Subcontractor’s unjust enrichment claim against beneficiary university definitively rejected as subsidiary remedy unavailable.

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia a II-a civilă, la 19 iunie 2014, reclamanta S.C. A. S.R.L. Craiova, în contradictoriu cu pârâta Universitatea din Craiova a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 1.875.991,60 RON reprezentând contravaloarea lucrărilor de construcţii efectuate în subantrepriză la obiectivul "B. la Universitatea din Craiova", lucrări executate şi nedecontate conform Raportului de expertiză tehnică de specialitate efectuat pe calea asigurării de dovezi de către expert C., raportul fiind înregistrat la Tribunalul Dolj sub nr. x din 2 octombrie 2011.

Prin sentinţa nr. 1045/2013 din 26 septembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013 s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei S.C. A. S.R.L. Craiova, invocată de pârâta Universitatea din Craiova şi s-a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva pârâtei Universitatea din Craiova.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta S.C. A. S.R.L. Craiova a declarat apel.

Prin decizia nr. 79/2014 din 19 februarie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în dosarul x/2013 s-a admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 1045/2013 din 26 septembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013, în contradictoriu cu intimata - pârâtă Universitatea din Craiova, fiind anulată sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare.

Prin decizia nr. 3741 din 25 noiembrie 2014, pronunţată de Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2013 s-a admis recursul declarat de pârâtă Universitatea din Craiova împotriva deciziei nr. 79/2014 din 19 februarie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

S-a casat decizia recurată şi s-a trimis cauza spre o nouă judecată instanţei de apel. Cu opinia separată a doamnei judecător D., în sensul respingerii recursului ca nefondat.

În rejudecarea apelului, prin decizia civilă nr. 265/2015 din 8 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a fost admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. Craiova împotriva sentinţei nr. 1045/2013 din 26 septembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Universitatea din Craiova, a fost anulată sentinţa apelată şi s-a reţinut cauza spre rejudecare, fiind respinsă acţiunea ca nefondată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. Craiova şi recurenta-pârâtă Universitatea din Craiova.

Prin decizia nr. 159 din 1 februarie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă au fost admise recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. Craiova - prin administrator judiciar E. şi de pârâta Universitatea din Craiova împotriva deciziei civile nr. 265/2015 din 8 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă şi în consecinţă a fost casată decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

În rejudecarea apelului, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a fost învestită cu soluţionarea cauzei la 1 septembrie 2017.

Prin decizia nr. 1004/2017 din 28 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 1045/2013 din 26 septembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2013 în contradictoriu cu intimata-pârâtă Universitatea din Craiova.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare unei instanţe de acelaşi grad, în temeiul art. 497 teza a II-a C. proc. civ.

O primă critică a recurentei se referă la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 493 din C. civ. de la 1864 - astfel, instanţa anterioară era obligată să respecte dispoziţiile trasate de cele două decizii de casare pronunţate de instanţa supremă, adică de a se analiza cererea prin prisma cauzei şi a fundamentului juridic al acesteia, întemeiat pe art. 493 din C. civ. de la 1864.

În acest sens recurenta aduce lămuriri cu privire la speţa de faţă, care nu reprezintă o acţiune fondată exclusiv pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză, aplicabil de sine stătător ca o creaţie jurisprudenţială şi doctrinară, ci doar în acele situaţii în care nu există o normă de drept material care să reglementeze raportul juridic dintre părţile din litigiu.

Astfel, cum a susţinut şi în faţa instanţei de apel, dispoziţiile art. 493 din C. civ. constituie norma de drept substanţial din materia accesiunii imobiliare care se aplică raportului juridic dintre autorul lucrării şi proprietar, fiind o aplicaţie a principiului îmbogăţirii fără justă cauză.

Acţiunea fondată pe principiul anterior enunţat este doar mijlocul de drept procesual prin intermediul căruia se valorifică dreptul la despăgubiri al celui sărăcit ca efect al accesiunii imobiliare.

Cea de-a doua critică formulată de reclamantă se referă la faptul că instanţa anterioară nu face o aplicare corectă a normei de drept substanţial în sensul obligării la plată a intimatei-pârâte. Astfel, recurenta arată că, deşi sunt întrunite condiţiile aplicării dispoziţiilor art. 493 C. civ. invocat ca şi fundament juridic al cererii de chemare în judecată, instanţa respinge apelul cu motivarea că ar dispune de un alt mijloc juridic pentru recuperarea prejudiciului.

