea de chemare în judecată se întemeiază pe dispoziţiile generale privind răspunderea delictuală respectiv dispoziţiile Legii nr. 1/1991 privind combaterea concurenţei neloiale.

Din probele administrate, prima instanţă a reţinut că pârâta S.C. B. S.R.L., cu contribuţia directă a pârâtei C., care s-a prezentat în calitate de reprezentant şi deţinător al acestei societăţi în faţa furnizorilor şi clienţilor, acţionând pe un segment de piaţă comun cu reclamanta a angajat personal care activase anterior la reclamantă, atât pârâţii persoane fizice cât şi alţi angajaţi, (respectiv a colaborat cu astfel de persoane în baza unui contract de muncă, colaborare sau contract încheiat cu PFA), a angajat relaţii cu unul dintre furnizorii reclamantei (Tyko) şi a încheiat contracte cu clienţi care aveau relaţii contractuale cu reclamanta, folosindu-se de relaţiile anterior născute între reclamantă şi aceşti clienţi.

Potrivit dispoziţiilor art. 1349 C. civ. orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile sau inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

Potrivit dispoziţiilor art. 1357 C. civ., care consacră condiţiile răspunderii, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 1373 C. civ., invocat de către reclamantă, comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate.

Din textele de lege invocate se desprind condiţiile declanşării răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, vinovăţia.

Referitor la fapta ilicită, s-au reţinut dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, care prevăd că comercianţii sunt obligaţi să-şi exercite activitatea cu bună-credinţă, potrivit uzanţelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor şi a cerinţelor concurenţei loiale.

Conform art. 2 din lege, constituie concurenţă neloială, în sensul prezentei legi, orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea industrială şi de comercializare a produselor, de execuţie a lucrărilor, precum şi de efectuare a prestărilor de servicii.

Potrivit art. 4 din lege constituie contravenţie: (…) e.) comunicarea, chiar făcută confidenţial, sau răspândirea de către un comerciant de afirmaţii mincinoase asupra unui concurent sau asupra mărfurilor/serviciilor sale, afirmaţii de natură să dăuneze bunului mers al întreprinderii concurente; g.) deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul funcţiei deţinute anterior la acest comerciant; h.) concedierea sau atragerea unor salariaţi ai unui comerciant în scopul înfiinţării unei societăţi concurente care să capteze clienţii acelui comerciant sau angajarea salariaţilor unui comerciant în scopul dezorganizării activităţii sale.

În speţă, se reţine caracterul ilicit al faptelor ce rezultă din chiar dispoziţiile legale care sancţionează contravenţional deturnarea clientelei unui comerciant şi atragerea salariaţilor acestuia.

Prima instanţă a apreciat că reclamanta a dovedit săvârşirea unor asemenea fapte de către C. şi S.C. B. S.R.L.. Din probele administrate a rezultat că pârâta B., cu contribuţia directă a pârâtei C., care s-a prezentat în calitate de reprezentant şi deţinător al acestei societăţi în faţa furnizorilor şi clienţilor, acţionând pe un segment de piaţă comun cu reclamanta a angajat personal care activase anterior la reclamantă, (respectiv a colaborat cu astfel de persoane în baza unui contract de muncă, colaborare sau contract încheiat cu PFA), a angajat relaţii cu unul dintre furnizorii reclamantei (Tyko) şi a încheiat contracte cu clienţi care aveau relaţii contractuale cu reclamanta, folosindu-se de relaţiile anterior născute între reclamantă şi aceşti clienţi.

Totodată, prima instanţă a mai reţinut că pârâta a făcut dovada prin adresele de la dosar a obţinerii colaborării cu anumiţi clienţi pe baza selecţiei de oferte. Este vorba de clienţii I. S.R.L., J. S.R.L., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U. . Această împrejurare nu înlătură caracterul ilicit al faptei, în condiţiile în care într-o selecţie de oferte B. putea avea un avantaj, respectiv a beneficiat de cunoştinţele şi implicarea pârâtei Dincă, fost angajat al reclamantei. Aceasta avea obligaţia de a respecta secretul de serviciu şi obligaţia de fidelitate faţă de angajator, având inserată în contract o clauză de confidenţialitate (anexa nr. 1 la contract), respectiv o clauză prin care se obligă la protejarea informaţiilor proprietatea angajatorului (anexa nr. 2 la contract). După cum afirmă şi pârâta B., selecţia de oferte presupune selectarea furnizorilor pe baza deciziei comerciale a beneficiarilor. Această decizie poate fi luată şi în considerarea persoanei care reprezintă ofertantul; nu în ultimul rând, ofertantul care cunoaşte modul de prezentare al unui alt ofertant are o poziţie de avantaj în raport cu acesta.

Pe de altă parte, pârâta a dovedit că anumiţi clienţi fac selecţia urmare a organizării unei licitaţii deschise, împrejurare care exclude dobândirea acestor clienţi prin săvârşirea unei fapte ilicite de către pârâta B. sau de către pârâta C..

Nu în ultimul rând, prima instanţă a reţinut concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, în care la obiectivul 1 s-a stabilit un număr de 25 de clienţi comuni. Experţii au stabilit că în urma comparaţiei listei clienţilor A. cu rulaje debitoare cu lista clienţilor B. până la data de 31 ianuarie 2013 a rezultat un număr de 25 de clienţi comuni, respectiv: V. S.A., W. S.R.L., X. S.A., K. S.A., Y. S.R.L., Z. S.A., AA. S.R.L., BB. S.A., CC. S.R.L., DD. S.R.L., EE. S.R.L., FF. S.R.L., GG. S.R.L., HH. S.R.L., I. S.R.L., II. S.R.L., JJ. S.R.L., M. S.R.L., KK. S.R.L., LL. S.A., MM. S.R.L., NN. S.R.L., OO. S.R.L., PP. S.A., R. S.R.L..

