Contractual penalties claim revived and remanded after court rejects prescription of periodic accessory obligations.

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 13 iunie 2016, sub dosarul nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., a solicitat obligarea pârâtei S.C. C. S.R.L. la plata sumei de 7.021.622,531 RON, reprezentând penalităţi aferente debitului de 8.464.885,51 RON, calculate pentru perioada 13.06.2013 - 17.12.2014.

În drept, au fost invocate prevederile art. 998, 999 C. civ., art. 1350, 1381, 1469-1470, 1489, 1531, 1538 şi 1547 C. civ., art. 7203 C. proc. civ.

2. Prin sentinţa civilă nr. 6940 din 1 noiembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă şi a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L., ca prescrisă.

A fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 32.213,12 RON, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut în principal că scadenţa facturilor din care provine debitul principal, asupra cărora s-au calculat penalităţile de întârziere din prezentul litigiu, se situează înainte de data intrării în vigoare a prevederilor Noului C. civ. (01.10.2011), în cauză fiind incidente dispoziţiile cuprinse în Decretul nr. 167/1958.

Prima instanţă a mai reţinut că, faţă de caracterul accesoriu al penalităţilor în raport cu debitul principal asupra căruia au fost calculate, termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune privind penalităţile a început să curgă la acelaşi moment cu termenul de prescripţie al dreptului la acţiune privind debitul principal, conform principiului instituit prin art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Aşadar, faţă de scadenţele facturilor menţionate în Anexa la raportul de expertiză contabilă efectuat în dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a rezultat că momentul naşterii dreptului material la acţiune se situează în intervalul 30.07.2010 - 25.09.2010.

Totodată, s-a apreciat că formularea cererii de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2012, finalizat prin sentinţa civilă nr. 5353 din 11 iulie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, rămasă irevocabilă, şi obligarea pârâtei S.C. C. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 8.464.885,51 RON, reprezentând contravaloare produse livrate în perioada 07.06.2010-08.10.2010, precum şi penalităţi de întârziere calculate în temeiul clauzei penale incluse în contractul încheiat între părţi, pentru perioada cuprinsă între scadenţa facturilor şi data de 12.06.2013, a determinat întreruperea cursului prescripţiei, în condiţiile art. 16 alin. (1) lit. c) din Decretul nr. 167/1958, exclusiv în privinţa pretenţiilor deduse judecăţii în cauza respectivă, nu şi a celor din prezenta acţiune.

3. Apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., împotriva sentinţei civile nr. 6940 din 1 noiembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admis de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 662/A2017 din 5 aprilie 2017.

Totodată, a fost schimbată în tot sentinţa civilă nr. 6940 din 1 noiembrie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în sensul că a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca neîntemeiată şi s-a dispus trimiterea cauzei pentru continuarea judecăţii la prima instanţă.

În argumentarea acestei hotărâri s-a reţinut în principal că au fost aplicate greşit dispoziţiile referitoare la prescripţie de către prima instanţă, respectiv art. 1 alin. (2) şi art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, s-a avut în vedere că penalităţile sunt datorate pentru fiecare zi de întârziere când nu este achitat debitul principal şi că nu poate fi primită reţinerea primei instanţe în sensul că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune privind un drept accesoriu începe să curgă odată cu termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune privind dreptul principal, fiind evident că prescripţia nu poate să curgă înainte de a se naşte însuşi dreptul pretins.

S-a mai constatat că prescripţia dreptului material la acţiune pentru penalităţile ulterioare datei de 13.06.2013 nu a fost întreruptă prin acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2012 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, nu pentru că nu au fost solicitate în cadrul acelui litigiu, ci pentru că dreptul material la acţiune pentru plata acestor penalităţi nici nu se născuse la data formulării acţiunii din acest dosar.

Aşadar, pentru penalităţile corespunzătoare perioadei 13.06.2013 - 17.12.2014, prescripţia nu putea să curgă decât cel mai devreme de la data naşterii dreptului reclamantei S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., de a solicita obligarea pârâtei S.C. C. S.R.L. la plata acestora, adică 13.06.2013, în temeiul art. 12 din Decretul nr. 167/1958, iar cum acţiunea a fost formulată la data de 13.06.2016, rezultă că termenul de prescripţie de 3 ani nu era împlinit.

Totodată, s-a mai reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 17 din Decretul nr. 167/1958 în sensul că un nou termen de prescripţie în privinţa dreptului principal a început să curgă la data la care sentinţa civilă nr. 5353 din 11 iulie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2012, a rămas definitivă.

