Return of performance guarantee security; failure to apply positive effect of res judicata and binding law findings from prior cassation decision

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 03.06.2013 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B. S.P.R.L., a chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.090.856 RON, reprezentând garanţia de bună execuţie, actualizată la data plăţii efective şi a penalităţilor de întârziere datorate până la data plăţii efective, care au fost cuantificate la data introducerii cererii la 134.175 RON, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 6368/28.10.2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Împotriva sentinţei sus-menţionate, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1010/12.06.2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., a declarat recurs, solicitând casarea sa şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Prin decizia civilă nr. 1920 din 15 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator B. S.P.R.L., împotriva deciziei civile nr. 1010/12.06.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În motivarea acestei decizii, instanţa a reţinut, în esenţă, că recurenta a invocat autoritatea de lucru judecat izvorând din decizia nr. 495/25.09.2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Prin urmare, constatând că cele reţinute prin decizia sus-menţionată au legătură cu prezentul litigiu, a apreciat că, raportat la dispoziţiile art. 430 şi art. 431 C. proc. civ., se impune analiza fondului cauzei şi prin prisma dezlegărilor date prin decizia nr. 495/25.09.2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 1989 din 20 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 6368/28.10.2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Instanţa de apel a evocat raporturile contractuale dintre părţi şi a constatat că, în mod judicios, instanţa de fond a respins cererea de chemare în judecată de vreme ce reclamanta nu a făcut dovada predării poliţei de asigurare, menită a garanta recuperarea de către pârâtă a eventualului prejudiciu cauzat prin neîndeplinirea obligaţiei de executare în mod corespunzător.

Referitor la efectele juridice pe care dispoziţiile deciziei nr. 495 din 25.09.2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, le-ar putea avea asupra cauzei de faţă, prin prisma existenţei autorităţii de lucru judecat, curtea de apel a statuat că, în raport de obiectul diferit al celor 2 cauze-contestaţie la tabelul de creanţe (dosar nr. x/2012 Curtea de Apel Timişoara), respectiv pretenţii, restituire garanţie de bună execuţie (dosar nr. x/2013 de Apel Bucureşti) şi de izvorul juridic obligaţional nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat, aşa cum eronat susţine apelanta - reclamantă.

De asemenea, faptul că printr-o decizie irevocabilă (decizia nr. 495/25.09.2014 Curtea de Apel Timişoara), s-a înlăturat din tabelul creditoarei creanţa pârâtei în cuantum de 39.773,12 RON, instanţa de apel a apreciat că nu este în măsură să conducă la admiterea pretenţiilor reclamantei din prezentul dosar, care nu au legătură juridică cu menţionata creanţă, acestea reprezentând garanţia de bună execuţie reţinută de pârâtă în temeiul dispoziţiilor art. 13.3. din contractul cadru încheiat de părţi, pretenţii care nu au făcut obiectual cercetării judecătoreşti în dosarul nr. x/2012.

Prin urmare, nefiind îndeplinită condiţia triplei identităţi prevăzută de dispoziţiile art. 431 C. proc. civ., curtea de apel nu a reţinut existenţa autorităţii de lucru judecat în raport de decizia nr. 495 din 25.09.20124, motiv pentru care a respins ca nefondate, toate susţinerile apelantei, referitoare la acest aspect.

Împotriva acestei decizii, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L. a declarat recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Referitor la motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 501 şi art. 476-479 C. proc. civ. prin aceea că nu a respectat nici regulile de procedură care reglementează judecata după casare, nici pe cele care reglementează judecata apelului.

Consideră că instanţa de apel nu a respectat principiile stabilite de art. 477-479 C. proc. civ. privind modalitatea de judecată a apelului şi caracterul devolutiv al acestei căi de atac, întrucât nu s-a pronunţat asupra argumentelor invocate de reclamantă atât în recurs cât şi cu ocazia rejudecării apelului.

De asemenea, susţine că decizia recurată încalcă normele de procedură impuse de art. 501 C. proc. civ. şi ale art. 501 alin. (1) din acelaşi cod motivat de faptul că instanţa de apel nu a ţinut cont de dezlegarea dată de instanţa de recurs chestiunii autorităţii de lucru judecat. Astfel, instanţa de recurs nu a stabilit doar că reclamanta a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat ci a statuat "concluziile expuse mai sus impun concluzia că sunt întemeiate criticile recurentei cu privire la acest aspect."