În urma comparaţiei listei clienţilor A. cu rulaje debitoare cu lista clienţilor B. până la data de 31 ianuarie 2014 a rezultat un număr de 43 de clienţi comuni. Aceştia sunt enumeraţi după cum urmează: QQ. S.R.L., RR. S.R.L., V. S.A., SS. S.R.L., W. S.R.L., TT. S.A., X. S.A., K. S.A., UU. S.A., Y. S.R.L., Z. S.A., VV. S.R.L., AA. S.R.L., WW. S.R.L., BB. S.A., CC. S.R.L., DD. S.R.L., EE. S.R.L., XX. S.R.L., FF. S.R.L., GG. S.R.L., HH. S.R.L., YY. S.R.L., O. S.R.L., P. S.R.L., I. S.R.L., II. S.R.L., ZZ. S.R.L., JJ. S.R.L., M. S.R.L., AAA. S.R.L., BBB. S.A., KK. S.R.L., LL. S.A., MM. S.R.L., NN. S.R.L., OO. S.R.L., PP. S.A., CCC. S.R.L., R. S.R.L., N. S.R.L., S. S.R.L., DDD. S.R.L.

Cu privire la aceşti clienţi, a apreciat prima instanţă că trebuie reţinută, pe de o parte, împrejurarea că, fiind vorba de servicii prestate în domeniul sistemelor de securitate, nu este relevantă, raportat la obiectul cauzei, existenţa sau inexistenţa identităţii între bunurile şi serviciile livrate/prestate, întrucât este vorba de bunuri şi servicii din acelaşi domeniu, al sistemelor de securitate, respectiv nu este relevantă durata contractuală, deoarece relaţiile contractuale preexistente prezumă o fidelizare a clientului şi încheierea unor contracte ulterioare cu acelaşi partener contractual.

Totodată s-a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada săvârşirii de către pârâţi a faptei sancţionate de dispoziţiile art. 4 lit. e) din Legea nr. 11/1990, respectiv comunicarea, chiar făcută confidenţial, sau răspândirea de către un comerciant de afirmaţii mincinoase asupra unui concurent sau asupra mărfurilor/serviciilor sale, afirmaţii de natură să dăuneze bunului mers al întreprinderii concurente. Reclamanta nu a dovedit afirmaţiile sale referitoare la răspândirea de către pârâţi zvonuri privind intenţia sa de a nu mai activa în domeniul EEE. şi nici la afectarea activităţii sale din această cauză.

De asemenea, prima instanţă a reţinut că din probele administrate în cauză nu rezultă săvârşirea vreunei fapte ilicite de către pârâţii D., E., F. şi G.. Instanţa a reţinut că între aceştia şi reclamantă au existat raporturi de muncă; că ulterior încetării acestor raporturi de muncă pârâţii au început colaborarea cu societatea pârâtă în baza unor contracte de prestări servicii.

Astfel cum s-a reţinut, colaborarea dintre S.C. B. S.R.L. şi D. s-a făcut în baza contractului de prestări servicii nr. x din 25.09.2012. Colaborarea dintre S.C. B. S.R.L. şi G. s-a făcut în baza contractului de prestări servicii nr. x/2012 din 26.03.2012, respectiv în baza contractului de prestări servicii nr. x/31.10.2012. Colaborarea dintre S.C. B. S.R.L. şi E. s-a făcut în baza contractului de prestări servicii nr. x din 25 septembrie 2012. Colaborarea dintre S.C. B. S.R.L. şi F. s-a făcut în baza contractului de prestări servicii nr. x/4.12.2012.

Prima instanţă a reţinut că, pe de o parte, în contractele acestor pârâţi nu sunt incluse clauze de fidelizare sau de neconcurenţă, că nu s-a făcut dovada unei colaborări a acestora cu pârâta B. anterior încetării raporturilor de muncă cu reclamanta şi că aceşti pârâţi aveau deplina libertate ca la data încetării contractului de muncă cu reclamanta să încheie contracte de muncă sau prestări servicii cu orice alt angajator, inclusiv cu pârâta.

Referitor la cerinţa prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, prima instanţă a reţinut că acestea nu au fost dovedite, deşi reclamantei îi revenea sarcina probei, potrivit dispoziţiilor art. 1169 C. civ.

La obiectivul 2 din raportul de expertiză experţii, pentru a calcula cifra de afaceri A. pentru anul 2012, care este anul in care FFF. S.A. a fost absorbită de A., s-a însumat cifra de afaceri înregistrată de FFF. S.A. până la 31 august 2012 (data încetării activităţii) cu cifra de afaceri înregistrată de A. începând cu 1 septembrie 2012 (data absorbţiei) limitat asupra sistemelor de securitate.

De asemenea, a reţinut prima instanţă că reclamanta nu a făcut dovada indubitabilă că scăderea cifrei sale de afaceri, în raport cu clienţii comuni, a fost cauzată exclusiv de deturnarea acestei clientele de către pârâtă, respectiv că cifra de afaceri realizată de pârâtă prin raportare la aceşti clienţi se datorează exclusiv acţiunii ilicite a acesteia.

Astfel, pe de o parte, prima instanţă a reţinut că contracţia pieţei de sisteme EEE. din România, în contextul crizei economice, respectiv creşterea operatorilor pe această piaţă, cu consecinţa creşterii competiţiei pot fi, în egală măsură, cauze ale scăderii cifrei de afaceri a reclamantei.

Pe de altă parte, pârâta a dovedit că anumiţi clienţi fac selecţia urmare a organizării unei licitaţii deschise, împrejurare care exclude dobândirea acestor clienţi prin săvârşirea unei fapte ilicite de către pârâta B. sau de către pârâta C..

Prin urmare, a apreciat prima instanţă, chiar dacă s-a reţinut împrejurarea că parte din aceşti clienţi au fost deturnaţi de către cele două pârâte şi că cele două pârâte au săvârşit faptele ilicite prevăzute de art. 4 lit. g) şi h) din Legea nr. 11/1990, nu s-a demonstrat de către reclamantă, punctual, fără nici un dubiu, că toate profiturile pârâtei B. obţinute în relaţie cu aceşti clienţi (sau o parte strict determinată din aceste venituri) sunt obţinute urmare a unor fapte ilicite de natura celor reţinute în sarcina pârâtei. Cu alte cuvinte, s-a dovedit încheierea unor relaţii contractuale cu aceşti clienţi urmare a activităţii ilicite a pârâtelor, dar nu s-a dovedit cu certitudine beneficiul obţinut de către această pârâtă urmare a acestor fapte.

În ceea ce priveşte vinovăţia, prima instanţă a reţinut că aceasta reiese cu evidenţă din aceea că faptele ilicite săvârşite de către pârâtele B. şi C., astfel cum rezultă din situaţia de fapt reţinută în considerentele acestei hotărâri, au fost anterior planificate şi ascunse de către acestea. Pârâtele au acţionat cu intenţie în săvârşirea faptelor de concurenţă neloială reţinute.