Recurenta susţine că, în mod greşit instanţa de apel a înlăturat o normă de drept material - art. 493 C. civ. - ce constituie temeiul de drept al acţiunii, respingând apelului pe considerentul că nu ar fi îndeplinită condiţia caracterului subsidiar al acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză.

Într-o ordine logico-juridică, instanţa de apel trebuia să analizeze pricina în primul rând din perspectiva temeiului de drept material al acţiunii, astfel cum de două ori a statuat instanţa de recurs în ciclurile procesuale anterioare, principiul îmbogăţirii fără justă cauză fiind doar un principiu de echitate enunţat de legiuitor în cuprinsul normei ce reglementează accesiunea imobiliară artificială.

În mod greşit instanţa de apel a analizat pricina în principal prin prisma condiţiilor de exerciţiu al acţiunii de in rem, tratând artificial fundamentul juridic al acţiunii.

Chiar şi în ipoteza în care cauza ar fi fost analizată doar prin prisma principiului de drept, instanţa de apel trebuia să constate că sunt îndeplinite atât condiţiile de drept material, cât şi condiţiile juridice enunţate în doctrină şi de jurisprudenţă. În acest sens, recurenta expune condiţiile de drept material şi condiţiile juridice ale principiului îmbogăţirii fără justă cauză, de altfel, caracterul subsidiar al acţiunii se analizează în cadrul raportului juridic de drept material fondat pe dispoziţiile art. 493 C. civ., între constructorul de bună credinţă şi proprietarul al cărui patrimoniu s-a îmbogăţit prin accesiune imobiliară artificială, iar nu în raport de terţii faţă de acest raport.

La data deschiderii procedurii de insolvenţă (august 2012) împotriva antreprenorului general S.C. F. S.A., cu care recurenta a încheiat contractul de subantrepriză, a formulat cererea de creanţă luând în considerare posibilitatea ca pârâta Universitatea din Craiova să-i achite acestuia contravaloarea lucrărilor nedecontate la data rezilierii (mai 2010).

Deşi au trecut aproape 8 ani de la data încetării raporturilor juridice contractuale cu antreprenorul general, pârâta refuză să achite contravaloarea lucrărilor de construcţii de care a beneficiat atât antreprenorul F. S.A. cât şi în raport cu subantreprenorul care a realizat efectiv lucrările şi în patrimoniul căruia se înregistrează prejudiciul.

Prin formularea unei cereri de creanţă nestinsă prin plată ca urmare a insolvenţei antreprenorului, nu a fost înlăturată nici condiţia îmbogăţirii pe nedrept a intimatei şi nici nu a fost înlăturată paguba suferită de recurentă. Faptul că a declarat o creanţă ce nu a fost stinsă prin plată nu constituie un minus al acţiunii de faţă, ci chiar o condiţie de exerciţiu de drept material-faptul sărăcirii patrimoniului recurentei, corelativ cu îmbogăţirea intimatei pârâte.

În concluzie, recurenta solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu luarea în consideraţie a argumentelor dezvoltate prin prezentul recurs, în sensul în care acţiunea trebuie examinată prin prisma fundamentului juridic al acesteia - art. 493 C. civ. - ce constituie doar o aplicaţie a principiului îmbogăţirii fără justă cauză şi că analiza condiţiilor existenţei unei îmbogăţiri fără justă cauză se face în cadrul raportului juridic de accesiune imobiliară.

Recurenta solicită instanţei de recurs să agreeze opinia sa, potrivit căreia, existenţa unei cereri de creanţă nestinsă prin plată, împotriva unui terţ faţă de raportul juridic de accesiune imobiliară, nu constituie un minus al acţiunii, ci chiar o condiţie de exerciţiu a acesteia în sensul în care se menţin condiţiile materiale ale sărăcirii constructorului de bună-credinţă corelativ cu îmbogăţirea fără just temei a proprietarului fondului.

În finalul cererii de recurs, recurenta invocă aplicarea dispoziţiilor art. 497 teza a II-a C. proc. civ., în sensul trimiterii cauzei spre rejudecare unei alte instanţe de acelaşi grad în scopul unei bune administrări a justiţiei, ţinând cont de faptul că o a treia casare, va presupune o a patra judecată în apel, ceea ce va constitui o dificultate de compunere a completului de judecată.