Cu privire la pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că motivarea deciziei constă practic în trei fraze, cele menţionate la paragraful 45, 47 şi 48, iar aceste fraze, raportat la conţinutul lor, nu pot constitui o motivare a deciziei, în accepţiunea avută în vedere de legiuitor, cu privire la expunerea situaţiei de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Nici paragrafele referitoare la înlăturarea efectelor hotărârii irevocabile nu pot fi considerate ca motivând soluţia, iar susţinerile potrivit cărora izvorul obligaţiilor pretenţiilor reclamantei (contractul) ar fi diferit de cel al pretenţiilor pârâtei din declaraţia de creanţă nu au niciun suport în vreuna dintre poziţiile părţilor din proces sau înscrisurile din dosar, cu atât mai mult cu cât instanţa nici nu precizează care ar fi aceste izvoare obligaţionale diferite.

Pe de altă parte, arată recurenta, din modalitatea în care este motivată soluţia cu privire la incidenţa autorităţii de lucru judecat, ulterior pronunţării pe fond asupra cauzei, rezultă că fie instanţa de apel s-ar afla în eroare asupra conţinutului instituţiei autorităţii de lucru judecat, din accepţiunea Noului C. proc. civ., fie a încălcat prevederile art. 248 C. proc. civ.

Astfel, dacă instanţa de apel aprecia că excepţia autorităţii de lucru judecat este o excepţie de fond, ar fi trebuit să o soluţioneze cu precădere, iar dacă aprecia că e necesar să se pronunţe asupra autorităţii de lucru judecat a considerentelor, acest aspect trebuia clarificat înainte de a se pronunţa pe fond asupra cererii de apel.

Recurenta-reclamantă susţine şi faptul că, rejudecând excepţia autorităţii de lucru judecat, după ce această chestiune fusese dezlegată de Înalta Curte şi respingând-o, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală potrivit art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., coroborat cu prevederile art. 430-431 C. proc. civ.

În contra celor reţinute de instanţa de recurs, curtea de apel arată în paragraful 47 că cele statuate prin decizie irevocabilă nu au legătură cu pretenţiile din prezentul dosar. Procedând astfel, instanţa de apel a încălcat autoritatea lucrului judecat al deciziei nr. 495/25.09.2014 a Curţii de Apel Timişoara dar şi al deciziei de casare nr. 1920/15.11.2016 a Înaltei Curţi.

Motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. a fost raportat la încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 969 C. civ. în vigoare la data încheierii contractului, dar şi ale celor care reglementează răspunderea contractuală şi excepţia de neexecutare, respectiv art. 1073, 1075, 1077 şi 1082 C. civ. de la 1864, câtă vreme art. 13.2 din contract recunoştea pârâtei dreptul "să ridice pretenţii în limita prejudiciului cert şi dovedit", prejudiciu care nu a fost nici pretins şi nici dovedit în cauză.

În plus, arată recurenta, în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Bucureşti, hotărârea primei instanţe de a obliga pârâta la plata unei sume de aproximativ 1.000.000 euro, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate de reclamantă şi neplătite de pârâtă a devenit executorie, ca urmare a constatării perimării apelului pârâtei.

Or, susţine recurenta, instanţa de apel fără a menţiona aceste argumente ale reclamantei şi fără a verifica dacă sunt întrunite elementele răspunderii civile ale acesteia sau a preciza vreun temei legal care să îi permită pârâtei să nu restituie sumele pretinse de reclamantă, a respins în mod nelegal apelul.

Intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, arătând că motivele de recurs invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii atacate.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 8 iunie 2018 s-a dispus comunicarea raportului către părţi potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L. a depus un punct de vedere asupra raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului, prin care a reiterat excepţia nulităţii recursului şi a solicitat respingerea recursului pentru argumentele prezentate în întâmpinarea depusă la dosar.

Prin încheierea din 21 septembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a respins excepţia nulităţii recursului, apreciind că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., acestea urmând a fi indicate şi analizate cu ocazia examinării pe fond a recursului. Totodată, constatând că recursul este admisibil în principiu şi că sunt întrunite dispoziţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a admis în principiu recursul şi a fixat termen pentru judecarea acestuia, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:

Art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. stabileşte ca motiv de casare încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ.: "În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul."

Prin decizia de casare nr. 1920 din 15 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a apreciat că, raportat la dispoziţiile art. 430 şi art. 431 C. proc. civ., se impune analiza fondului cauzei şi prin prisma dezlegărilor date prin decizia nr. 495/25.09.2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Or, ignorarea şi nerespectarea recomandărilor obligatorii din decizia de casare, echivalează cu încălcarea legii din perspectiva dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ.