Având în vedere cele reţinute, prima instanţă a concluzionat în sensul caracterului întemeiat parţial al cererii formulate de reclamanta S.C. A. S.A., împotriva pârâtelor C. şi S.C. B. S.R.L. şi a obligat pârâtele la încetarea tuturor actelor şi faptelor de concurenţă neloială constând în deturnarea clientelei A., respingând însă în rest cererile formulate ca neîntemeiate.

În temeiul dispoziţiilor art. 264 C. proc. civ., prima instanţă a obligat reclamanta la plata către pârâtele H., F., D., G. a sumei de câte 6.629,20 RON şi către pârâta B. a sumei de 72.860 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat şi a obligat pe pârâta C. şi S.C. B. la plata sumei de 19 RON cheltuieli de judecata către reclamanta reprezentând taxa de timbru.

Împotriva acestei sentinţe civile au declarat apel atât reclamanta A. S.A., cât şi pârâtele S.C. B. S.R.L. şi C..

Prin decizia civilă nr. 1128/A din 17 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 4273 din 14 iulie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2012, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi S.C. B. S.R.L., C., D., E., F. şi G.; au fost admise apelurile declarate de apelanţii-pârâţi S.C. B. S.R.L. şi C. împotriva aceleiaşi sentinţe, care a fost schimbată în parte, în sensul că:

Respinge cererea de obligare a pârâţilor la încetarea actelor şi faptelor de concurenţă neloială constând în deturnarea clientelei A. S.A.

Înlătură dispoziţia primei instanţe privind obligarea pârâtelor C. şi S.C. B. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 19 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Menţine în rest dispoziţiile sentinţei civile apelate.

Obligă apelanta-reclamantă A. S.A. la plata către apelanta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 82.487,15 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Obligă apelanta-reclamantă A. S.A. la plata către fiecare dintre intimaţii-pârâţi D., E., F. şi G. a sumei de 3000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Astfel, printr-un prim motiv comun al apelurilor declarate de pârâtele B. S.R.L. şi C. s-a susţinut că hotărârea apelată cuprinde motive străine de obiectul pricinii şi anume, considerente privind o pretinsă atragere de personal, deşi acţiunea formulată de reclamantă nu a vizat fapta prevăzută de art. 4 lit. h) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, ci numai faptele prevăzut de lit. e), g) ale art. 4.

În acest sens, instanţa de apel a apreciat că în mod greşit prima instanţă a reţinut în considerentele sentinţei civile apelate fapta ilicită menţionată la art. 4 alin. (1) lit. h) în sarcina pârâtei B., deşi prin cererea de chemare în judecată nu fusese învestită cu o asemenea cerere.

De altfel, stabilirea obiectului cererii sub aspectul lămuririi împrejurării dacă reclamanta înţelege să invoce şi fapta ilicită prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. h) din lege a constituit obiect de dezbateri între părţi în faţa primei instanţe, la termenul de judecată din data de 6 iunie 2013, poziţia procesuală a reclamantei fiind aceea că faptele ilicite afirmate sunt cele menţionate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Prin apelurile declarate, pârâtele S.C. B. S.R.L. şi C. au susţinut că în mod greşit prima instanţă a reţinut că ar fi săvârşit fapta de deturnare a clientelei A. S.R.L.

În cadrul apelului formulat, apelanta-pârâtă S.C. B. S.R.L. a invocat mai întâi împrejurarea că prima instanţă a realizat o diferenţiere nejustificată între situaţia obţinerii unor colaborări cu clienţii pe baza selecţiilor de oferte, pe de o parte şi a licitaţiilor, pe de altă parte, apelanta susţinând că în ambele situaţii este exclusă deturnarea clientelei.

În acest sens, instanţa de apel a primit motivul de apel formulat în sens simetric contrar de apelanta-reclamantă A. S.A., în sensul că licitaţia deschisă nu exclude de plano săvârşirea faptei de deturnare.

Curtea a reţinut ca fiind fondată şi critica comună celor două apeluri referitoare la omisiunea primei instanţe de a individualiza în mod concret faptele de deturnare clienţi pretins săvârşite de către pârâte.

Ca atare, pentru a dispune încetarea unor acte/fapte de concurenţă neloială, se impune ca acestea să fie individualizate, prin descrierea lor completă, în cazul concret al faptei de deturnare, să fie indicaţi expres clienţii pretins a fi deturnaţi de pârâţi, actele concrete care constituie elementul material al faptei de deturnare, mijloacele dolosive utilizate, autorul fiecărui din aceste acte, circumstanţele concrete ale săvârşirii faptei de deturnare, cu trimitere la elementele probatorii relevante care sprijină o atare situaţie de fapt.

O atare deficienţă de motivare nu este însă susceptibilă însă a conduce la admiterea apelului, nefiind echivalentă lipsei motivării, orice pretinsă vătămare fiind înlăturată prin considerentele prezentei decizii care urmează a analiza în ce măsură s-au săvârşit faptele ilicite imputate pârâţilor.

De asemenea, instanţa de apel a primit criticile formulate prin apelurile pârâtelor privind depoziţiile martorilor GGG., HHH. şi III., valorificate de către prima instanţă pentru a concluziona în sensul săvârşirii faptei de deturnare.

Totodată, a apreciat că în lipsa oricăror elemente probatorii care să susţină afirmaţiile martorilor menţionaţi, având în vedere circumstanţa specială referitoare la calitatea acestora de salariaţi ai reclamantei, se impune înlăturarea depoziţiilor acestora.

Cu titlu de considerent subsidiar, Curtea a constatat că şi dacă s-ar valorifica depoziţiile menţionate, ele nu sunt de natură să facă dovada faptei de deturnare a clientelei reclamantei prin folosirea legăturilor stabilite cu aceasta în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant.

Astfel, pentru a se antrena răspunderea pentru fapta de deturnare a clientelei, se impune a se dovedi săvârşirea unor acte sau fapte contrare uzanţelor cinstite, prin folosirea legăturilor stabilite cu clientela în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant care să fi avut drept rezultat efectiv deturnarea clientelei, concluzie întemeiată pe dispoziţiile art. 2 şi art. 4 alin. (1) lit. g) din lege).