Aşadar, dreptul la acţiune privind dreptul principal ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2012 al Tribunalului Bucureşti nu era prescris la data formulării acţiunii ce face obiectul prezentului litigiu, fiind exercitat în interiorul termenului de prescripţie, iar conform dispoziţiilor art. 17 din Decretul nr. 167/1958 de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care a fost recunoscut acest drept principal începând să curgă un nou termen de prescripţie, nefiind împlinite prescripţiile nici pentru accesoriile datorate începând cu data de 13.06.2013.

Instanţa de apel a mai reţinut că, în respectarea principiului disponibilităţii, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., nu poate fi sancţionată pentru că nu ar fi solicitat obligarea pârâtei S.C. C. S.R.L. la plata penalităţilor în cadrul dosarului nr. x/2012 al Tribunalului Bucureşti, câtă vreme exercitarea dreptului material la acţiune pentru plata accesoriilor poate fi făcută distinct de acţiunea în care se valorifică dreptul principal.

4. Împotriva deciziei civile nr. 662/A2017 din 5 aprilie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declarat recurs pârâta S.C. C. S.R.L. Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

În motivarea recursului s-a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor legale privind prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune.

Astfel, s-a arătat că dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi art. 12 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă se interpretează sistematic, în sensul că odată cu stingerea dreptului la acţiune privind fiecare drept principal, respectiv prestaţie principală succesivă, s-a stins şi dreptul la acţiune privind fiecare drept accesoriu aferent dreptului principal.

În cauză, dezlegările date de către instanţa de apel, în sensul soluţiei de respingere a excepţiei prescripţiei extinctive invocată de pârâta S.C. C. S.R.L. Bucureşti şi de anulare a sentinţei primei instanţe, sunt greşite.

Dreptul la acţiune privind drepturile accesorii trebuie exercitat în limitele termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune vizând dreptul principal, având în vedere art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, precum şi faptul că interpretarea art. 12 din acelaşi act normativ nu se poate face decât în conformitate cu principiul accesorium sequitur principalem.

În consecinţă, cursul prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune privind drepturile accesorii sub aspectul începutului, întreruperii, suspendării, împlinirii este concomitent cu cursul prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune privind dreptul principal.

Astfel, odată cu stingerea dreptului la acţiune privind fiecare drept principal sau prestaţie principală succesivă, s-a stins şi dreptul la acţiune privind fiecare drept accesoriu dreptului principal sau prestaţiei principale succesive.

Or, teza din decizia recurată are ca efect multiplicarea termenului de prescripţie de 3 ani a dreptului la acţiune pentru valorificarea unui drept principal în atâtea termene de prescripţie câte zile datorează dobânda, ceea ce este eronat, deoarece ar însemna să se nască tot atâtea litigii - drepturi la acţiune - câte prescripţii au început să curgă.

O altă critică se referă la dezlegarea dată de către instanţa de apel cu privire la respectarea principiului disponibilităţii sub acest aspect recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. a arătat că prin exercitarea acţiunii pentru valorificarea dreptului principal la data de 9 februarie 2012 - ce făcut obiectul dosarului nr. x/2012 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă - s-a întrerupt prescripţia extinctivă pentru debitul principal şi pentru penalităţile acumulate până la data de 12.06.2013, în raport de conţinutul cererii precizatoare depusă la termenul din 13.06.2013.

S-a precizat că au fost deduse judecăţii următoarele pretenţii: 8.464.855,51 RON reprezentând debit principal, 6.520.462,29 RON reprezentând penalităţi calculate până la data de 22.01.2012 şi suma de 6.450.219,9 RON reprezentând penalităţi aferente perioadei 22.01.2012 - 12.06.2013.

Litigiul a durat între 09.02.2012 şi 09.04.2014, iar la instanţele de fond reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., nu a solicitat penalităţile născute ulterior datei de 12.06.2013, deşi prevederile art. 132 alin. (2) pct. 2 şi ale art. 294 alin. (2) C. proc. civ. permiteau ca, în funcţie de durata litigiului, drepturile accesorii să poată fi deduse judecăţii pentru evitarea incidenţei sancţiunii prescripţiei dreptului la acţiune pentru valorificarea dreptului principal şi accesoriile acestuia.

Astfel, în opinia recurentei-pârâte, exercitarea dreptului la acţiune pentru valorificarea drepturilor accesorii sau penalităţilor pentru perioada ulterioară datei de 12.06.2013 putea fi făcută pe cale separată, numai cu respectarea prevederilor Decretului nr. 167/1958.