Prin raportul întocmit s-a constatat că intimata-pârâtă Universitatea din Craiova nu a depus întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 3 mai 2018, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 10 mai 2018, părţile nedepunând punct de vedere asupra raportului.

Prin încheierea din 14 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar G. Filiala Craiova împotriva deciziei nr. 1004/2017 din 28 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă şi a acordat termen la data de 8 noiembrie 2018, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, constată că recursul recurentei-reclamante S.C. A. S.R.L. - prin lichidator judiciar G. Filiala Craiova este nefondat şi va fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărârii se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, context în care, recurenta susţine greşita aplicare a dispoziţiilor art. 493 din C. civ. de la 1864, întrucât instanţa de apel era obligată să respecte dispoziţiile celor două decizii de îndrumare pronunţate de instanţa supremă, în sensul de a se analiza cererea prin prisma cauzei şi a fundamentului juridic al acesteia întemeiat pe art. 493 din C. civ. de la 1864, totodată susţinând că instanţa anterioară nu face o aplicare corectă a normei de drept substanţial în sensul obligării la plată a intimatei-pârâte.

Criticile recurentei, întemeiate pe dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi reţinute, urmând a fi respinse în considerarea următoarelor argumente:

Astfel, prin decizia de casare nr. 3741 din 25 noiembrie 2014, pronunţată de Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2013 s-a pus problema dacă reclamanta, în calitate de subantreprenor poate fi titulara dreptului la acţiune prevăzut de art. 1488 C. civ. din 1864, prin intermediul căreia să se îndrepte împotriva pârâtei Universitatea din Craiova (beneficiara lucrării) cu care nu se află în raporturi contractuale, reclamanta având raport contractual (contractul de subantrepriză) cu o altă persoană S.C. F. S.A. (antreprenorul) cu care şi pârâta se află în raporturi contractuale (contractul de antrepriză).

În acest sens, s-a reţinut că în cauză este vorba de două contracte distincte (contractul de antrepriză şi contractul de subantrepriză) care creează, în consecinţă, două raporturi juridice diferite: raportul de antrepriză dintre beneficiar şi antreprenor, şi, respectiv, raportul de subantrepriză dintre antreprenor şi subantreprenor.

În acest context, s-a reţinut că subantreprenoarea S.C. A. S.R.L. şi beneficiara Universitatea din Craiova se găsesc în raporturi juridice diferite (una numai în raportul de subantrepriză, iar cealaltă numai în raportul de antrepriză), motiv pentru care contractul de subantrepriză nu produce efecte faţă de beneficiar în raport cu care apare ca fiind, "res inter alios acta".

În raport cu dispoziţiile art. 1488 C. civ. de la 1864, ce instituie o excepţie de la principiul relativităţii efectelor actelor juridice, Înalta Curte a reţinut, într-o primă decizie de casare, că subantreprenoarea S.C. A. S.R.L. are la îndemână acţiunea în răspundere contractuală împotriva antreprenorului pentru plata drepturilor corelative obligaţiilor asumate prin contractul de subantrepriză şi nu se poate îndrepta împotriva beneficiarului pentru realizarea drepturilor din contractul în care acesta nu este parte, aşa cum se solicită prin acţiunea dedusă judecăţii, sens în care a apreciat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor evocate, în sensul că, prin interpretarea pe care a dat-o acestei reglementări, a inclus în mod greşit în sfera noţiunii de lucrător şi persoana juridică a subantreprenorului, care prin acţiunea promovată tinde la realizarea creanţei ce decurge din contractul de subantrepriză încheiat cu antreprenorul, contract faţă de care pârâta este terţ.

Referitor la existenţa unui al doilea temei al cererii de chemare în judecată reprezentat de art. 493 C. civ. din 1864, s-a apreciat ca fiind necesară o analiză atât în fapt cât şi în drept a cererii deduse judecăţii pentru a stabili cauza acţiunii din această perspectivă.