Rezultă că pentru a opera răspunderea analizată trebuie să se facă dovada folosirii legăturilor stabilite cu clientela în cadrul funcţiei anterior exercitate, contrar uzanţelor cinstite, pe de o parte, să se producă efectiv rezultatul constând în transferul clientelei la noua persoană juridică, pe de altă parte, iar între cele două elemente să existe raport de cauzalitate.

O atare dovadă nu a fost realizată în speţă, fie şi dacă nu ar fi fost înlăturate depoziţiile martorilor angajaţi ai reclamantei.

Instanţa de apel nu a primit însă critica din apel referitoare la pretinsa omisiune a primei instanţe de a valorifica depoziţiile martorilor JJJ. şi KKK., în sensul că decizia de contractare nu se ia niciodată pe baza unor relaţii interpersonale, respectiv că la încheierea contractelor se ia în calcul doar profesionalismul şi nu se ţine cont de relaţii de prietenie. Curtea a avut în vedere împrejurarea că aspectele anterior menţionate nu constituie fapte concrete cunoscute în mod direct de către martori, ci păreri ale acestora cu privire la modalitatea de alegere a clientelei de către actorii de pe piaţa sistemelor EEE., nerelevante în speţă.

Depoziţiile menţionate au fost coroborate cu corespondenţa electronică între părţi care nu este aptă să producă efecte juridice specifice înscrisurilor sub semnătură privată.

Astfel, printr-un motiv comun al celor două apeluri declarate de pârâte, s-a învederat că prima instanţă în mod greşit a reţinut utilizarea de către pârâţii persoane fizice a unor adrese de e-mail care conţin denumirea pârâtei B., împrejurare care ar confirma colaborarea între aceştia.

De asemenea, reţinând că înscrisurile reprezentând corespondenţa prin e-mail au fost contestate, instanţa de apel a primit susţinerea apelantei-pârâte B. S.R.L. în sensul că acestea nu pot avea valoare probatorie, întrucât nu respectă exigenţele menţionate de Legea nr. 455/2001 privind înscrisul sub semnătură electronică.

Un alt aspect apreciat relevant de prima instanţă pentru a concluziona în sensul deturnării clientelei şi contestat de apelante a vizat împrejurarea că societatea pârâtă B. S.R.L. a fost constituită la data de 15 iunie 2011 având asociat unic S.C. LLL. cu sediul social în Cipru. Prima instanţă a apreciat că pârâta B. nu a indicat persoanele fizice care deţin societatea asociat unic al acesteia şi nu a făcut dovada contrară susţinerilor reclamantei în sensul că din deţinătorii acestora nu fac parte pârâţii persoane fizice şi în special pârâta C..

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că deşi reclamantei îi revenea sarcina probei potrivit art. 1169 C. civ., pârâta B. S.R.L. a fost cea care conformându-se dispoziţiilor instanţei, efectuând demersuri pentru furnizarea datelor referitoare la beneficiarul real al asociatului său unic, acesta fiind terţ în raport de părţile litigante, sens în care raţionamentul primei instanţe în sensul extragerii unei prezumţii simple de implicare a pârâtelor în constituirea societăţii ce avea calitatea de asociat unic al B. S.R.L. dintr-un pretins refuz al acesteia de a divulga aceste informaţii nu poate fi primit.

Apelanta-pârâtă C. a mai criticat prin calea de atac formulată considerentele primei instanţe referitoare la pretinsa încălcare a unor obligaţii inserate în contractul său individual de muncă, printr-o clauză de confidenţialitate şi o clauză prin care se obliga la protejarea informaţiilor proprietatea angajatorului. S-a susţinut că statuând încălcarea obligaţiilor menţionate, prima instanţă ar fi depăşit limitele învestirii sale.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că, într-adevăr, din perspectiva săvârşirii faptei ilicite de deturnare este irelevantă lipsa unor clauze de fidelizare sau de neconcurenţă în contractul individual de muncă, întrucât cu sau fără aceste clauze, fapta de deturnare a clientelei are caracter ilicit. Cu toate acestea, Curtea apreciază că nu se susţine teza apelantei-pârâte în sensul depăşirii limitelor de învestire de către prima instanţă, analiza încălcării obligaţiilor menţionate fiind deferită instanţei prin cererea de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamantă, Curtea a constatat că aceasta a formulat critici pe trei aspecte, susţinând: greşita respingere a cererii de chemare în judecată în raport cu pârâţii D., E., F. şi G., nelegala respingere a cererii în privinţa faptei prevăzute de art. 4 lit. e) din Legea nr. 11/1991, greşita respingere a capătului de cerere având ca obiect despăgubiri.

În ceea ce priveşte concluzia primei instanţe în sensul că pârâţii D., E., F. şi G. nu ar fi săvârşit fapta de deturnare, apelanta-reclamantă a arătat că raporturile contractuale ale clienţilor comuni cu pârâta B. S.R.L. au fost gestionate de pârâţi, că notificarea încetării relaţiilor contractuale de către aceştia s-a realizat în aceeaşi perioadă în care pârâţii au început colaborarea cu B. S.R.L., aceştia folosindu-se în scopul deturnării clientelei de relaţia prestabilită cu clienţii în cadrul poziţiilor ocupate în cadrul A. S.A..

Astfel cum s-a reţinut şi anterior, în ceea ce priveşte menţiunile din relaţiile MMM. referitoare la celelalte persoane care au figurat anterior ca angajaţi ai pârâtei B. S.R.L., Curtea a reţinut că acestea nu sunt de natură să conducă la concluzia săvârşirii faptei de deturnare, în contextul în care aceştia sunt colaboratori ai apelantei-pârâte B. care de altfel nu a contestat colaborarea cu acestea, ulterior încetării relaţiei de colaborare cu reclamanta.

Totodată, Curtea a reţinut că simpla împrejurare că o anumită secţiune a clientelei reclamantei a încetat colaborarea cu aceasta, încheind un raport contractual cu o societate nouă în cadrul căreia îşi desfăşurau activitatea foşti salariaţi ai reclamantei, fie chiar şi în considerarea calităţilor profesionale ale acestora sau a unei colaborări îndelungate, nu este de natură a imprima în sarcina pârâţilor săvârşirea faptei de deturnare a clientelei. În fine, Curtea a mai reţinut că reclamanta nu a produs probe care să dovedească folosirea efectivă de către pârâţi a legăturilor cu clienţii stabilite anterior în cadrul funcţiei deţinute la A. S.A., de o manieră contrară uzanţelor cinstite, în vederea deturnării clientelei.