În consecinţă, în conformitate cu principiul accesorium sequitur principalem, interpretarea coroborată cu dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi ale art. 12 din Decretul nr. 167/1958 impune soluţia conform căreia, în speţă, termenul de prescripţie de 3 ani curge de la data exigibilităţii accesoriilor sau penalităţilor şi se împlineşte la data la care s-a împlinit termenul de prescripţie pentru exercitarea acţiunii pentru debitul principal - 25.09.2013 - deoarece o dată cu stingerea dreptului la acţiune pentru debitul principal se stinge şi dreptul la acţiune privind accesoriile sau penalităţile.

Ultima critică se referă la interpretarea greşită dată de către instanţa de apel a prevederilor art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, a întreruperii cursului prescripţiei dreptului material la acţiune privind dreptul principal şi a momentului de la care începe să curgă un nou termen de prescripţie pentru drepturile accesorii dreptului principal.

În această privinţă, recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. a susţinut că, în speţă, întreruperea prescripţiei, conform art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, a intervenit prin exercitarea dreptului material la acţiune, respectiv prin formularea cererii de chemare în judecată la data de 09.02.2012, care a făcut obiectul dosarului nr. x/2012 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI - a civilă şi, care a fost admisă.

Iar, în cazul în care cererea a fost admisă se naşte şi dreptul de a cere executarea silită şi a obţine executarea silită a hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile, potrivit art. 1868 C. civ.

În final, recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. a arătat că este exclusă teza potrivit căreia, deşi în privinţa dreptului principal valorificat prin exercitarea acţiunii s-a născut dreptul de a cere executarea silită şi a început să curgă termenul de prescripţie a dreptului de a mai formula cerere de executare silită ar putea să "înceapă să curgă un nou termen de prescripţie a dreptului material la acţiune" în privinţa aceluiaşi drept deja executat şi epuizat.

6. Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata a prezentat situaţia de fapt, după care a arătat că motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, nu pot fi primite, deoarece nu au fost invocate în apel.

Argumentele recurentei referitoare la prevederile art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 sunt identice cu cele invocate la pct. 2.5 din întâmpinarea depusă în apel, ceea ce echivalează cu o nemotivare întrucât nu sunt aduse critici deciziei recurate.

Totodată, prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 raportat la considerentele deciziei atacate nu sunt incidente în prezenta cauză.

În opinia intimatei-reclamante, hotărârea instanţei de apel este temeinică şi legală având în vedere că s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi art. 12 din Decretul nr. 167/1958, stabilind că pentru fiecare creanţă termenul de prescripţie începe să curgă de la data naşterii dreptului şi că dreptul la acţiune pentru penalităţile ulterioare datei de 13.06.2013 nu era născut la data introducerii acţiunii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2012 al Tribunalului Bucureşti şi că acesta s-a născut cel mai devreme la data pronunţării sentinţei în primă instanţă.

7. Recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. a depus la dosar răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă reiterând în esenţă criticile formulate prin cererea de recurs.

8. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., iar după expunerea succintă a circumstanţelor cauzei şi a motivelor de recurs, raportorul şi-a exprimat opinia în sensul că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 6 martie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. La dosar nu s-au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 18 septembrie 2018, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat în cauză şi a stabilit termen de judecată, la 13 noiembrie 2018, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

9. Analizând recursul prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale anterior menţionate, Înalta Curte urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:

Chestiunea de drept supusă analizei vizează modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, prin prisma căreia recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. invocă greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 1 alin. (2), art. 12 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, precum şi ignorarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ.

Din perspectiva încălcării prevederilor art. 1 alin. (2) şi art. 12 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă se critică în principal momentul de la care curge termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune privind accesoriile unui drept principal, ce fac obiectul prezentului litigiul, în argumentarea căreia recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. a susţinut că, în speţă, termenul de prescripţie de 3 ani curge de la data exigibilităţii accesoriilor şi se împlineşte la data la care s-a împlinit termenul de prescripţie pentru exercitarea acţiunii pentru debitul principal.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că acţiunea reclamantei S.C. A. S.R.L. are ca obiect obligarea pârâtei S.C. C. S.R.L. la plata sumei de 7.021.622,531 RON, reprezentând penalităţi aferente debitului de 8.464.885,51 RON, calculate pentru perioada 13 iunie 2013 - 17 decembrie 2014, în raport cu clauza penală din contractul cadru încheiat între părţile litigante la data de 17 iulie 2008, în condiţiile în care debitul principal, care a făcut obiectul unui litigiu - dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Bucureşti - a fost stins la data de 18 decembrie 2014.