Prin cea de a doua decizie de casare nr. 159 din 1 februarie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin care au fost admise recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. Craiova - prin administrator judiciar E. şi de pârâta Universitatea din Craiova, Înalta Curte a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciind că în cauză, motivarea deciziei curţii de apel nu răspunde exigenţelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât conţine atât un raţionament contradictoriu, cât şi considerente contradictorii în cuprinsul cărora calitatea părţilor este inversată raportat la temeiul juridic al acţiunii.

Astfel, în rejudecare instanţa de apel trebuia să facă o analiză atât de fapt cât şi în drept a cererii deduse judecăţii, pentru a stabili cauza acţiunii din perspectiva existenţei unui al doilea temei al cererii de chemare în judecată, respectiv art. 493 C. civ., conform îndrumărilor instanţei supreme.

Instituţia juridică la care s-a făcut trimitere este cea reglementată de art. 493 din C. civ. de la 1864, referitoare la accesiunea imobiliară artificială, ce vizează situaţia când construcţia sau plantaţia sunt făcute de proprietar pe terenul său, însă cu materialele altcuiva.

În speţa de faţă, s-a constatat că reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune de in rem verso întemeiată pe dispoziţiile art. 493 C. civ. de la 1864, prin care a arătat că îmbogăţirea pârâtei s-a realizat ca urmare a lucrărilor pe care le-a executat la imobilul proprietatea pârâtei cu materialele şi salariaţii proprii, incorporate în acest imobil, care au îmbogăţit patrimoniul acesteia şi pe care nu le poate recupera pe o altă cale.

Totodată, s-a reţinut că în cazul antreprenorului general s-a deschis procedura de insolvenţă, iar reclamanta S.C. A. S.R.L., în calitate de subantreprenor a formulat cerere de admitere a creanţei în sumă de 1.875.991,60 RON şi cum S.C. F. S.A. a contestat această sumă, reclamanta a solicitat prin acţiunea dedusă judecăţii, obligarea pârâtei Universitatea din Craiova la plata acesteia.

Astfel, din perspectiva faptului juridic al îmbogăţirii fără justă cauză se naşte obligaţia pentru cel care îşi vede mărit patrimoniul său de a restitui, în limita măririi, către cel care şi-a diminuat patrimoniul, acestuia din urmă recunoscându-i-se posibilitatea intentării unei acţiuni în justiţie prin care pretinde restituirea - actio in rem verso -, iar una dintre condiţiile în care poate fi intentată acţiunea în restituire vizează absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea, de către cel care şi-a micşorat patrimoniul, a pierderii suferite.

În alte cuvinte, cel sărăcit are drept la "actio în rem verso" numai atunci când el nu are şi nici nu a avut cale de drept, nici o altă acţiune în justiţie, pentru valorificarea dreptului său la reparaţie.

Această acţiune nu poate fi intentată pentru determinarea unei părţi să-şi execute anumite obligaţii contractule sau pentru angajarea răspunderii contractuale în caz de neexecutare sau executare necorespunzătoare, practica judecătorească statuând că acţiunea din contract exclude acţiunea pentru îmbogăţire fără just temei.

În acest context, se reţine că acţiunea de restituire întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză are un caracter subsidiar, în sensul că poate fi exercitată numai în măsura în care nu există nicio altă acţiune în justiţie pentru valorificarea dreptului la acţiune. Această condiţie juridică a introducerii acţiunii este expres reglementată în art. 1348 C. civ. potrivit căruia "cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat". Astfel acţiunea în restituire nu poate fi admisă dacă titularul putea intenta o acţiune în revendicare.

În acest sens, Înalta Curte, constată că în mod corect a reţinut instanţa de apel că în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele pentru a putea fi intentată o astfel de acţiune, în condiţiile în care nu s-a putut reţine că reclamanta nu dispunea de nici un mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite, astfel că susţinerea recurentei, potrivit căreia, instanţa anterioară nu a făcut o aplicare corectă a normei de drept substanţial în sensul obligării la plată a intimatei-pârâte, nu poate fi primită.

Tot în acelaşi context, nu pot fi reţinute susţinerile recurentei privind nerespectarea dispoziţiilor de îndrumare ale celor două decizii de casare pronunţate de instanţa supremă.

Pentru ca susţinerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

În cazul de faţă, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar G. Filiala Craiova împotriva deciziei nr. 1004/2017 din 28 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar G. Filiala Craiova împotriva deciziei nr. 1004/2017 din 28 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2018.