Niciuna din depoziţiile menţionate nu reţin că pârâţii ar fi lansat zvonuri privind retragerea A. S.A. de pe segmentul de piaţă relevant, neputându-se reţine în sarcina lor fapta de a fi comunicat sau răspândit afirmaţii mincinoase asupra A. sau asupra serviciilor sale, afirmaţii de natură să dăuneze bunului mers al întreprinderii concurente.

Prin urmare, Curtea a concluzionat în sensul caracterului nefondat al motivului de apel analizat, în mod corect reţinând prima instanţă că nu s-a făcut dovada săvârşirii faptei prevăzute de art. 4 lit. e) din Legea nr. 11/1991.

În ceea ce priveşte aspectul dovedirii şi cuantificării prejudiciului pentru ipoteza săvârşirii faptei de deturnare a clientelei, ce a constituit obiectul analizei primei instanţe, este condiţionat de stabilirea în mod riguros a situaţiei de fapt, care presupune indicarea fiecărui act material cu referire la fiecare client pretins deturnat.

În acest context, instanţa de apel a apreciat că o asemenea situaţie de fapt nu a putut fi desprinsă din probatoriul administrat în cauză, sens în care nu s-a putut reţine existenţa şi cuantumul pretinsului prejudiciu.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei şi, pe cale de consecinţă admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost completată şi precizată.

În argumentarea memoriului de recurs, reclamanta A. S.A. susţine că hotărârea atacată este nelegală, fiind rezultatul interpretării şi aplicării eronate a dispoziţiilor legale prin raportare la situaţia de fapt greşit reţinută.

Astfel, prin cererea introductivă, reclamanta a solicitat ca instanţa să facă aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 11/1991, în raport cu situaţia de fapt, astfel cum aceasta este stabilită, în mod corect, în urma probelor administrate în cauză.

În acest sens, a solicitat administrarea unui probatoriu complex şi extensiv cuprinzând probele cu înscrisuri, audiere de martori, interogatoriu, expertiză contabilă, intimaţii procedând în mod similar în vederea combaterii probelor încuviinţate.

În urma stabilirii situaţiei de fapt, în baza probatoriului administrat, prima instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor legale incidente şi a reţinut săvârşirea de către intimaţi a faptelor de concurenţă neloială reclamate.

În apel, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat necesar suplimentarea probatoriului în vederea clarificării tuturor aspectelor factuale şi a determinat o nouă situaţie de fapt, contrară celei reţinute de Tribunalul Bucureşti, iar faţă de această situaţie, instanţa de apel a făcut aplicarea normelor Legii nr. 11/1991 şi a constatat inexistenţa faptelor de concurenţă neloială imputate intimaţilor.

În acest context, recurenta susţine că instanţa de recurs urmează să constate că, deşi identificarea prevederilor legale incidente a fost realizată în mod corect atât de către instanţa de fond cât şi de instanţa de apel, în raport cu cererea introductivă, aplicarea acestor norme s-a făcut în mod nelegal prin raportare la situaţia de fapt reţinută în mod eronat. Mai mult, chiar interpretarea normelor legale s-a realizat deficitar de către instanţa de apel, în afara cadrului legal incident.

Astfel, sub un prim aspect, în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4 lit. g) şi e) din Legea nr. 11/1991, recurenta susţine că instanţa de apel a reţinut în mod complet eronat, că pentru a se dispune încetarea faptelor de concurenţă neloială, constând în deturnarea clientelei trebuie ca aceste fapte să fi fost individualizate.

Astfel, în opinia instanţei de apel, o persoană juridică de drept privat ar trebui să fie aptă a demonstra, dincolo de orice dubiu, fiecare pas întreprins de un alt comerciant în deturnarea clientelei sale, respectiv să descrie detaliat actele concrete care constituie elementul material al faptei de deturnare, respectiv mijloacele dolosive utilizate, autorul fiecărui act. Or, este de domeniul evidentei că există o imposibilitate obiectivă de a dovedi astfel de chestiuni săvârşite de o manieră ocultă, recurenta nefiind autorizată de lege să facă activităţi de investigaţie de această natură şi amploare.

În acest sens, recurenta arată că în cuprinsul sentinţei pronunţate de instanţa de fond, cât şi în cuprinsul actelor de procedură depuse la dosarul cauzei, aceasta a indicat şi probat modalitatea în care intimaţii persoane fizice şi juridice au acţionat de conivenţă în vederea înfăptuirii actelor de concurenţă neloială prin constituirea unei societăţi, în scopul deturnării clienţilor recurentei în favoarea acesteia şi implicit a obţinerii unor foloase materiale, prin dispersarea de informaţii false ce au afectat în mod vădit reputaţia recurentei, aducând prejudicii însemnate activităţii întreprinse de A. pe segmentul de piaţa privind sistemele EEE.

Procedând în acest mod, instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt în mod eronat ceea ce implicit a condus şi la aplicarea greşită a normelor de drept substanţial cuprinse în Legea nr. 11/1991.

Sub un al doilea aspect, recurenta susţine că instanţa de apel a procedat la interpretarea eronată a prevederilor art. 4 lit. e) şi g) din Legea nr. 11/1991 şi în ceea ce priveşte conţinutul constitutiv al faptelor de concurenţă neloială reclamate în sarcina intimaţilor.

Astfel, pe lângă faptul că a impus recurentei obligaţia imposibilă de a proba faptele ilicite în mod explicit prin indicarea detaliată a unor elemente materiale ce nu sunt cuprinse în lege, a exclus totodată din sfera probatorie şi toate mijloacele de probă prevăzute de C. proc. civ. ce s-ar putea afla la îndemâna persoanei vătămate prin astfel de fapte de concurenţă neloială şi care ar putea fi de natură să circumstanţieze conţinutul constitutiv al acestor fapte.

Astfel, instanţa de apel a procedat la îndepărtarea corespondentei electronice dintre părţi, apreciind în mod eronat că acestea nu pot avea valoare probatorie, întrucât nu respectă exigenţele menţionate de Legea nr. 455/2001 privind înscrisul sub semnătură electronică respectiv, înscrisurile reprezentând corespondenţa prin e-mail nu au ataşată o semnătură electronică extinsă.

Procedând ca atare, recurenta susţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor prevăzute de Legea nr. 455/2001 prin neluarea în considerare a înscrisurilor depuse de recurentă constând în corespondenţa electronică ataşată cererii de chemare în judecată, motivat de faptul că acestea nu sunt apte a produce efecte juridice specifice înscrisurilor sub semnătură privată.