Stingerea debitului de mai sus de către pârâta S.C. C. S.R.L. a fost efectuată la data de 18 decembrie 2014, în dosarul de executare nr. x/2014 al BEJ D., în raport cu titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 5353 din 11 iulie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2012, rămasă irevocabilă, prin care pârâta S.C. C. S.R.L. a fost obligată la plata sumei de 8.464.885,51 RON reprezentând contravaloare produse livrate, 6.520.462,29 RON penalităţi de întârziere calculate până la data de 22.01.2012 şi 6.450.219,9 RON penalităţi de întârziere calculate de la data de 22.01.2012 până la data de 12.06.2013.

Teza recurentei-pârâte S.C. C. S.R.L. potrivit căreia odată cu stingerea dreptului la acţiune privind fiecare drept principal s-a stins şi dreptul la acţiune privind fiecare drept accesoriu dreptului principal nu poate fi reţinută, fiind contrară dispoziţiilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora în cazul când un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebită.

Penalităţile de întârziere, ca şi dobânzile sunt prestaţii periodice, care se acumulează cu fiecare perioadă de timp căreia ele îi corespund, timp în care obligaţia principală trebuia să fie executată, însă nu a fost.

În acest sens, art. 10.3 din contractul cadru se prevede că "furnizorul are dreptul să pretindă o penalitate în cuantum de 0,15% pe zi de întârziere calculate la valoarea facturilor restante, pentru întârzierea faţă de termenul de plată stabilit la art. 9.3 ...".

În cauză, instanţa de apel în mod corect a reţinut incidenţa prevederilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958, având în vedere că dreptul de creanţă derivat din clauza penală beneficiază de o prescripţie distinctă de prescripţia dreptului de a solicita plata debitului, ca drept subiectiv principal, iar stingerea dreptului principal nu a fost de natură să întrerupă prescripţia accesoriilor.

Împrejurarea că întreg debitul principal, la care s-a raportat calculul penalităţilor de întârziere din prezenta cerere de chemare în judecată, a fost stins nu conduce la stingerea dreptului la acţiune privind fiecare drept accesoriu aferent dreptului principal, cum greşit susţine recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L., cât timp pentru penalităţile născute şi exigibile în fiecare zi de întârziere curge o prescripţie deosebită.

De altfel, se observă că întreaga argumentaţie a recurentei-pârâte S.C. C. S.R.L. conduce la nemulţumirea acesteia în ceea ce priveşte neaplicarea prevederilor art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Or, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 au în vedere stingerea dreptului la acţiune privind dreptul principal prin prescripţie şi nu prin exercitare, dreptul material la acţiunea privind dreptul principal şi care a făcut obiectul dosarului nr. x/2012 fiind exercitat în termen.

Aşadar, în mod corect s-a reţinut de către instanţa de apel faptul că prescripţia dreptului material la acţiune pentru penalităţile corespunzătoare perioadei 13.06.2013-17.12.2014 a început să curgă de la data naşterii dreptului reclamantei de a le solicita obligarea pârâtei la plata acestora, respectiv la data de 13.06.2013, în raport cu art. 12 din Decretul nr. 167/1958, acţiunea fiind formulată la data de 13.06.2016, deci în interiorul termenului general de prescripţie de 3 ani.

În ceea ce priveşte întreruperea prescripţiei se observă că recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. se rezumă la susţinerea conform căreia, potrivit art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, aceasta a intervenit la data de 9 februarie 2012, dată la care s-a exercitat dreptul material la acţiune privind dreptul principal şi care făcut obiectul dosarului nr. x/2012 al Tribunalului Bucureşti.

Sub aspectul întreruperii prescripţiei se constată că instanţa de apel în mod corect a reţinut incidenţa prevederilor art. 17 din Decretul nr. 167/1958, prin prisma cărora s-a constatat că un nou termen de prescripţie în privinţa dreptului principal a început să curgă de la data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 5353 din 11 iulie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2012, şi că nu sunt împlinite nici prescripţiile pentru accesoriile datorate începând cu data de 13.06.2013.

Referitor la critica vizând aplicarea principiului disponibilităţii se observă că recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. critică de fapt atitudinea reclamantei S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., privind modul în care acesta a înţeles să-şi exercite drepturile procesuale născute din contractul încheiat între părţi, critică ce nu poate fi reţinută, având în vedere că exercitarea dreptului material la acţiune pentru plata accesoriilor poate fi făcută şi distinct de acţiunea în care se valorifică dreptul principal.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că nu sunt fondate criticile pârâtei privind nelegalitatea deciziei pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul pârâtei S.C. C. S.R.L. declarat împotriva deciziei civile nr. 662/A din 5 aprilie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 662/A din 5 aprilie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 13 noiembrie 2018.