Pe de altă parte, instanţa în rejudecare este obligată să se conformeze şi îndrumărilor instanţei de control judiciar atât pentru corecta stabilire a stării de fapt cât şi de drept.

Raportând cele expuse la situaţia de faţă, este de reţinut că în rejudecare instanţa de apel nu s-a conformat îndrumărilor obligatorii ale deciziei de casare nr. 1920 din 15 noiembrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, motiv pentru care sunt fondate criticile recurentei întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., întrucât decizia recurată încalcă normele de procedură impuse de art. 501 C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel a analizat efectele juridice ale deciziei nr. 495 din 25 septembrie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă prin prisma existenţei autorităţii de lucru judecat, constatând că nu este îndeplinită condiţia triplei identităţi prevăzută de dispoziţiile art. 431 C. proc. civ., având în vedere obiectul diferit al celor două cauze şi izvorul juridic obligaţional.

Or, prin decizia de casare, Înalta Curte a arătat că, în considerentele deciziei nr. 495 din 25 septembrie 2014, Curtea de Apel Timişoara a evocat art. 13.2 şi 13.3 din contractul-cadru de executări de lucrări nr. x/25.05.2011, astfel cum a fost modificat prin actele adiţionale încheiate la 29.09.2011 şi 24.11.2011 şi a reţinut că "în lipsa notificărilor contractuale relative la deficienţele de execuţie pe durata contractului urmate de neexecutarea/remedierea acestora, în prezenţa constatării că creditoarea a reţinut direct procentul de garanţie pentru bună execuţie, a constatării că creditoarea nu a dovedit, conform contractului, prejudiciul creat de executanta debitoare şi că, în plus, creditoarea este îndatorată să plătească debitoarei suma de 806,000 euro, Curtea statuează că creditoarea nu are îndreptăţirea de a reţine vreo sumă de bani cu titlu de garanţie de bună execuţie."

Prin urmare, instanţa supremă a constatat că cele reţinute prin decizia menţionată au legătură cu prezentul litigiu având ca obiect obligarea pârâtei S.C. C. S.R.L. la plata sumei de 1.090.856 RON, reprezentând garanţia de bună execuţie constituită în conformitate cu prevederile contractului-cadru de execuţie lucrări nr. x/25.05.2011, actualizată la data plăţii efective şi a penalităţilor de întârziere datorate până la data plăţii efective, motiv pentru care a apreciat că se impune analiza fondului cauzei atât din perspectiva dispoziţiilor art. 430 C. proc. civ., care reglementează autoritatea de lucru judecat, cât şi ale art. 431 C. proc. civ. care prevăd efectele lucrului judecat.

Potrivit dispoziţiilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. Alin. (2) al art. 430 C. proc. civ. prevede că autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Conform art. 431 alin. (1) C. proc. civ., "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, "oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Textul art. 431 alin. (1) C. proc. civ. reglementează efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, în manifestarea sa de excepţie procesuală, de natură a opri a doua judecată, în măsura în care este îndeplinită cerinţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză.

Pe de altă parte, textul art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care vizează modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit într-un al doilea proces ce are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică.

Astfel, doar efectul negativ al autorităţii de lucru judecat presupune îndeplinirea cerinţei triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, nu şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Cum sfera de aplicare a art. 431 alin. (2) C. proc. civ. este mai extinsă decât cea a art. 431 alin. (1) C. proc. civ. rezultă că neîndeplinirea cerinţei triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, specifică efectului negativ, nu exclude de plano incidenţa efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Deşi partea s-a prevalat de efectul pozitiv al lucrului judecat, astfel cum a reţinut şi instanţa de casare, instanţa de apel în rejudecare nu a făcut o verificare şi o tranşare jurisdicţională în sensul avut în vedere prin dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. şi prin dezlegările date problemei de drept.

Pentru aceste motive, întrucât recomandările şi statuările deciziei de casare sunt obligatorii în temeiul art. 501 C. proc. civ., şi cum aceste statuări au fost ignorate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursul, va casa hotărârea instanţei de apel şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care în soluţionarea cauzei va avea în vedere toate dezlegările date prin decizia nr. 495 din 25 septembrie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă şi din perspectiva efectelor lucrului judecat, conform art. 431 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. S.P.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1989 din 20 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 noiembrie 2018.