Cu alte cuvinte, pentru îndepărtarea unor astfel de înscrisuri, se impune ca partea care contestă înscrisul sau semnătura să administreze proba tehnică de specialitate, nefiind suficient doar simple alegaţii cu privire la alterarea acestora.

Astfel, se impunea ca instanţa de recurs să procedeze la interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 455/2001 potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi, în sensul că adresa de e-mail a expeditorului ataşată la e-mail reprezintă o semnătură electronică simplă, motiv pentru care nu este necesară ataşarea unei semnături electronice extinse.

În acelaşi sens, instanţa a reţinut faptul că nu pot fi luate în considerare nici depoziţiile martorilor GGG., HHH. şi III., întrucât aceştia sunt salariaţi ai reclamantei, iar depoziţiile lor ar avea un profund caracter subiectiv. Mai mult, Curtea de apel a reţinut că nu ar exista alte mijloace de probă care să se coroboreze cu aceste depoziţii şi oricum ele nu ar fi apte să demonstreze fapta de deturnare a clientelei prin simpla reliefare a legăturilor prestabilite între părţi.

Astfel, o parte din martorii audiaţi nici măcar nu sunt şi nu au fost salariaţi ai recurentei, în acest sens se reţine că martorul GGG. nu a fost salariat al A., acesta activând, la momentul audierii, ca salariat în cadrul KK. S.R.L., iar depoziţia acestui martor descrie fapte despre care a luat cunoştinţă în mod nemijlocit, contrar celor susţinute de instanţa de apel.

Referitor la martorii HHH. şi III. se observă că există o serie de alte mijloace de probă administrate în cauză care, coroborate cu relatările acestora, releva indubitabil faptul că aceştia relatează fapte reale care constituie fapte de concurenţă neloială.

Astfel, recurenta susţine că instanţa de recurs urmează să verifice legalitatea sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti şi să constate că în mod greşit instanţa de fond a reţinut nerespectarea exigentelor impuse de prevederile art. 4 lit. e) şi art. 4 lit. g) din Legea nr. 11/1991, precum şi de prevederile Legii nr. 455/2001.

Cu alte cuvinte, Curtea de Apel Bucureşti nu a făcut altceva decât să producă argumente pentru care niciuna din probele administrate de recurentă nu este aptă să ducă la dovedirea faptei de deturnare a clientelei respectiv de răspândirea a informaţiilor mincinoase în scopul deturnării clientelei A.

Într-o altă critică, recurenta susţine nelegalitatea hotărârii recurate faţă de încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 11/1991 prin raportare la motivele de apel invocate de A. S.A. - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin apelul formulat, recurenta a solicitat constatarea săvârşirii faptelor ilicite prevăzute de art. 4 lit. e) şi lit. g) din Legea nr. 11/1991, atât de către intimata B., cât şi de către intimaţii persoane fizice, precum şi obligarea acestora în solidar la repararea prejudiciului suferit de recurentă.

Cu toate acestea, prin aplicarea, în mod greşit, a normelor de drept material, prin raportare la situaţia de fapt reţinută în mod eronat, instanţa de apel a respins ca neîntemeiată calea de atac exercitată de A. S.A.

Sub un prim aspect, recurenta solicită să se constate că prin circumstanţierea, în mod greşit, a elementelor constitutive ale faptei de deturnare de clientelă, astfel cum aceasta este reglementată de art. 4 lit. g) din Legea nr. 11/1991, şi deci, prin greşita aplicare a acestei norme de drept substanţial, instanţa de apel a constatat că intimaţii persoane fizice nu au săvârşit faptele reclamate de recurentă.

Din această perspectivă, recurenta solicită să se observe că folosirea legăturilor stabilite cu clientela în cadrul funcţiilor deţinute anterior de intimaţii persoane fizice reprezintă, prin sine, o modalitate de săvârşire a faptei de deturnare a clientelei, constituind fapta mijloc prin care se realizează scopul acţiunii ilicite.

În ceea ce priveşte săvârşirea faptei prevăzute de art. 4 lit. e) din Legea nr. 11/1991, instanţa de apel, prin interpretarea eronată a dispoziţiei legale relative la:

"comunicarea, chiar făcută confidenţial, sau răspândirea de către un comerciant de afirmaţii mincinoase asupra unui concurent sau asupra mărfurilor/serviciilor sale, afirmaţii de natură să dăuneze bunului mers al întreprinderii concurente", a stabilit un conţinut deficitar al normei legale.

Astfel, instanţa de recurs urmează a avea în vedere că textul legal este explicit în sensul că răspândirea de afirmaţii mincinoase este sancţionată inclusiv dacă se realizează confidenţial, deci de o manieră ocultă.

Or, săvârşirea acestei faptei prin mijloace oculte presupune implicit realizarea de acţiuni ascunse publicului, într-un cadru restrâns şi greu de probat prin mijloace directe.

În consecinţa, instanţa de apel avea obligaţia de a aprecia asupra validităţii depoziţiilor martorilor care au relatat cu privire la răspândirea de afirmaţii mincinoase cu luarea în considerare a aspectelor ce circumstanţiază conţinutul material al faptei de concurenţă neloială prevăzută la art. 4 lit. e) şi nu să îndepărteze în mod superficial aceste mijloace de probă.

În ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de despăgubire, recurenta susţine că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că faţă de lipsa săvârşirii faptei ilicite nu se pot acorda daune.

Mai mult, este absurd a se considera că diminuarea sumelor obţinute de recurentă pe segmentul de piaţa EEE. s-ar putea datora şi altor pretinse motive, întrucât se poate observa că prin acţiunea de conivenţă a intimaţilor care au răspândit informaţii false la adresa recurentei, procedând, prin intermediul unor maşinaţii, la deturnarea clientelei acesteia, în baza relaţiilor create pe parcursul îndelungatei colaborări cu A. s-a produs un prejudiciu imediat in patrimoniul subscrisei.

Într-o altă critică recurenta susţine nelegalitatea hotărârii recurate faţă de încălcarea normelor de procedură - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta arată că instanţa de apel a aplicat în mod eronat dispoziţiile procesual civile relative la cuprinsul hotărârilor judecătoreşti, precum şi totodată la principiul disponibilităţii apreciind că în considerentele sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti se regăsesc motive străine de obiectul prezentei cauze.

Totodată, recurenta solicită instanţei de recurs să observe, în ceea ce priveşte considerentele primei instanţe relative la fapta prevăzută de art. 4 lit. h) din Legea nr. 11/1991, acestea nu reprezintă motive străine de obiectul cauzei, întrucât astfel de acţiuni au fost valorificate de Tribunalul Bucureşti în vederea individualizării şi circumstanţierii faptei ilicite prevăzute de art. 4 lit. g) din Legea nr. 11/1991 relative la "deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant".

În ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea principiului disponibilităţii, recurenta arată că reţinerea în considerentele hotărârii de fond a acestor aspecte nu constituie sub nicio formă o nesocotire a acestui principiu, în condiţiile în care însăşi instanţa de apel apreciază că nu este vorba de plus petita. Considerentele instanţei apreciate ca fiind excesive nu pot fi însă considerate o încălcare a principiului disponibilităţii, ci vizează în mod exclusiv, modalitatea suverană în care instanţa de fond a înţeles să circumstanţieze fapta de deturnare de clienţi reţinută în sarcina intimatei B.

Prin întâmpinarea depusă de intimata B. S.R.L. la 15 noiembrie 2018 s-a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neexistenţa motivelor de nelegalitate, iar pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică, cu cheltuieli de judecată.

Intimata C., prin întâmpinarea depusă la 16 noiembrie 2018 a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimaţii-pârâţi D., E., F. şi G., prin întâmpinarea depusă la 16 noiembrie 2018 au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, constată că recursul reclamantei A. S.A. este fondat şi va fi admis, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte va examina cu precădere excepţia nulităţii recursului invocată de intimata B. S.R.L., prin întâmpinare, în temeiul art. 3021 C. proc. civ., care stabileşte condiţiile obligatorii pe care trebuie să le cuprindă cererea de recurs, printre acestea înscriindu-se motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor.

Raportând dispoziţiile de mai sus la cererea de recurs se constată că prin recursul promovat de reclamantă s-au indicat motivele de nelegalitate prevăzute de punctele 5 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ. În ce priveşte dezvoltarea motivelor de nelegalitate, se constată din cuprinsul argumentelor aduse în sprijinul motivelor, că recurenta a expus în fapt greşelile, care în opinia sa, au dus la pronunţarea unei soluţii netemeinice şi nelegale.

Aprecierea acestor argumente şi măsura în care se încadrează în cerinţele motivelor de nelegalitate invocate presupune examinarea acestora de către instanţa de recurs, aşa încât, în situaţia dată nu va putea fi reţinută excepţia invocată de intimată privind nulitatea recursului în conformitate cu art. 3021 lit. c) C. proc. civ.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal.

Acest motiv de recurs se constată a fi fondat, în considerarea următoarelor argumente:

În susţinea memoriului de recurs, reclamanta A. S.A. arată că hotărârea atacată este nelegală, fiind rezultatul interpretării şi aplicării eronate a dispoziţiilor legale prin raportare la situaţia de fapt greşit reţinută, întrucât prin cererea introductivă a solicitat ca instanţa să facă aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 11/1991, în raport cu situaţia de fapt, astfel cum aceasta este stabilită, în mod corect, în urma probelor administrate în cauză.

În acest context susţine, în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4 lit. g) şi e) din Legea nr. 11/1991, că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că pentru a dispune încetarea faptelor de concurenţă neloială, constând în deturnarea clientelei trebuie ca aceste fapte să fi fost individualizate.

O astfel de interpretare a normelor legale şi implicit, aplicarea lor este lipsită de suport juridic, în condiţiile în care modalitatea în care sunt prefigurate faptele de concurenţă neloială prevăzute de Legea nr. 11/1991, presupun în mod implicit, săvârşirea acestora în condiţii oculte, prin intermediul unor mecanisme apte să faciliteze ascunderea identităţii adevăratului făptuitor şi fără relevarea unor elemente concret-determinate.

În acest sens, conduita persoanelor fizice relevantă în determinarea faptelor de concurenţă neloială este susţinută de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, dar îndepărtate de către instanţa de apel fără o argumentare temeinică.

În interpretarea dispoziţiilor evocate, instanţa de apel a constatat că susţinerile recurentei nu sunt probate, deşi aceasta a menţionat în mod expres chiar şi clienţii în raport de care au fost săvârşite faptele de deturnare a clientelei, chestiune ce a făcut obiectul raportului de expertiză efectuat în cauză şi necontestat de către intimaţi sub acest aspect.

Într-o altă critică, recurenta susţine că instanţa de apel a procedat la interpretarea eronată a prevederilor art. 4 lit. e) şi g) din Legea nr. 11/1991 şi în ceea ce priveşte conţinutul constitutiv al faptelor de concurenţă neloială reclamate în sarcina intimaţilor, în sensul că instanţa de apel a procedat la îndepărtarea corespondentei electronice dintre părţi, apreciind în mod eronat că acestea nu pot avea valoare probatorie, întrucât nu respectă exigenţele menţionate de Legea nr. 455/2001 privind înscrisul sub semnătură electronică.

În privinţa acestei critici, instanţa de recurs constată că interpretarea acordată de Curtea de Apel Bucureşti dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 455/2001 relativ la necesitatea ataşării semnăturii electronice extinse corespondentei prin e-mail este eronată cu consecinţa îndepărtării nelegale a acestor probe, în condiţiile în care intimaţii au contestat valabilitatea acestor înscrisuri doar printr-o serie de alegaţii, fără însă a solicita proba cu expertiză tehnică de specialitate în fata instanţei de fond sau a instanţei de apel.

În acest sens se are în vedere faptul că intimata B. S.R.L. nu a făcut dovada contrară, prin administrarea unei expertize tehnice de specialitate, în sensul de a arăta că respectiva corespondenţă nu este inteligibilă, nu prezintă garanţii suficient de serioase pentru a face deplina credinţă în privinţa conţinutului său şi a identităţii persoanei de la care emana, probă propusă şi administrată de recurentă atât în faza procesuală a fondului, cât şi în faza procesuală a apelului, care însă a fost înlăturată de către instanţa de judecată.

Într-o altă critică, recurenta susţine că în mod greşit instanţa a reţinut că nu pot fi luate în considerare depoziţiile martorilor GGG., HHH. şi III., întrucât aceştia sunt salariaţi ai reclamantei, iar depoziţiile lor ar avea un profund caracter subiectiv şi că nu ar exista alte mijloace de probă care să se coroboreze cu aceste depoziţii care să demonstreze fapta de deturnare a clientelei prin simpla reliefare a legăturilor prestabilite între părţi.

Îndepărtarea acestor probe s-a realizat în mod vădit eronat de către instanţa de apel cu încălcarea normelor legale, fapt ce a condus la o înţelegere eronată a situaţiei de fapt şi implicit la aplicarea greşită a normelor legale în vigoare.

Astfel, trebuie avut în vedere faptul că o parte a martorilor audiaţi sunt salariaţi ai reclamantei nu constituie o cauză legală de excludere a acestora. De altfel, legiuitorul a înţeles să reglementeze în mod expres categoriile de persoane care nu pot fi audiate ca martori prin dispoziţiile art. 189 C. proc. civ., iar salariaţii nu se regăsesc în această categorie. Prin urmare, considerentele instanţei de apel conform cărora calitatea de salariat atribuie implicit un "profund caracter subiectiv depoziţiilor acestora" nu pot constitui fundament juridic pentru înlăturarea de plano a acestei probe, servind doar la analiza concludenţei răspunsurilor obţinute de la martori în coroborare cu celelalte probe administrate în cauză în procesul de deliberare.

Recurenta mai susţine nelegalitatea hotărârii recurate faţă de încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 11/1991 prin raportare la motivele de apel invocate de A. S.A. - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În acest context, arată că prin apelul formulat, reclamanta a solicitat constatarea săvârşirii faptelor ilicite prevăzute de art. 4 lit. e) şi lit. g) din Legea nr. 11/1991, atât de către intimata B., cât şi de către intimaţii persoane fizice, precum şi obligarea acestora în solidar la repararea prejudiciului suferit de recurentă, însă prin aplicarea, în mod greşit, a normelor de drept material, prin raportare la situaţia de fapt reţinută în mod eronat, instanţa de apel a respins ca neîntemeiată calea de atac exercitată de A. S.A.

Cu privire la această critică, se constată că instanţa de apel a refuzat să ia în considerare orice mijloc de proba administrat de recurentă, deşi, aceasta a uzitat de toate mijloacele de probă reglementate de C. proc. civ. şi care, prin raportare la conţinutul dispoziţiilor art. 4 lit. e) şi g) din Legea nr. 11/1991, erau admisibile în cauza de faţă, menţionând că recurenta nu a făcut dovada efectivă a folosirii legăturilor stabilite cu clienţii de o manieră contrară uzanţelor cinstite, cu toate că instanţa nu indică conţinutul noţiunii de uzanţe cinstite şi nici nu învederează conţinutul acestei sintagme, pe care de altfel o foloseşte pentru prima dată în cuprinsul deciziei atacate.

În ceea ce priveşte săvârşirea faptei prevăzute de art. 4 lit. e) din Legea nr. 11/1991, recurenta apreciază că instanţa de apel, prin interpretarea eronată a dispoziţiei evocate a stabilit un conţinut deficitar al normei legale, întrucât răspândirea de afirmaţii mincinoase este sancţionată inclusiv dacă se realizează confidenţial, deci de o manieră ocultă.

În acest sens, se constată că instanţa de apel avea obligaţia de a aprecia asupra validităţii depoziţiilor martorilor care au relatat cu privire la răspândirea de afirmaţii mincinoase cu luarea în considerare a aspectelor ce circumstanţiază conţinutul material al faptei de concurenţă neloială prevăzută la art. 4 lit. e) şi nu să îndepărteze în mod superficial aceste mijloace de probă.

Mai susţine recurenta, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de despăgubire, că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că faţă de lipsa săvârşirii faptei ilicite nu se pot acorda daune şi că diminuarea sumelor obţinute de recurentă pe segmentul de piaţă EEE. s-ar putea datora şi altor pretinse motive.

Din probele administrate, rezultă că analiza diminuării sumelor obţinute de reclamantă s-a raportat exclusiv la clienţii comuni, sume ce corespund câştigurilor realizate de societatea B. S.R.L., care, la rândul lor au fost analizate doar din perspectiva clienţilor comuni.

În urma suplimentării probatoriului şi reanalizării situaţiei de fapt, conform celor menţionate anterior, instanţa de apel va reevalua şi cerinţa privitoare la existenţa prejudiciului cert şi întinderea acestuia din perspectiva criticilor formulate de apelantă.

Totodată, recurenta susţine nelegalitatea hotărârii recurate faţă de încălcarea normelor de procedură - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., sens în care arată că instanţa de apel a aplicat în mod complet eronat dispoziţiile procesual civile relative la cuprinsul hotărârilor judecătoreşti, precum şi totodată la principiul disponibilităţii apreciind că în considerentele sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti se regăsesc motive străine de obiectul prezentei cauze, cu privire la fapta prevăzută de art. 4 lit. h) din Legea nr. 11/1991.

În ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea principiului disponibilităţii, recurenta arată că reţinerea în considerentele hotărârii de fond a acestor aspecte nu constituie sub nicio formă o nesocotire a acestui principiu, în condiţiile în care însăşi instanţa de apel apreciază că nu este vorba de plus petita.

Această critică nu poate fi primită, având în vedere că acţiunea introductivă a reclamantei nu a vizat şi pretinsa faptă de angajare de către B. S.R.L. a personalului care activase anterior la A.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect că reclamanta însăşi admite că nu a învestit instanţa cu o cerere de antrenare a răspunderii civile delictuale pentru fapta ilicită prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 11/1991.

Prin aprecierea instanţei de apel, în sensul că prima instanţă a menţionat în hotărârea sa considerente privind fapte neincriminate de reclamantă referitoare la racolarea de personal, se constată că nu s-a încălcat nicio normă de procedură.

Aşa fiind, se constată că, instanţa de apel nu a respectat caracterul devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită, neadministrând probatoriile necesare stabilirii situaţiei de fapt în raport de normele legale incidente, atrăgând astfel incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (2), (3) şi 5 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1128/A din 17 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o va casa şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care, cu ocazia rejudecării urmează a se preocupa de remedierea deficienţelor arătate cu respectarea dispoziţiilor legale menţionate în raport de fiecare dintre criticile formulate de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1128/A din 17 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B. S.R.L., C., D., E., F. şi G.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 noiembrie 2018.